Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:28 07 12 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Interviu cu șeful Secției Urmărire Penală din Parchetul Tribunalului Constanța Ce spune procurorul Viorel Teliceanu despre dosarele „îngropate“, bullying și GDPR

ro

25 Jan, 2021 00:00 2823 Marime text

  • Foarte mulți dintre oameni trăiesc cu impresia că, adesea, dosarele „sunt îngropate“ la Parchet.
  • Procurorul Viorel Teliceanu spune că „motivele pentru care un dosar nu a fost soluționat foarte repede sunt diverse, de cele mai multe ori obiective; a trage concluzia că sunt ținute la sertar special este neîntemeiat, chiar superficială“.

Viorel-Gabriel Teliceanu, procuror șef Secție Urmărire Penală în cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, a acordat un interviu cotidianului ZIUA de Constanța în care a discutat despre volumul de muncă al anchetatorilor, în Constanța, dar și despre efectele Regulamentului de Protecție a Datelor Personale, cunoscut generic drept GDPR, care a intrat și reconfigurat foarte multe sectoare ale vieții publice, dar și private.
 
Întrebări:
 
1. Recent ați fost delegat procuror șef al Secției urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța. Anterior, ați fost inclusiv procuror șef al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța. În acest context, aș dori să vă întreb, cum apreciați a fi volumul de muncă al anchetatorilor, în Constanța? Sunt, în general, suficienți oameni pentru a gestiona eficient numărul cauzelor existente?
 
Cunosc destul de bine activitatea Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, pe care l-am și condus vreme de 3 ani, dar și celelalte parchete din județ din coordonarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, respectiv Medgidia, Mangalia și Hârșova, și personal cred că volumul de muncă este unul destul de ridicat, cu o presiune foarte mare aș putea spune pe parchetele de pe lângă judecătorii și în special pe Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța.
 
Marea problemă este nu neapărat volumul de muncă cât fluctuația de procurori. Parchetele de pe lângă judecătorii, se află la paza piramidei instituționale a Ministerului Public.
 
Practic, procurorii stagiari își încep activitatea la aceste parchete, trebuie să se formeze la aceste parchete, câștigă experiență. Numai că trebuie să avem în vedere că de multe ori procurorii care intră în profesie sunt tineri, de multe ori necăsătoriți, deci fără o situație familială stabilă, ceea ce îi face să migreze dintr-o localitate în alta, dintr-o zonă geografică în alta, astfel că apare acest fenomen al instabilității schemei de personal, fără ca cineva să aibă o vină. Până la urmă fiecare are dreptul să se stabilească în ce localitate de dorește.
 
Mai mult decât atât, sunt și ei, ca și alte categorii socioprofesionale, dornici să evolueze să promoveze la parchetele ierarhic superioare, unde situația din punct de vedere al personalului este mai așezată, astfel că unitățile de parchet de la baza Ministerului Public sunt cele mai afectate de acest fenomen al migrației. 
Iar consecințele directe ale acestei fluctuații sunt trenarea activității de urmărire penală, astfel că un dosar penal poate trece succesiv prin mâinile mai multor procurori.

 
Deci, o problemă mai mare decât volumul de activitate este de fapt fluctuația de personal.
 
La Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța cred că mai sunt doar vreo doi procurori dintre cei care își desfășurau activitatea acum trei ani.
 
2. Vorbiți-ne puțin vă rugăm, la modul general și pe înțelesul tuturor, despre ce presupune urmărirea penală? Ce se întâmplă în această etapă? Vă întreb în contextul în care foarte mulți dintre oameni trăiesc cu impresia că, adesea, dosarele „sunt îngropate“ la Parchet, că procurorii țin dosarele în dulap și de aceea pot trece chiar ani de zile înainte de a se finaliza o anchetă.
 
Urmărire penală este una dintre fazele procesului penal, faza în care procurorul, singur sau împreună cu organele de poliție, după caz, administrează probe, pentru a vedea dacă există temeiuri pentru trimiterea în judecată, și abia în această fază procesuală, judecătorul, stabilește dacă se impune, sancționarea penală a persoanei ce face obiectul procesului penal.
 
Trebuie ca publicul să cunoască că din totalul sesizărilor depuse, statistic, doar aproximativ 10% se confirmă și se dispune trimiterea în judecată. Deci, în realitate în 90% din cazuri se dispune clasarea (pentru diferite temeiuri, fapta nu a fost săvârșită, nu au fost identificați autorii necunoscuți, fapta sesizată nu este infracțiunea, etc.), însă procurorii și polițiștii muncesc și în aceste cazuri. Faptul că ele nu sunt publice nu înseamnă că organele judiciare nu muncesc.
 
De mult ori poți munci mai mult într-un dosar în care dispui clasarea față de un dosar în care dispui trimiterea în judecată.
 
Deci, motivele pentru care un dosar nu a fost soluționat foarte repede sunt diverse, de cele mai multe ori obiective; a trage concluzia că sunt ținute la sertar special este neîntemeiat, chiar superficială.
 
Sigur, lumea în lipsa unor informații certe, precare, speculează, creează zvonistică, creează cancan-uri, dar nici procurorii, polițiștii, sau judecătorii nu pot să lucreze în funcție de zvonul public, și să dea explicații prin presă de ce nu au rezolvat un dosar sau altul. Dar situația este analizată pe linie instituțională, fiți sigur.
 
3. Care credeți că ar putea fi soluția pentru reducerea duratei unor anchete? Mai mulți procurori ar putea fi răspunsul?
 
Nu cred că există un panaceu în ceea ce privește reducerea timpului de soluționare a dosarelor; în orice caz, creșterea spectaculoasă a schemelor de personal nu cred că rezolvă neapărat problema, poate doar în situații punctuale. Spre exemplu la Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța sunt cinci locuri vacante și cu siguranță că dacă ar fi ocupate probabil timpul de soluționare a unor dosare ar scădea.
 
Dar nu trebuie să fim nici ipocriți să spunem că tot timpul problema este în altă parte. Pe lângă problemele obiective pe care deja le-am exprimat, poate că și noi procurorii, polițiști și judecători am putea să ne implicăm și mai mult; nu știu este o părere.
 
4. Cum sunt afectate anchtele economice de durata îndelungată a investigațiilor? Mai exact, poate exista riscul prescrierii infracțiunilor până la trimiterea dosarului în instanță ori, mai degrabă, până la pronunțarea unei hotărâri definitive?
 
 Acest risc există oricând însă tot timpul sunt monitorizate dosarele vechi, atât de conducătorii parchetelor, dar și de către Consiliul Superior al Magistraturii sau de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
 
Însă mai concret prescripția răspunderii penale ar putea interveni nu ca urmare a nelucrării unor dosare ci ca urmare a faptului că legiuitorul instituie pedepse mai reduse și ca  atare și termene de prescripție mult diminuate. Acest lucru s-a întâmplat în anul 2014 când intrat în vigoare actualul Cod penal și exista riscul să se mai întâmple dacă ar fi intrat în vigoare modificările adoptate de Parlament în anii 2017-2018.
 
În același timp aș vrea să atrag atenția și faptul că, în ceea ce privește infracțiunile de evaziune fiscală, suntem sesizați de cele mai multe ori cu fapte istorice, săvârșite cu mult timp  înainte de sesizarea procurorului; mai mult decât riscul prescripției, există riscul imposibilității probării infracțiunilor, a diluării forței probante a mijloacelor de probă administrate, și a imposibilității recuperării produsului infracțional, respectiv banii și bunurile obținuți de evazioniști.
 
5. În ultimii ani, Regulamentul de Protecție a Datelor Personale, cunoscut generic drept GDPR a intrat și reconfigurat foarte multe sectoare ale vieții publice, dar și private. Cum afectează, dacă într-adevăr afectează, GDPR-ul mersul unei anchete? Are vreo influență în acest sector?
 
Protecția datelor personale, dincolo de beneficiile pe care le aduce, prezintă și neajunsuri. Spre exemplu, plecând de la această problemă, a fost adoptat de către CSM un ghid al relației instanțelor și parchetelor cu presa, ghid care interzice comunicarea către presă a datelor de identitate a unei persoane trimisă în judecată, arestată, condamnată, etc., cu excepția situației în care infracțiunea săvârșită de acesta afectează capacitatea de exercitare a funcției publice.
 
Cu alte cuvinte, dacă o persoană privată săvârșește o infracțiune de violență, un viol, tentativă la viol, etc., comunitatea nu poate afla identitatea persoanei respective și nu se poate pune în gardă față de aceasta.
 
Îmi pun întrebarea Cum își poate lua cineva măsuri de prevenție dacă are un vecin care a săvârșit o infracțiune de tentativă la viol, acel vecin merge cu liftul cu fiica sau soția sa, și nu cunoaște apucăturile vecinului pentru a se proteja ?
 
Cred că procesul de comunicare publică din partea organelor judiciare are rolul său, oferind societății posibilitatea să ia măsuri de autoprotecție.
 
Deci, după părerea mea, modalitatea în care se pune problema protecție a datelor personale creează reale dificultăți pentru societate.
 
6. Aș vrea să atingem și un subiect mai degrabă sensibil, care privește o infracțiune mai greu de probat în instanță uneori și care, adesea, se reduce la cuvântul victimei împotriva cuvântului agresorului – mă refer la infracțiunea de viol. Nu o dată, opinia publică a fost indignată de achitări primite de diferiți cetățeni în procese în care erau acuzați inițial de viol, în instanță ajungându-se la concluzia că persoana considerată victimă ar fi fost de vină. Cât de complexă este o anchetă într-un caz de viol și ce fel de date ar trebui să strângă sau să poată strânge procurorul pe parcursul anchetei așa încât să reiasă cu certitudine, în instanță, comiterea faptei de către suspect?
 
Ancheta într-o cauză cu infracțiuni de viol este delicată, în primul rând pentru că victima, de cele mai multe ori, este o persoană vulnerabilă, cu o psihologie delicată, iar violurile se petrec de cele mai multe ori în clandestinitate totală, și nu în fața unui public numeros.
Aici contează flerul anchetatorului, evaluarea psihologică a victimei, și seriozitatea victimei a cărei declarație are poate o greutate mai mare decât în cazul altor categorii de infracțiuni.
 
Cu certitudine că există și situații în care violul s-a petrecut dar din păcate nu s-a putut proba infracțiunea și atunci din păcate nu se putea dispune decât clasarea cauzei.
 
7. Ce se întâmplă, din punct de vedere legal, când suspectul unei infracțiuni este o pesoană minoră, eventual cineva care are sub 14 ani? Minorii nu pot fi trași la răspundere penală, potrivit legii, nu? Dar ce se întâmplă, de exemplu, când aceeași persoană minoră este suspectată de comiterea mai multor furturi, de pildă, și există indicii că ar mai urma și alte fapte de același gen? Există soluție pentru o astfel de situație?
 
Minorii de 14 ani se bucură de impunitate totală din punct de vedere penal. Ei nu pot fi sub nicio formă trași la răspundere penală.
Există o lege (Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului) care prevede niște măsuri extrapenale ce pot fi luat față de copii care săvârșesc fapte penale însă aceste măsuri țin de resortul instituțiilor de specialitate. Nu cred că au o eficiență foarte ridicată dar e ceva mai mult decât nimic.
Soluție este educația, în special cea din familie. Atât timp cât copiii provin din familii defavorizate, dezorganizate, sunt aproape imposibil de corijat la 11 sau 12 ani.
 
8. Ce ne puteți spune cu privire la fenomenul de bullying? Legea îl incriminează? Cum se desfășoară o eventuală anchetă pe această temă și cât de greu este să obțineți cooperarea victimei având în vedere că, adesea, victima este prea speriată de agresor pentru a cere sprijin autorităților abilitate?
 
Acest fenomen nu este analizat din punct de vedere penal, procesual penal, ci probabil instituțiile specializate în protecția copilului îl analizează mai mult din punct de vedere al psihologiei copilului infractor.
Instituțiile judiciare abordează exclusiv infracțiunile cărora uneori îi asociat uneori acest fenomen.
 
9. Un ultim aspect: cum comentați ideea potrivit căreia „mai bine este să scape zece persoane vinovate decât să sufere un nevinovat“?
 
Este o prostie, este o idee care pleacă de la o premisă falsă. Filosofia de lucru a organelor judiciare trebuie să fie aceeași cu a Codului penal și a Codului de procedură penală, respectiv ca cei care au săvârșit infracțiuni să răspundă pentru ce au făcut, iar care nu au săvârșit nicio infracțiunea să nu răspundă pentru ceea ce nu au făcut. Nu trebuie să uităm și să scăpăm din vedere că, și când scăpăm un vinovat există cineva care suferă pentru că nu i s-a făcut dreptate.
 
Citește și
 
Poate purta arme!
Prima decizie în dosarul comisarului şef Cornel Gabriel Coteanu, fostul şef al Poliţiei Eforie!


CSM a decis cine va conduce Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa

 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii