Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
13:01 03 07 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

1940. În urmă cu 80 de ani – tragedii naţional-teritoriale După Unirea cu „mama sa” România, „Basarabia s-a integrat în sistemul european şi s-a despărțit de spațiul rusesc”

ro

28 Jun, 2020 21:03 998 Marime text
 
În 1941/1943, într-o lucrare de sinteză apărută în limbile germană şi engleză, retipărită de-abia în anii din urmă (Basarabia – drepturi şi realizări româneşti. Dreptul românilor asupra Basarabiei. Rumänische Rechte und Leistungen. The Rights of the Romanians Upon Bessarabia [/Prefaţă:/ Victor Papacostea – o conştiinţă trează a naţiunii, de Ioan-Aurel Pop], Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2018, 156 pp.; il.; h.; în l.germ: pp. 53-104; în l.engl: pp. 105-149), profesorul bucureştean Victor Papacostea (era semnată cu pseudonimul Ion Frunză) avea să releve, mai ales pentru cunoştinţa străinătăţii, progresele părţii transprutene a României: „Cei 22 de ani petrecuţi de populaţia basarabeană sub administraţia statului român au mai avut, în afară de cele menţionate mai sus, şi o însemnătate istorică.
            Unită cu România, de care aparţine atât prin situaţia geopolitică cât şi prin legăturile sale istorice şi de mea, precum şi datorită dreptului său naţional şi vocaţiei sale politice, Basarabia s-a integrat în sistemul european şi s-a despărţit de spaţiul rusesc, cu care nu era legată prin nici un fel de relaţii.
            Sensul istoric al unirii Basarabiei cu România a însemnat aşadar revenirea ei în Europa. Activitatea românească în Basarabia s-a realizat prin urmare sub egida acestui sens istoric şi tot ce a înfăptuit România acolo în toate domeniile vieţii publice poartă pecetea acestei vocaţii”.
 
Ca parte a României Mari (Întregite – cum e preferat termenul în vremea din urmă...), Basarabia a fost una din cele nouă provincii istorice, fiind constituită din nouă judeţe (Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca, Tighina), 37 de plase, 17 oraşe (municipiile Bălţi, Cetatea Albă, Chişinău; oraşele Bolgrad, Cahul, Călăraşi Târg, Chilia Nouă, Comrat, Hotin, Ismail, Leova, Orhei, Reni, Soroca, Tighina, Tuzla, Vâlcov) şi 1.847 sate, care se întindeau pe o suprafaţă de 44.422 km² (15% din totalul României) şi avea o populaţie de 2.865.000 locuitori. Recensământul interbelic din 1930 arăta o îmbunătăţire a situaţiei populaţiei majoritare româneşti în comparaţie cu perioada ţaristă, dar confirmă consistenţa şi persistenţa numeroaselor minorităţi etnice, care alcătuiau în Basarabia „un mozaic multicultural armonios, dincolo de aparenţe” (Octavian Ţâcu). Din totalul populaţiei, românii reprezentau 1.611.000 (56,2%), ruşii – 352.000 (12,3%), ucrainenii – 314.000 (11%), evreii – 205.000 (7,2%), bulgarii – 164.000 (5,7%), găgăuzii – 98.000 (3,4%), germanii – 81.000 (2,8%).
            Reiterând viziunea lui Papacostea, tânărul historian (şi politician) moldav, relevă că „Perioada 1918-1940 este unica în care această populaţie diversă a experimentat într-un fel senzaţia de a fi european sau de a face parte a civilizaţiei occidentaleconcluzionează istoricul transprutean în segmentul dedicat Basarabiei din cadrul amplei sinteze Marea istorie ilustrată a României şi a Republicii Moldova, coordonată de profesorii Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan –, procesul de modernizare fiind realizat pe fundalul unificării şi integrării provinciilor istorice într-un context comun românesc şi general european. Votul universal şi alegerile, sistemul de partide, drepturile fundamentale ale omului, principiul descentralizării administrative, reformarea relaţiilor de proprietate, accesul la educaţie şi servicii publice, conectarea directă la circuitul politic, economic, educaţional, cultural sau sportiv românesc şi european au fost doar câteva elemente esenţiale ale conturării identităţii româneşti, dar şi europene a basarabenilor în perioada interbelică.
            Statul român a pus la adăpost populaţia Basarabiei de orgiile regimului totalitar sovietric – se relevă în continuare –, care în perioada interbelică a atins dimensiuni de neimaginat ale suferinţei umane, manifestate prin execuţii în masă, represalii, foamete organizată şi deportări. Atât populaţia românească, majoritară, care prin politicile de românizare a cunoscut un proces de revigorare a identităţii româneşti, cât şi minorităţile naţionale s-au putut dezvolta politic, social, economic şi cultural în hotarele statului român unitar, iar odată cu aceasta şi în cadrul civilizaţiei europene (Marea istorie ilustrată..., p. 605).
 
În perioada interbelică judeţele româneşti dintre Prut şi Nistru au cunoscut un accentuat proces de modernizare şi integrare pe toate planurile – este adevărat, nu fără greutăţi inerente şi „dificultăţi”: „Pentru Basarabia în special, unirea din 1918 a fost precondiţia efortului de modernizare politică, economico-socială şi culturală efort produs în cadrul procesului de difuzare a unor valori şi forme de organizare instituţională şi economică dinspre Occident prin intermediul factorilor de decizie ai României” (Nicolae Enciu, În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice (Academia Română – Institutul de Arheologie Iaşi. Muzeul Brăilei „Carol I”), Editura Academiei Române, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I” ([Seria] Basarabica 7. Coordonatori: Victor Spinei şi Ionel Cândea), București – Brăila, 2017 2017). În Protestul său, rostit la şedinţa comisiunilor Afacerilor Streine a Camerei şi Senatului, în şedinţa din 2 iulie 1940, profesorul şi militantul naţional basarabean Ştefan Ciobanu arăta, între altele: „Acei 22 de ani de viaţă naţională în cadrul statului român au dus la progrese enorme pe terenul cultural, social şi economic. Analfabetismul, această ruşine a stăpânirii ţariste, aproape dispare. Reforma agrară făcută în mod egal pentru toate naţionalităţile duce la o înflorire a economiei rurale, iar minorităţile din Basarabia se bucură de drepturi de care nu s-au bucurat niciodată sub ruşi. Dovadă este că, cu toată propaganda comunistă prin numeroşi agenţi, prin crearea Republicii moldoveneşti, care de altfel este un indiciu că elementul românesc este predominant chiar între Nistru şi Bug, prin înfiinţarea postului de radio-emisiune pentru aceleaşi scopuri de la Tiraspol, n-a dat rezultate; în Basarabia a domnit o linişte perfectă. Iar numeroasele alegeri libere din Basarabia care au avut un caracter adevărat plebiscitar pentru această provincie, cu mulţi deputaţi minoritari, au fost o confirmare strălucită a sentimentelor bune pentru România ale întregii populaţii din Basarabia”.
            Iar rezultatele cercetărilor ştiinţifice de astăzi confirmă aprecierea cunoscutului om de ştiinţă basarabean: „O privire echilibrată asupra perioadei 1918-1940, cu realizările sale incontestabile în raport cu situaţia anterioară, cu greutăţile inerente după un război îndelungat şi cu neîmplinirile, excesele şi abuzurile ce au însoţit-o, ne îngăduise să înţelegem mai bine intrarea României într-o nouă etapă a istoriei sale, care a stat, doar 22 de ani, sub semnul Marii Uniri. Nu toate problemele şi-au primit rezolvarea, sau rezolvarea aşteptată de anumite categorii sociale şi cercuri politice, n-au dispărut abuzurile, demagogia, măsurile restrictive. Cu toate acestea, indubitabil, România întregită a mers pe un drum ascendent, România întregită n-a fost numai o Române mai mare, ci şi una mai democratică decât vechea Românie; în acelaşi timp, România s-a înscris în rândul statelor democratice ale vremii, refuzând – cel puţin până în 1938 – un regim autoritar sau dictatorial” – cum aprecia istoricul ieşean Ion Agrigoroaie.
 
Sau, cum arătase încă din 1941 profesorul Victor Papacostea, referindu-se la progresele în domeniul economiei rurale: „Prima acţiune de dreptate socială care s-a înfăptuit sub egida statului român a fost Reforma agrară. Până în anul 1861, 80% din suprafaţa Basarabiei se afla în proprietatea moşierilor. Prin reforma agrară din 1861, mica proprietate agrară a crescut de la 20% la 53,17%, dar parcelele care au revenit ţăranilor individuali erau administrate de «Mir» până în anul 1906, când s-a efectuat reforma lui Stolipin.
            În 1912 proprietatea latifundară de 4.176.031 ha era împărţită după cum urmează:
            5.507 moşieri posedau 1.805.158 ha.
            284.636 ţărani posedau 2.027.750 ha.
            21 proprietăţi de stat şi mănăstireşti cuprindeau 343.123 ha.
            În 1916 moşierii mai posedau încă 46,80% din suprafaţa de pământ lucrată agrar, iar micii proprietari posedau 53,20%.
            Reforma înfăptuită de statul român a expropriat 4.271 moşii şi a împroprietărit 375.016 ţărani cu o suprafaţă de 1.498.917 ha. Astfel au devenit proprietari de pământ: 316.078 români, 13.127 ruşi, 12.725 bulgari, 4.422 germani, 536 polonezi şi 10.128 ţărani de diferite alte origini etnice.
            După această reformă agrară suprafaţa agricolă a Basarabiei s-a împărţit în felul următor:
            2.422.673 ha (91,1%) mici proprietari de pământ.
            223.968 ha (7,9%) moşieri.
            După cum se vede, întreaga suprafaţă de pământ agricol a trecut în proprietatea ţăranilor, în medie îi revenea fiecăruia până la 6 ha.
            Extinderea acestei reforme, precum şi faptul că au beneficiat de ea toţi ţăranii din Basarabia, fără deosebire de originea etnică, dovedeşte spiritul de dreptate pe care se baza noua ordine politică şi socială pe care a instaurat-o statul român în această provincie”.
            Şi tot acest redutabil balcanolog (1900-1962) consemna şi progresul industrial şi al căilor de comunicaţiuni: „Cu intenţia de a moderniza agricultura, statul român a stimulat nu numai creşterea producţiei, ci şi prelucrarea ei locală- În timp ce Basarabia a fost, sub dominaţia rusească, o regiune exclusiv agrară, s-a dezvoltat aici sub administraţia română o industrie considerabilă pentru prelucrarea produselor agricole. Majoritatea întreprinderilor industriale basarabene au fost create între 1919 şi 1930. Creşterea potenţialului industrial al Basarabiei este demonstrat de procesul cu care s-a mărit numărul diferitelor întreprinderi industriale începând din anul 1919. Astfel numărul întreprinderilor industriale agricole a crescut cu 47,1%, cel al industriei metalurgice cu 51,7%, industria textilelor cu 68,7% şi cel al industriei chimice cu 70%” (p. 42).
 
Este de subliniat că progresele în judeţele de dincolo de Prut au fost cu atât mai notabile, dat fiind evoluţia istorică a vechiului teritoriu românesc în cadrul Imperiului Ţarist: „Spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, unde exista o intelectualitate românească numeroasă, care a putut prelua toate funcţiile administrative, în Basarabia, datorită faptului că limba română fusese interzisă iar relaţiile cu România obstrucţionate de regimul ţarist, nu a existat această posibilitate. Ca urmare, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici să fie atribuite unor funcţionari aduşi din Vechiul Regat. Trimiterea în Basarabia – cea mai înapoiată provincie românească – era privită de unii regăţeni ca o pedeapsă, muncind aici fără tragere de inimă şi comiţând chiar abuzuri. Din această categorie făceau parte mai ales jandarmii care adesea dădeau dovadă de un comportament neglijent sau exagerat faţă de populaţia locală. Totuşi mulţi învăţători, profesori, preoţi stabiliţi în Basarabia au considerat prezenţa lor în oraşele şi satele acesteia un adevărat apostolat, muncind cu sârguinţă şi devotament pentru ridicarea nivelului de cultură al semenilor lor, mai ales al copiilor, dar şi al bătrânilor (prin şcolile de adulţi)” – sintetiza în 2012 istoricul bucureştean Ioan Scurtu (Învăţământul, ştiinţa şi cultura Basarabiei integrate în statul naţional unitar român, în „Limba română”. Revistă de ştiinţă şi cultură [Chişinău], XXII, nr. 5-6, 2012, pp. 96-105).
 
 
În sfera culturală – în coexistenţă cu perpetuarea datinilor şi obiceiurilor populare –, precum şi în învăţământ, rezultatele sunt remarcabile, prin comparaţie cu situaţia de până la 1918, în special prin creşterea numărului persoanelor alfabetizate: „O adevărată «revoluție culturală» (după spusele istoricului Alexandru Boldur – n.n.) s-a produs în domeniul învățământului, mai ales în cel primar și liceal. În educație, moștenirea țaristă a fost lamentabilă: conform datelor recensământului din 1897, în Basarabia, știutorii de carte alcătuiau 15,6%, iar în rândurile populației băștinașe (a românilor) starea de lucruri era și mai deplorabilă – între bărbați știau carte doar 10,5%, iar între femei doar 1,7%.
Statul Român a depus eforturi deosebite în vederea alfabetizării copiilor și maturilor. Intelectualii basarabeni au cerut naționalizarea școlii încă în 1917. După Unire, acest proces s-a dinamizat. Autoritățile au organizat cursuri pentru învățători. Un rol deosebit de mare l-au avut învățătorii, profesorii și oamenii de cultură veniți din restul țării. Aceștia au fost adevărați «apostoli» (cum se exprimă politologul Dan Dungaciu), care au realizat acte de eroism. Dacă înainte de 1918 nu exista nicio școală românească, după 1918 numărul acestora crește sensibil, astfel că, în ianuarie 1939 existau 2.718 școli, cu 7.581 de învățători și 346.747 de copii. Existau școli de stat și particulare: din cele 97 de școli particulare (1938), 75 erau evreiești, 5 germane, 4 poloneze, 1 ucraineană, 2 rusești și 10 românești. În 1940 în Basarabia erau 26 de licee (17 de băieți și 9 de fete), 24 de gimnazii și alte școli de cultură generală, frecventate de 17.350 de elevi. Absolvenții liceelor din Basarabia au avut posibilitatea să-și continue studiile la universitățile din Iași, București, Cluj sau în centre universitare din vestul Europei.
 
În noiembrie 1926, la Chișinău a început să activeze Facultatea de Teologie Ortodoxă. În cuvântarea sa, rostită la 8 octombrie 1926, arhiepiscopul Gurie Grosu sublinia importanţa naţional-culturală a noii instituţii: „Deschiderea Facultăţii de Teologie în Chişinău este un eveniment de o rară însemnătate naţională-românească. Prin inaugurarea acestei facultăţi în Chişinău se înfăptuieşte o dorinţă adâncă, o dorinţă sinceră a clerului şi a credincioşilor din Basarabia de a avea în apropiere, în capitala provinciei, o şcoală superioară de teologie. Facultatea de Teologie va fi un izvor de sentimente patriotice, din care adăpându-se studenţii moldoveni dintre Prut şi Nistru se vor contopi sufleteşte cu neamul întreg de pretutindeni, se vor elibera de nuanţele străinismului, care se mai simt vibrând în mişcările, vorbele şi gândirea lor”.
            Iar în aprilie 1933 și-a deschis ușile Facultatea de Științe Agricole – ambele fiind extensiuni ale Universității de la Iași. Astfel, la Chișinău au fost puse bazele învățământului superior din Basarabia. În 1919 a fost deschis Conservatorul «Unirea», în 1925 – Conservatorul Național, în 1936 – Conservatorul Municipal. Basarabia a oferit culturii mondiale artiști inegalabili: Eugeniu Coca, Ștefan Neaga, Maria Cebotari ș.a. În Basarabia interbelică a funcționat Teatrul Național din Chișinău, Biblioteca Universitară Centrală, Muzeul Național de Istorie. Aici s-au tipărit cărți, reviste («Viața Basarabiei» rămâne și în prezent o sursă de documentare pentru istorici), ziare, atât în limba română, cât și în alte limbi ale etniilor conlocuitoare” – cum arată unul dintre cei mai valoroşi istorici transpruteni de azi: Anatol Petrencu (Basarabenii în cadrul României întregite, în „Limba română”. Revistă de ştiinţă şi cultură, XXVIII, nr. 1-2, 2018, pp. 240-248).
 
Localităţile urbane – municipii şi oraşe – cunosc, de asemenea, o vădită europenizare. Chişinău, cu o bogată istorie medievală şi modernă, va deveni al doilea oraş al României (după Bucureşti): „După mai bine de un secol de stăpânire străină, Basarabia şi Chişinăul în special revin în albia firească a istoriei. Anii grei de război, de haos şi ruină au rămas în urmă. Treptat se reinstaurează pacea şi ordinea. Chişinăul, ca şi întreaga provincie istorică, din care făcea parte, porneşte pe calea unor transformări de proporţii, spre a revitaliza spiritul naţional românesc. Sub sceptrul regal sunt puse temeliile unor instituţii democratice, care lipseau aproape total odinioară. Începe integrarea Basarabiei în viaţa politico-economică şi culturală românească. Chişinăul devine unul din marile centre urbane ale României întregite. Oraşul îşi recapătă treptat aspectul românesc. Aici sunt deschise un şir de instituţii de stat, culturale, şcoli, licee, tipografii, biblioteci, grădiniţe de copii, teatre” – relevă acad. Andrei Eşanu (Chişinău. File de istorie. Cercetări, documente, materiale /Casa Cărţii „Mitropolit Petru Movilă”. Scrieri despre Chişinău. Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, Institutul de Istorie/, Museum, Chişinău, 2009, 200 pp. /Retipărit: 2015./
                Al doilea oraş al regiunii, Bălţi, era descris de către geograful Ion Simionescu ca fiind „şi unul din centrele mai comerciale din întreaga Basarabie. Negustorii sunt evrei, rar când prinzi câte o firmă ca numele proprietarului terminat în ov şi mai rar dai de un nume românesc”; cam aceeaşi constatare şi pentru Orhei, unde „e forfota schimbului. E amestecul celor două neamuri, care se clevetesc şi totuşi nu pot trăi unul fără altul. Dughenele sunt ale evreilor, iar muşterii sunt moldoveni”. Iar Soroca îi pare a fi „unul din cele mai frumoase oraşe din România”, şi îi aduce aminte geografului-călător-publicist de Balcicul de pe coasta Mării Negre: „aceeaşi groapă semicirculară, încadrată de podişuri înalte. Aceleaşi năruiri, aceleaşi terenuri fugitive, acelaşi alb strălucitor al stâncilor. Balcicul are Marea, albastra şi întinsa mare. Soroca are Nistrul cu cotituri largi. La Balcic însă soarele dogoreşte, căci malurile dezgolite răsfrâng razele încinse asupra pumnului de case cu acoperiş de ţigle. Dincoace, verdeaţa gâlgâie, grădinile se ţin una de alta, mai ales spre muchia dealului unde Soroca vine în atingere cu casele din Zastânca. E un rai de verdeaţă, un cuib izolat din natura liniştită”. Oraşul a fost categorisit de scriitorul Dimitrie Iov (1888-1959), prefect şi deputat al judeţului, drept „Sinaia Basarabiei”, vizitată de numeroase personalităţi culturale şi politice ale timpului; la una din aceste periegeze culturale, doi dintre scriitorii prezenţi – Ioan A. Bassarabescu şi Ion Minulescu – „plângeau cu hohote, aşa de frumos a cântat săteanca Profiriţa Manolache”.
 
Sigur, greutăţile integrării ansamblului populaţiei nu au fost puţine, aşa cum o atestă astăzi cercetătorii, care relevă însă şi motivaţiile de natură istorică: „În perioada interbelică, populaţia Basarabiei a rămas nereceptivă la opera de «culturalizare» a statului român. Procesul de conştientizare a identităţii etnonaţionale a populaţiei autohtone era anevoios, deoarece «basarabenii înţelegeau diferit modul de a-şi afirma apartenenţa la naţiunea română, iar vicisitudinile perioadei au determinat şi mai mult conservarea identităţii regionale în detrimentul celei pan-româneşti» [Igor Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Chişinău, Arc, 2000, p. 125]. Or, două decenii, după Marea Unire, nu au putut schimba esenţial macazul privind conştientizarea identităţii româneşti, deoarece politica de colonizare ţaristă cu elemente eterogene a modificat în primul rând componenţa populaţiei urbane, românii moldoveni constituind doar 31%, restul populaţiei înglobând o veritabilă «macedonie de populaţii» [Antony Babel, La Bessarabie. Étude historique, ethnographique et économique, Paris, 1926, p. 202]. Deşi într-o măsură mai redusă, schimbări importante s-au produs şi în aspectul etnic al satelor moldoveneşti din Basarabia. Astfel, recensământul general din 29 decembrie 1930 a atestat, în afară de populaţia majoritară românească cu 71,9 % din total, o populaţie de origine minoritară cu o pondere de 28,1%, dintre care populaţia rusă era de 352 mii oameni – 12,3%, ruşii constituind al doilea grup etnic după moldoveni. De specificat faptul că în mediu urban românii basarabeni erau minoritari, constituiau doar 31,0 la sută, iar restul populaţiei fiind alogenă” – arată cercetătoarea de pe malul Bâcului Lidia Prisac (Autohtoni şi alogeni în Basarabia (1812-1940). Între identitate şi alteritate, în „Transilvania” [Sibiu], nr. 3, 2008, pp. 58-64).
 
De asemenea, viaţa bisericească basarabeană, cu o bogată tradiţie, a cunoscut, sub conducerea mitropolitul Gurie Grosu, a frumoasă dezvoltare – s-au ridicat zeci de lăcaşe de cult ortodoxe (dar şi altor culte), iar din rândurile preoţilor s-au ridicat numeroase figuri cu mare autoritate morală şi culturală: „În perioada interbelică în Basarabia au fost construite peste 100 de noi biserici, cu deosebire în satele basarabene, dar şi în unele oraşe, cele mai impunătoare, prin dimensiuni şi stil arhitectonic, fiind catedralele din Bălţi şi din Tighina. Arhiepiscopia şi apoi Mitropolia Basarabiei a editat un număr impresionant de cărţi bisericeşti, gazete şi ziare, care erau răspândite pe întreg teritoriul provinciei, fiind difuzate de preoţi care desfăşurau şi o muncă de culturalizare a enoriaşilor.
            Un rol important a avut Gurie Grosu (1877-1943), absolvent al Academiei Duhovniceşti din Kiev, militant activ pentru menţinerea şi afirmarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia, editor al revistei «Luminătorul» (apărută la Chişinău în 1908), autor al unui abecedar în limba română (1917), militant pentru unirea Basarabiei cu România. Gurie Grosu a fost ales în iulie 1918, de Sfântul Sinod din Bucureşti, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei (cu titlul „Botoşăneanul”), în 1919 – arhireu-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (cu titlul «de Bălţi»), în 1920 – arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, în 1928 – mitropolit al Basarabiei (până în 1936)” (Ioan Scurtu).
 
Poziţia geopolitică a teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru avea să fie, însă, permanent „atacată” de către marele şi puternicul vecin de la Răsărit, Regatul Român fiind nevoit să adopte măsuri specifice de apărare a acestui spaţiu al său: „România interbelică a fost mereu hărțuită de URSS. În 1924 un comando sovietic a trecut Nistrul și a încercat să ridice o insurecție la Tatar-Bunar (Ludmila Rotari, Ce a fost la Tatar-Bunar în septembrie 1924: „răscoală” sau „Rebeliune bolșevică”?, în „Caiete de istorie”. Revistă de istorie şi cultură [Chişinău], nr. 4/2002, pp. 19-24). În octombrie 1924, URSS a creat un cap de pod de cucerire a Basarabiei, de sovietizare a restului României și a Balcanilor. Acest cap de pod s-a numit RASSM [Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească], asemenea Belarus față de Polonia sau Karelia față de Finlanda. Guvernul de la București a luat măsurile cuvenite în privința asigurării securității statului, cu atât mai mult cu cât agenți sovietici sistematic treceau Nistrul cu sarcini de a destabiliza situația internă. În astfel de condiții Bucureștiul a fost obligat (forțat de împrejurări) să introducă forțe ale Jandarmeriei, atât de mult hulite de presa bolșevică. Guvernarea a modernizat și poliția, în care 20 la sută erau ofițeri și trupă din restul României, iar 80 la sută erau basarabeni.
            Mult s-a scris despre ineficiența administrației din Basarabia. În mare parte așa a fost: de multe ori, ca pedeapsă, în Basarabia au fost trimiși administratori corupți, certați cu legea sau cu bunul-simț. Nu ar fi o scuză, însă nici în alte regiuni ale României administrația nu a fost mai bună. Criticile nu au fost regionale, ci naționale” (Anatol Petrencu).
 
Pe bună dreptate, se relevă astăzi că „În România Mare, Basarabia a deţinut, firesc, un loc special, graţie refuzului Rusiei sovietice de a recunoaşte noua stare de lucruri şi unui context internaţional la fel de confuz pe cât de aporetic. Negocierile româno-ruse n-au dus la rezultatul dorit. Din contra, Uniunea Sovietică a menţinut anume o stare de nelinişte, creând chiar, în Transnistria, o mică republică moldavă, ca un avant-post al vechii politici de expansiune. Abia prin pactul Briand-Kellog (1929) s-a ajuns la o anume relaxare pacifistă, de care România (reprezentată la Externe de N. Titulescu) va căuta să profite, dar nu s-a ajuns nicicând la o reală stare de pace. Dimpotrivă, pactul ruso-german de la Moscova, din 23 august 1939, a sporit neliniştea şi a condus finalmente la anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către sovietici (28 iunie 1940), în condiţii de nespus dramatism pentru românii din zonă şi pentru ţară în ansamblu” – sublinia acad. Alexandru Zub în 2018.
 
Perioada interbelică este, aşadar, fără nicio îndoială, aşadar, o perioadă fastă din istoria teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru, care, din nenorocire însă, nu va dura însă mult: prin voința unor Mari Puteri – nefastul Pact Ribbentrop-Molotov are consecinţe până astăzi –, două decenii mai târziu, nedreptatea şi stihiile Istoriei se vor abate iarăși asupra lor, vechiul teritoriu al Moldovei fiind încă o dată sfârtecat – parte din strămoşescul trup naţional ce supură și astăzi: teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru este reanexat de către statul-moştenitor al Imperiului Rus, U.R.S.S., în iunie 1940, ca urmare a ultimatumurilor din 26 şi 27 iunie.
 
Iar apoi, la 28 iunie, în urmă cu 80 de ani – prima din cele patru Zile Comemorative ale istoriei Neamului şi a Ţării din anul 1940 (celelalte, reprezentate fiind de: cedarea nord-vestului Ardealului, a sudului Dobrogei, respectiv, a omorârii Apostolului Naţional), care marchează pentru basarabeni începutul bejeniei şi al ocupaţiei... (cum vom încerca a puncta în următorul material).
 
A acelei părţi de Ţară pe care unul dintre iluştrii săi fii (adoptivi), ardeleano-dobrogeano Constantin N. Tomescu (1890-1983), avea s-o „cânte” în recluziunea sigheteană (1954) sub titlul
Dor de Basarabia
 
De mult, eu port un dor,
Ca, la apusul vieţii,
Să pot merge să mor
În Ţara tinereţii:
 
La fraţi religioşi,
Cu chip senin şi harnici,
Mult cuviincioşi,
Iar, la nevoi, prea darnici.
 
Biserică şi Ţară
Sunt sfintele odoare,
Ce-n inimi ei pogoară
Şi preamăresc sub soare
 
Şi dulce-i graiul lor:
«Un fagure de miere».
Au datine şi dor
Să tot trăieşti în ele!
 
Mărunte-s casele,
Dar foarte primitoare
Bogate mesele
Şi tare-nbietoare.
 
Belşug e peste tot:
În holdele-aurii
Şi-n dealuri, ce-abia pot
Să poarte-atâtea vii!
 
Vestită e-n livezi
Cu poame de-orice soi,
Minune să le vezi,
Când roada e în toi!
 
Colinele-i sunt dulci
Şi codrii de veacuri,
Iar apele ei reci
Cu nesfârşite lacuri.
 
E Ţara, ce-am iubit
Din tinereţea mea,
Cui drag i-am şi slujit,
E «Basarabia»!
 
Acolo, într-un schit
Sau veche mănăstire,
În linişte să-nchid
Şi ultima-mi privire.
 
Deasupra-mi va veghea
Mântuitoarea-mi Cruce,
Călugări vor cânta:
«Un om, care se duce!»
 
Şi-n veci, sufletul meu
De strajă va să stea,
S-o apere de rău
Pe «Basarabia»!
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii