Editorial România care nu mai respiră. Muncim, plătim și tot ne este frică

 
Există o oboseală care nu apare în statistici. Nu se măsoară în procente, nu poate fi trecută într-un tabel și nu se vede atunci când un om merge dimineața la serviciu, își face cumpărăturile și își plătește facturile. Este oboseala celui care, deși muncește, trăiește permanent cu senzația că nu este în siguranță.

România pare să fi intrat într-o perioadă în care oamenii nu mai trăiesc de la o lună la alta, ci de la o grijă la alta. Grija facturii, a ratei, a prețului din magazin, a locului de muncă, a sănătății, a copiilor și, mai nou, a zilei de mâine.

 
De la o lună la alta, de la o grijă la alta

Vorbim despre reforme, despre austeritate, despre deficit, despre salarii și pensii. Vorbim despre cifre și miliarde, despre cât trebuie economisit și de unde trebuie tăiat. Dar, undeva în spatele tuturor acestor calcule, există omul care trebuie să închidă ușa casei seara și să se întrebe dacă salariul îi va ajunge până la sfârșitul lunii.

Și aici începe adevărata poveste.

Pentru că un salariu poate intra în cont și poate dispărea în câteva zile. Chirie sau rată, energie, întreținere, mâncare, transport, medicamente, cheltuieli pentru copii. La final, dacă mai rămâne ceva, omul își permite poate o mică plăcere. O ieșire, o masă în oraș, o vacanță. De cele mai multe ori însă, acestea sunt primele lucruri la care se renunță.


Nu pentru că oamenii nu mai vor să trăiască. Ci pentru că au început să se teamă să nu rămână fără bani.
 
 
„Ne descurcăm” a devenit sinonim cu supraviețuirea

Ne-am obișnuit atât de mult să spunem „ne descurcăm”, încât am transformat supraviețuirea într-o virtute. Românul este descurcăreț, se spune. Se adaptează. Strânge din dinți. Mai renunță la ceva. Mai muncește câteva ore. Mai amână o dorință. Mai pune un plan pe pauză.

Dar există un moment în care întrebarea nu mai este cât de bine ne descurcăm, ci cât timp putem continua să trăim astfel fără să obosim definitiv.



Părinții poartă și grija banilor, și vinovăția

Părinții simt poate cel mai puternic această presiune. Un adult poate renunța la o haină, la o vacanță sau la o ieșire. Când este vorba despre copil, lucrurile se schimbă. Vrea să îi cumpere tot ce îi trebuie, să îi ofere educație, activități, rechizite, haine, experiențe și, mai ales, un viitor mai bun.

Iar atunci când banii nu ajung, apare vinovăția.

„Oare fac destul pentru copilul meu?”

Este o întrebare pe care mulți părinți nu o spun cu voce tare, dar o poartă cu ei.

În plus, există comparația. Copilul altuia merge la mai multe activități, are telefon mai bun, pleacă în vacanțe, participă la concursuri și pare că are toate oportunitățile. Într-o societate în care rețelele sociale ne arată permanent viețile aparent perfecte ale celorlalți, este foarte ușor ca un părinte să creadă că propriile limite financiare reprezintă un eșec.

Nu sunt.

Un părinte care nu își permite totul nu este un părinte mai puțin bun. Un copil nu are nevoie de o viață perfectă. Are nevoie de siguranță, afecțiune și de sentimentul că atunci când îi este greu are unde să se întoarcă.

La fel de apăsătoare este situația tinerilor. Pentru ei, viitorul nu mai înseamnă doar carieră și aspirații. Înseamnă calcule. Cât costă o chirie? Cât costă o casă? Îmi permit să am un copil? Pot să îmi fac o familie? Dacă îmi pierd locul de muncă, cât timp mă pot descurca?

Când un tânăr începe să își construiască viața în jurul riscurilor, ceva se schimbă în interiorul lui. Nu mai planifică doar ce își dorește. Planifică ce își permite. Iar aceasta este una dintre cele mai mari pierderi ale unei societăți: atunci când oamenii încep să își reducă nu doar cheltuielile, ci și visurile.


Pensionarii care încă spun: „Mă descurc”

Există apoi România tăcută a pensionarilor. Oameni care nu se plâng, nu cer și nu vor să fie o povară pentru nimeni. Intră în magazin, se uită la prețuri și aleg. Uneori aleg produsul mai ieftin. Alteori renunță. Amână. Fac economii de unde nu mai există aproape nimic de economisit.

Și spun aceeași frază pe care au spus-o probabil toată viața: „Mă descurc.” Dar faptul că un om știe să trăiască din ce în ce mai puțin nu ar trebui să fie un motiv de mândrie pentru o societate.

Poate că problema României nu este doar una economică. Poate că este și una psihologică.

Am început să trăim cu frica zilei de mâine atât de mult, încât frica a devenit fundalul vieții noastre. Ne este teamă să schimbăm locul de muncă. Ne este teamă să facem un credit. Ne este teamă să avem un copil. Ne este teamă să cheltuim. Ne este teamă să ne îmbolnăvim. Ne este teamă să rămânem fără bani.

Și, uneori, ne este chiar teamă să spunem că nu mai putem.Pentru că am fost crescuți cu ideea că trebuie să fim puternici. Că trebuie să ne descurcăm singuri. Că nu trebuie să cerem. Că problemele noastre nu trebuie să îi încarce pe ceilalți. Dar există o diferență între a fi puternic și a fi obligat să pari puternic.

Un om care spune „nu mai pot” nu este neapărat slab. Poate fi un om care a dus prea mult, prea mult timp și prea singur.
Un părinte care nu mai știe cum să se descurce nu este un părinte rău. Un tânăr care se teme de viitor nu este lipsit de ambiție. Un pensionar care își numără banii înainte să cumpere mâncare nu este „nechibzuit”.

Sunt oameni. Iar oamenii au limite.

Poate că aceasta este discuția pe care ar trebui să o avem în România de astăzi. Nu doar despre cât trebuie să economisim, ci și despre cât mai putem duce.

 

O țară nu înseamnă doar cifre și reforme

Pentru că o țară nu înseamnă doar deficit, buget, taxe și reforme. O țară înseamnă milioane de oameni care încearcă să își ducă viețile mai departe.

Iar oamenii nu sunt resurse infinite.Nu poți cere permanent sacrificii și să te aștepți ca oamenii să rămână la nesfârșit puternici. Nu poți spune unei familii să mai taie o cheltuială atunci când aproape toate lucrurile care îi făceau plăcere au fost deja eliminate. Nu poți cere unui tânăr să aibă răbdare la nesfârșit când își vede viitorul din ce în ce mai departe.

La un moment dat, omul nu mai are de unde să taie.Și atunci nu mai vorbim doar despre economie. Vorbim despre demnitate.

Despre siguranță. Despre sentimentul că munca trebuie să îți permită să trăiești, nu doar să supraviețuiești. Poate că România are nevoie să respire.

Să își amintească faptul că oamenii nu trebuie să fie permanent eficienți, puternici și rezistenți. Că este normal să obosești. Că este normal să ceri ajutor. Că este normal să spui că nu îți mai ajung banii. Că nu este o rușine să recunoști că ți-e frică.

Pentru că adevărata măsură a unei societăți nu este cât de mult poate suporta omul.

Ci cât de puțin este obligat să sufere pentru a putea trăi decent. România muncește. România plătește. România se adaptează. Dar România este obosită.

Și poate că, înainte să îi mai cerem încă o dată să strângă din dinți, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva a venit timpul să o lăsăm, pur și simplu, să respire.



Citește și:

EditorialRomânia pe canapea. Ședință colectivă de terapie națională