Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
00:13 20 09 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaAcademică Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române - „Mesajul celor care au făurit România unită la 1859 este unul de încredere şi de temeinicie întru «ţara mea de glorii, ţara mea de dor»”

ro

27 Jan, 2020 00:00 1163 Marime text

Academia Română şi Patriarhia Română au organizat, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul“ a Palatului Patriarhal, Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Unirea Principatelor Române: realizare, recunoaştere şi beneficii“, prilej cu care preşedintele Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, a rostit un impresionant discurs, emanat dintr-un suflet de mare patriot şi valoros istoric.


Cu sprijinul purtătorului de cuvânt al preşedintelui Academiei Române, Carmen Dobre, îl prezentăm integral.
 

„Unirea de la 1859 - temeiul solid al României moderne”


Unirea Moldovei şi Țării Româneşti în 1859 a fost un act fundamental pentru construirea edificiului nostru politic unitar şi se încadrează în procesul european de structurare a statelor naţionale moderne, pe ruinele imperiilor anacronice aflate pe cale de destrămare.


Nucleul statului naţional unitar român există de 161 de ani şi, de atunci, istoricii se tot străduiesc să-i dezlege sensurile, să-i arate modul de înfăptuire, să-i dezvăluie importanţa. Evident, din această imensă întreprindere se desprinde, ca fiind predominant, binele.


Cu alte cuvinte, din ea reies marile avantaje câştigate de români prin formarea României. Cu toate acestea, se ştie că nu chiar toţi românii şi, mai ales, nu toţi vecinii au primit cu entuziasm actul unirii din 1859. Au fost, ca în orice faptă omenească, şi o seamă de nemulţumiţi.


Este evident că Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi chiar Imperiul Rus au privit unirea Moldovei şi Țării Româneşti cu îngrijorare şi au încercat să o împiedice. Austriecii şi ungurii (cuprinşi într-un Imperiu care avea să devină curând austro-ungar, adică bicefal) se temeau că Transilvania s-ar putea alătura României, ceea ce ar fi fost în detrimentul lor.



Turcii ştiau că „unirea face puterea” şi că, prin urmare, România se va rupe repede de dependenţa (devenită formală) de Înalta Poartă. Rusia nu se putea manifesta pe faţă împotriva unirii (avea nevoie de bunăvoinţa Occidentului şi, mai ales, a Franţei, după umilirea sa în Războiul Crimeii), dar ştia că, Basarabia ocupată de ţari, adică jumătate din vechea Moldovă, nu poate să privească decât cu simpatie şi cu speranţă la România.


Și în ţară sau în ţările româneşti erau elemente ostile unirii. Mai ales un nucleu relativ mic de mari boieri moldoveni urmăreau cu îngrijorare mişcarea unionistă şi mutarea centrelor de putere la Bucureşti ori spre Bucureşti.


Ce se va alege cu Iaşii vechilor zidiri, cu dregătoriile acestor oameni avuţi şi chiar cu moşiile lor cele întinse? Categoria boierilor era stânjenită peste tot, mai ales că revoluţionarii de la 1848 prindeau tot mai mult cheag, mai ales că veneau la putere „roşii”, care anunţau reforme radicale, anunţau punerea în aplicare a programului revoluţionar, între ale cărui puncte figura şi desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.


Cine va mai lucra pământul? Se temeau şi unii funcţionari de stat, care ocupau funcţii la Iaşi şi chiar cei de la Bucureşti, conştienţi cu toţii că aceste funcţii nu vor mai fi de-acum dublate, fiindcă nu mai era nevoie, de câte doi titulari pentru acelaşi resort.


Se temeau şi unii fruntaşi ai Bisericii, fiindcă noul val anunţa reforme şi pe tărâmul întinselor proprietăţi ale mănăstirilor. Spinoasă era, în primul rând, chestiunea mănăstirilor închinate din Moldova şi Țara Românească (din România, după 1859), care-şi trimiteau roadele muncii a sute de mii de români în afara ţării, în Grecia mai ales.


Or, Grecia nu mai era aceea din Evul Mediu, când ajunsese sub autoritatea sultanilor şi când domnii şi ierarhii români – rămaşi liberi sau aproape liberi în ţările lor nord-dunărene – cu sufletul curat deciseseră ajutorarea Muntelui Athos, a Locurilor Sfinte din Orientul Apropiat şi a altor aşezăminte creştine captive.


Moştenirea bizantină şi translatarea puterii din Constantinopolul, devenit Istanbul, spre nordul Dunării („Bizanţul după Bizanţ”) obligase moral pe principii şi pe ierarhii români să-şi îndeplinească misiunea de protectori şi capi ai Bisericii.


Grecia era, însă, acum o ţară liberă (încă de la începutul secolului al XIX-lea) şi îşi obţinuse independenţa şi cu ajutorul românilor. În noile condiţii, nu mai erau raţiuni ca averea românilor – care urmăreau să iasă din sărăcie şi să se sincronizeze cu Europa – să se scurgă în afară.


Cu toate acestea, Grecia şi Biserica Ortodoxă Elenă nu au privit cu ochi buni unirea şi domnia lui Cuza, pentru că aceasta a condus, în viziunea lor, la încetarea binefacerilor româneşti, pe care le credeau şi le doreau eterne.


Biserica noastră, însă, a înţeles, în cea mai mare măsură, noul mers al lumii şi al ţării s-a străduit să sădească credinţă tare întru Cel Preaînalt, rugat mereu să-şi reverse harul şi peste români şi România.


În fine, în cadrul noilor curente istoriografice deconstructiviste, există şi anumiţi „analişti” români (mai ales la Iaşi) – cu viziune anistorică – critici la adresa unirii din 1859.


Pentru aceşti globalişti, internaţionalişti şi chiar neomarxişti, ar fi fost mai bine ca noua alcătuire de la 1859 să fie şi să rămână, dacă tot se făcuse, una federală, cu două ţări, doi domni, două capitale, două guverne, două adunări legiuitoare.


Astfel, spun aceşti interpreţi sui generis ai istoriei, Moldova ar fi rămas Moldovă, Iaşii ar fi fost pe mai departe capitală, funcţiile ar fi rămas neclintite, nu s-ar fi scurs averile şi impozitele înspre rapacele Bucureşti etc.


Dacă rezervele din epocă faţă de actul de la 1859 aveau raţiunile lor să existe, aceste cârcoteli contemporane sunt doar jocuri de idei caduce. Opoziţiile celor care au trăit actul de la 1859 sunt constatate, înregistrate şi explicate de istorici.


Mai greu de explicat din punct de vedere istoriografic sunt rezervele unora dintre menţionaţii contemporani faţă de actul Unirii noastre de temelie, care a dat impulsul Marii Uniri.


Tentaţia reconstruirii istoriei a existat în toate epocile, dar nu a fost practicată de istoricii profesionişti.


Aceştia din urmă ştiu cât de grea este reconstituirea frescelor trecutului aşa cum au fost ele şi că fabularea pe seama a ceea ce a fost este doar un exerciţiu gratuit de imaginaţie.


Deconstructiviştii gândesc, de regulă, anistoric, pentru că aplică idei ale vremurilor lor asupra epocilor istorice pe care pretind că le cercetează şi ar vrea ca liderii şi decidenţii din acele epoci să fi gândit ca ei, ca aceşti demiurgi improvizaţi.


Or, nu ai cum să-i faci pe Alexandru Ioan Cuza, pe Mihail Kogălniceanu, pe fraţii Golescu, pe Ion Ghica, pe Ion Heliade Rădulescu, pe Vasile Alecsandri sau pe Costache Negri să gândească precum Robert Schuman, Jean Monet sau Alcide de Gasperi!


Între ei este un secol de acumulări şi de idealuri mereu primenite, de războaie care au schimbat faţa lumii, de imperii care s-au prăbuşit şi de naţiuni care au renăscut.


Cum să le dai reţete de acţiune din secolul al XXI-lea celor trăitori după realitatea secolului al XIX-lea, care era secolul naţiunilor şi nu al federaţiilor, al statelor naţionale şi nu al globalizării, al luptei de emancipare naţională şi nu al blocurilor politice şi militare zonale şi mondiale?


Cum să transpui idei care par valide şi valabile azi unor alte lumi, care ştiau că pentru ele erau sănătoase alte idei? Iar pe de altă parte, se vede că nici idealurile noastre de Europă unită, care pretind câteodată dizolvarea naţiunilor, nu prea mai stau în picioare şi că tot forţa naţiunilor individuale se afirmă plenar.


Reiese aceasta din Brexit, din politicile unor ţări precum Statele Unite, Franţa, Italia, Olanda, Polonia, Ungaria, Cehia etc., care se închid tot mai mult în sine, îşi întăresc instituţiile interne şi nu sunt dispuse să cedeze din suveranitatea lor.


Din păcate, asemenea politici conduc şi spre anumite tendinţe autoritare, de limitare a democraţiei şi de revenire la practici care păreau de mult abolite, dar acestea sunt alte probleme, colaterale temei noastre.


Părinţii patriei de la 1859 ştiau bine că România cea nouă nu era nici Marea Britanie, nici Germania, nici Austria şi nici Turcia, adică ţara noastră nu era o mare putere, de care alte puteri să nu se fi atins sau să se teamă s-o lezeze.


România abia se construia atunci, din Românii mici şi neînsemnate, iar soarta acestei ţări (care urma să adăpostească cel mai numeros popor din sud-estul Europei) depindea de forţa sa, de impresia de unitate pe care o emana în afară.


Modelul de unificare al acestor provincii, despărţite în chip dureros de istorie, trebuia să fie, în consecinţă, unul clar şi precis, unul de integrare deplină. Când Mihail Kogălniceanu a pretins că „unirea face puterea”, marele om politic ştia ce spune şi nu făcea o figură de stil.


Federaţiile durabile şi le puteau permite cei mari şi puternici, cei care dictau politica Europei şi a lumii, dar nici acestora nu le prea ieşeau planurile. Micile federaţii recente, precum Iugoslavia şi Cehoslovacia, erau formate din popoare distincte şi s-au dovedit nedurabile.


Austria este formată dintr-o ramură a germanilor de sud, dar nu este o federaţie propriu-zisă. Germania este o federaţie, dar este motorul Europei şi nimeni nu-i contestă existenţa. Provinciile care aveau să formeze România nu erau locuite de popoare distincte şi străine, ci de majorităţi româneşti serioase, durabile şi consistente.


Este vorba, în cazul Moldovei celei mici şi a Țării Româneşti (fără Dobrogea), unite la 1859, despre majorităţi absolute, covârşitoare. În Bucovina şi Basarabia, imperiile cotropitoare schimbaseră mult din esenţa lor românească, dar nu reuşiseră să distrugă vâna noastră naţională.


Cum să fi unit parţial aceste ţări şi provincii, din moment ce anumite forţe străine abia aşteptau fisuri în calea unităţii? Forţa Unirii făcute sub Alexandru Ioan Cuza a constat în centralizare. De aceea, prima sarcină a domnului a fost, după obţinerea recunoaşterii dublei sale alegeri, desăvârşirea Unirii.


Unirea nu era unire fără un singur principe, fără simboluri unice, fără un singur guvern, fără un singur parlament, fără o singură capitală, fără o singură armată, fără o singură putere judecătorească, fără o biserică ortodoxă unificată, fără o singură monedă etc.


De altminteri, după abdicarea lui Cuza şi până la venirea principelui Carol (între februarie şi mai 1866), s-au auzit destule voci dinspre arena internaţională care cereau desfacerea ţării în două principate, aşa cum fuseseră ele înainte de 1859.


Prin urmare, Unirea de la 1859 s-a făcut bine aşa cum s-a făcut, cu rânduială şi chibzuinţă. Ea trebuie studiată în şcoli ca atare, ca bază a Marii Unirii şi a tuturor înfăptuirilor care, între anii 1859 şi 1918, au condus la aplicarea programului Revoluţiei Române de la 1848, la modernizarea societăţii româneşti şi la sincronizarea sa cu civilizaţia occidentală.


Istoria nu este un joc al hazardului sau un exerciţiu de imaginaţie şi nici nu trebuie să conducă la recrearea lumilor după gustul cuiva. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică este însăşi viaţa noastră, pentru că noi provenim din cei din trecut, din ei descindem şi lor le purtăm «bucuria şi amarul».


Dacă ştim să le cunoaştem idealurile – aşa cum le-au trăit ei şi nu cum le trăim noi pe cele de astăzi – atunci suntem vrednici să le ducem mesajul mai departe. Iar mesajul celor care au făurit România unită la 1859 este unul de încredere şi de temeinicie întru «ţara mea de glorii, ţara mea de dor».


România nu este o mare putere, ferită de primejdii, de asalturi şi de atentate la integritatea şi la soarta sa. Țara nu ne-a fost dată drept cadou etern şi imuabil, ci ca edificiu rezultat din jertfă, menit a fi apărat, primenit şi îngrijit.


Veghea asupra sorţii României şi asupra caracterului ei de stat naţional unitar este mai actuală ca oricând, iar veghetorii trebuie să fie românii înşişi, educaţi ca să-şi iubească moştenirea lăsată de generaţia de la 1848-1859, îndemnaţi s-o construiască şi reconstruiască mereu, să-i sporească zestrea şi slava.


Numai cei care ştiu să-şi iubească sincer patria lor sunt capabili să înţeleagă şi să respecte patriile altora, întru gloria întregii umanităţi”.


Sursa foto: Mircea Florescu, Agenţia de ştiri „Basilica“ a Patriarhiei Române

 

#DobrogeaAcademică, proiect ce conectează comunitatea dobrogeană la nucleul intelectualităţii româneşti


Proiectul #DobrogeaAcademică asumat de cotidianul ZIUA de Constanţa, are ca obiectiv conectarea comunităţii dobrogene la cel mai înalt for al intelectualităţii româneşti - Academia Română.


Gândit ca un demers editorial bivalent, la care contribuie cele mai importante instituţii de educaţie şi cultură constănţene, prin #DobrogeaAcademică se doreşte, pe de o parte, readucerea în atenţia comunităţii a relaţiei Dobrogei cu Academia Română, din toate timpurile - începând cu Constantin I. Brătescu, iar pe de altă parte - un deziderat mai vechi -, porneşte de la convingerea că vor exista academicieni care vor accepta invitaţia de a conferenţia despre cel mai vechi pământ românesc atestat documentar.


Prin intermediul acestui proiect, ZIUA de Constanţa îşi propune ca dobrogenii să cunoască activitatea acestui nucleu al intelectualităţii româneşti, prin promovarea preocupărilor actuale ale Academiei Române.


Citeşte şi:

#DobrogeaAcademică Sesiune de comunicări ştiinţifice „Unirea Principatelor Române - realizare, recunoaştere şi beneficii“

#DobrogeaAcademică - Acad. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale „Dacă există în fiecare o bază de cultură generală solidă, celelalte «educaţii» vin de la sine”
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii