Basm (ne)popular

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita etnobotanice; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii, de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti.

De când scria musca pe perete.Mai mincinos cine nu crede.
Era odată un primăraş care se credea împărat. Auzind împăratul că începe să se strângă laţul, a început să împartă în stânga şi-n dreapta vorbe mieroase că nu ştie cum şi pe unde o scoate cămaşa când va fi, de va fi să se mai aleagă iar primar. Auzi el că era la un sat, aproape, un unchiaş dibaci la mânărit sondaje electorale şi a trimis oştenii să-l cheme.
Dar el, ajuns între timp mare rector pentru fabricuţă de diplome locale răspunse trimişilor că cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-a sculat deci împăratul, luând cu dânsul vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori musculoşi şi s-au dus la unchiaş acasă.
Unchiaşul, cu barbă albă şi slobod la gură, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis: "Bine aţi venit sănătoşi! Dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare".
"Eu nu am venit să te întreb asta", zise împăratul, "ci, dacă ai ceva leacuri care să mă facă să mai pot o dată, să-mi dai". "-Am", răspunse unchiaşul. "O să intraţi în turul doi, dar n-o să aveţi parte de el."
"Dacă o să fie vorba de turul doi, îmi ajung 12 ani la primărie", spuse primăraşul. "Aşa că o să văd: oi mai candida, n-oi mai candida..." şi plecă spre casă cu tot cu leacuri.
Timpul trecu şi mai-nainte de a veni ceasul alegerilor, primăraşul se puse pe un plâns, de n-a putut niciun vraci să-l împace. Atunci unchiaşul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.
"Taci, dragul moşului, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da Tinereţe fără minte şi primărie fără de moarte." Şi a venit şi vremea ca primarul nesătul să primească ceea ce i se făgăduise: Auzind aceasta, unchiaşul s-a întristat foarte tare şi i-a zis: "- Dar bine, omule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit?" "- Dacă tu nu poţi să-mi dai ce mi-ai făgăduit, dacă voi îl vreţi pe Băsescu şi nu pe mine, care v-am dat 12 pachete pe an, zahăr şi ulei, pui violacei şi cupoane pentru nechezol..., apoi, sunt nevoit să cutreier toata lumea până voi găsi făgăduinţa.
Şi plecă primăraşul nostru, trecu şi prin Valea Plângerii şi ajunse departe, departe, la celălalt capăt la lumii, tocmai în Brazilia. Şi lua cu el şi Scorpia şi Ghionoaia şi pe toate babele pioase din Cluburile de Pensionari.
Iar în urma lui, oraşul nu mai arăta ca o cârciumă, autorizată de primărie, din care mai scapă câte unul. Oamenii au devenit din nou animaţi de o cauză, de un mai bine sau de un aiurea. Nu mai era nevoie să strige "jos cutare" ci "hai să ne apucăm şi de treabă, că au avut alţii grijă de fure"!
Rândurile astea sunt aici nu pentru a-i insulta pe constănţenii mei. Sunt, dacă vreţi, o invitaţie la trezire.
Autosuficienţă? Aş zice că nu. Numai dorinţa de a vedea din nou oameni animaţi ca acum 20 de ani. Azi nu merge nimeni înainte. Atâţia ani de stat pe loc se simt în fiecare respiraţie a oraşului.Iar eu încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa.