Pelerinaj în Dobrogea Mănăstirea Colilia-oaza de liniște păstrătoare de taină (FOTO)

 
Pe un platou izolat din județul Constanța, departe de agitația lumii moderne și de freamătul litoralului, se înalță o așezare monahală ce pare desprinsă dintr-o altă epocă: Mănăstirea Colilia. Amplasată strategic, la intersecția dintre drumul ce leagă orașul Mihail Kogălniceanu de Lăstuni, acest lăcaș de cult, dedicat Sfântului Ioan Botezătorul, este mai mult decât un simplu loc de rugăciune.

Este o mărturie vie a credinței, a rezistenței și a legăturii profunde dintre pământul arid al Dobrogei și rădăcinile sale spirituale. Liniștea copleșitoare a locului este tulburată doar de glasul psalmodierilor și de vântul care poartă ecourile unor vremuri de mult apuse.
 
 
Un trecut legendar și o istorie zbuciumată
 
Povestea Mănăstirii Colilia începe cu secole în urmă, cu mult înainte de zidurile actuale. Tradiția locală vorbește despre o bisericuță timpurie, ridicată în secolele III-IV, pe un drum roman ce lega Tomisul (Constanța de astăzi) de cetatea Babadag. Se spune că un moșier roman creștin, a cărui credință era o provocare în acele vremuri de prigoană, a construit-o pe pământurile sale. Această primă biserică a dispărut în negura istoriei, însă memoria locului a persistat.

Ulterior, în secolele XVII-XVIII, aici a funcționat o mănăstire de maici, iar mai târziu, de călugări. Așezământul monahal a prosperat o perioadă, devenind un centru spiritual important, dar destinul său a fost curmat brusc în 1836, când autoritățile otomane au emis un ordin de desființare a lăcașurilor de cult ortodoxe din regiune. Mănăstirea a fost părăsită, chiliile s-au ruinat, iar în locul ei a rămas doar un peisaj pustiu, acoperit de o plantă spinoasă, specifică zonei, cunoscută sub denumirea de „colilie”. Timp de aproape două secole, locul a rămas în uitare, o simplă legendă a bătrânilor din satele învecinate.


 
Renașterea din propria cenușă


Visul de a reînvia așezământul a prins contur în anul 2008. Sub binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, un grup de preoți și credincioși, sub îndrumarea părintelui Ilarion, a început acțiunile de reconstrucție. Lucrările au avut un caracter simbolic și profund spiritual: au fost descoperite fundațiile vechii biserici, și pe aceste vestigii, ca o mărturie a continuității, a fost construit noul lăcaș. Fiecare piatră a fost așezată cu grijă, fiecare cărămidă a purtat cu sine rugăciunea și speranța de a readuce la viață istoria acestui loc.

Complexul monahal a fost ridicat în stilul tradițional dobrogean, cu o arhitectură simplă, dar solidă, ce se integrează perfect în peisaj. Biserica a fost sfințită în 2011, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, devenind un reper spiritual și de pelerinaj pentru toți creștinii din zonă și din țară.


 
Inima spirituală a așezământului: un izvor tămăduitor și o viață ascetică
 

Mănăstirea Colilia este astăzi o oază de rugăciune, unde timpul parcă se oprește. Monahii, retrași din tumultul lumii, respectă cu strictețe rânduiala monahală. Viața lor este dedicată în întregime rugăciunii, postului și muncii, iar slujbele se țin zilnic, de dimineață până seara.

Unul dintre cele mai importante elemente ale așezământului este izvorul din incinta mănăstirii. Conform tradiției, apa sa este considerată tămăduitoare, fiind o sursă de alinare atât fizică, cât și spirituală. Pelerinii vin de departe pentru a bea din această apă și pentru a se spăla, crezând cu tărie în puterea sa vindecătoare. Numeroase mărturii ale credincioșilor vorbesc despre vindecări miraculoase, întărind convingerea că locul este binecuvântat.

Pe lângă biserica principală, complexul include chiliile, un aghiasmatar, o clopotniță și grădini îngrijite cu sârg de monahi. Deși este izolată, mănăstirea primește cu brațele deschise orice pelerin care caută liniștea, un sfat duhovnicesc sau pur și simplu o clipă de reculegere.


 
În 2016, măicuțele s-au aflat într-o situație disperată

Maica stareţă de la mănăstirea Colilia, a  povestit cum s-a ajuns aici, subliniind cât de important era ca lăcaşul de cult să primească lumină. Astfel, ea a vrut să înfiinţeze un aşezământ social pentru copii sau pentru bătrâni, însă nimeni nu îi dădea autorizaţie dacă nu are utilităţile puse la punct.

Cum a ajuns maica stareţă Rafaela la Mănăstirea Colilia

Maica stareţă Rafaela a ajuns la Mănăstirea Colilia în 2006, când aici erau doar nişte ruine. De atunci, nu a mai plecat. S-a ambiţionat să facă o biserică.
 
„Am venit în 2006, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului nostru Teodosie, în ascultare, de la Mănăstirea Celic Dere. Când am ajuns aici, nu era construit nimic din ce se vede acum. Era doar ruina bisericii. Fără uşi, fără geamuri, fără acoperiş şi 600 de oi băgate în biserică. Aceasta era folosită drept grajd“, a mărturisit maica stareţă.
 
„În 2006, după mai bine de 30 de ani de părăsire a bisericii, am găsit doar zidurile laterale. M-am pus pe un plâns, pentru că nu vedeam cum o să ieşim din asta, nu mă gândeam unde vom locui sau unde vom construi ceva. La momentul acela, prioritatea era să acoperim biserica. Şi am stat două luni sub o plapumă pe lângă zidurile reci ale bisericii. Reci la figurat, era destul de cald în luna mai. Nu aveam unde să stau, am plecat în viteză de la  Mănăstirea Celic Dere. Nu ştiam unde o să stau şi nu am luat cu mine decât două hăinuţe, două cărţi de rugăciune şi o icoană. Asta a fost toată averea mea când am venit aici. Am încercat să mă adăpostesc, pentru că am vrut să fac ascultare“, a mai povestit maica Rafaela.
 
Cu rugăciune şi cu Dumnezeu în inimă şi în suflet, a locuit lângă zidurile bisericii, acoperită doar cu o plapumă.
 
„Mă vedeam neputincioasă: să vezi aşa o ruină şi să pui acoperiş! Eu, care nu construisem nici măcar un coteţ de găină… Rugăciunea a contat foarte mult şi rugăciunea ne ţine. Am încercat să mă adăpostesc în biserică, dar, locul fiind părăsit, era plin de mizerie şi de bălegar. Nu se putea locui în interior. Şi am preferat să stau în exteriorul bisericii. Auzeam tot felul de sunete noaptea. Cu mine a mai venit o măicuţă în vârstă, dar, din cauza condiţiilor grele, nu a rezistat şi a plecat la altă mănăstire“, a adăugat maica. „Eu am stat ce am stat aici, dar nimic nu se întrevedea în ajutorul meu. După cele două luni, am reuşit să pun într-o cămăruţă două geamuri, o uşă şi o saltea. Şi l-am rugat pe Înaltpreasfinţitul să binecuvânteze să mai vină două maici de la mănăstire pe care le cunoşteam şi voiau să mă ajute. Eu voiam să plec pentru a căuta ajutor financiar. Înaltpreasfinţitul a binecuvântat şi au mai venit două maici“, a spus maica stareţă.

Nimeni nu voia să le dea o mână de ajutor

După venirea celor două ajutoare, maica stareţă Rafaela a plecat pentru a căuta ajutor financiar. Fără rezultat însă. Nimeni nu avea încredere că din acele ruine se va ridica ceva.
 
„Eu am plecat după ajutor financiar. Însă nimeni nu a vrut să ne ajute, pentru că se gândeau că o să începem, dar nu o să reuşim să terminăm, la cum arăta biserica. Şi am încercat la autorităţi locale, la oameni din Constanţa cu bani, la firme, dar nu au vrut să ne ajute, pentru că se gândeau că investesc nişte bani, dar nu se va finaliza planul. Am umblat după ajutor financiar şi pe plan local, dar şi în ţară. Nu reuşeam să adun foarte mult. Doar de traiul nostru de zi cu zi, nu de o construcţie. Toţi erau sceptici cu privire la restaurarea bisericii noastre“, a mai spus maica stareţă.
 
Vara trecea, iar când vremea rea a început să se instaleze, maica Rafaela s-a gândit să îl roage pe Înaltpreasfinţitul Teodosie să le trimită înapoi pe cele două maici, ca să nu sufere ca dânsa.


„În octombrie 2006, când au început ploile şi vântul, noi stăteam adăpostite, dar nu aveam lemne, curent, nu aveam nimic“

„În octombrie 2006, când au început ploile şi vântul, noi stăteam adăpostite, dar nu aveam lemne, curent, nu aveam nimic. Am început să intru în panică. Mă gândeam: dacă eu am venit aici, o să stau aici până mor, dar maicile care au venit să mă ajute nu au nicio vină. Mă gândeam să vorbesc cu Înaltpreasfinţitul să le trimită înapoi la mănăstire“, povesteşte maica stareţă. După ce a văzut că nimeni nu doreşte să investească în ruine, un gând o chinuia din ce în ce mai mult: să apeleze la Gheorghe Becali pentru ajutor.
 
„M-am dus, pe 14 octombrie, la Sfânta Cuvioasa Parascheva, de ziua ei, şi m-am rugat să îmi dea un semn - să mă duc sau nu la domnul Becali. Toată vara m-a chinuit acest gând. El era singurul care investea şi credea în biserică. Am venit de la Cuvioasa Parascheva şi pe 16 octombrie, dimineaţa, le-am zis maicilor că eu plec la domnul Becali, la Bucureşti. Nu ştiam nimic, totul din presă am luat“, a mărturisit maica Rafaela.
 
Şi aşa a pornit la drum. Cu toate că nu ştia adresa la care l-ar putea găsi pe omul de afaceri, şi-a pus credinţa în Dumnezeu şi a lăsat ruşinea la o parte pentru a pune un acoperiş bisericii.
 
„Am fost în prima zi la stadion, în Ghencea. Nu a stat cu noi de vorbă. Nici nu era probabil momentul. Dar mi-am dat seama că, pentru Dumnezeu, laşi ruşinea la o parte. A două zi, am fost la Pipera, unde locuieşte. Acolo, bodyguarzii ne-au luat de la colţul gardului, ne-au gonit: «Plecaţi, cerşetoarelor!». Am plecat, dar a treia zi ne-am dus la palat. Acolo, am întâlnit un om de bună-credinţă, care ne-a spus că îl găsim între 8 şi 11. Am venit a doua zi dimineaţă şi omul respectiv mi-a zis să îl aştept pe domnul Becali după colţ. După colţ erau peste 100 de persoane care-l aşteptau tot pe dânsul. Oameni în scaune pe rotile, oameni cu copii bolnavi. Mi s-a părut că trebuie să plec de acolo, să fug, pentru că aveam două mâini şi două picioare. Aveam impresia că oamenii aceia au mai multă nevoie de ajutor decât noi, dar ceva mă ţinea pe loc“, a mai povestit maica Rafaela.

„În scurt timp, a venit (n.r. Gheorghe Becali) cu un consilier şi din toată lumea care era acolo a venit direct la mine şi mi-a zis: «Ia zi, maică! Văd că mă cauţi de câteva zile. Care este problema?». Şi eu i-am arătat poza bisericii în ruine, cum era înainte, şi i-am arătat şi autorizaţia de construcţie, certificatul de urbanism, actele necesare ca să ne apucăm de treabă. M-a întrebat cât mă costă şi i-am zis că două miliarde de lei vechi. Şi mi-a zis «uite, acum îţi dau două miliarde şi te duci la drum». Eu, când am auzit că o să plec cu două miliarde în câmpul acesta, pe loc mi-a venit gândul să îi zic să nu ne dea banii pe mână, ci să ne dea materiale de construcţie şi muncitori. Mi-a luat numărul de telefon şi am plecat“, a mai spus maica stareţă.
 
„Măicuţa cu care eram a început să mă certe că nu am luat banii. Se temea că se răzgândeşte. Dar eu aveam încredere. Mi-a spus că pe 1 noiembrie vom avea schela în interiorul şi exteriorul bisericii şi vor începe treaba. Şi aşa a fost. Pe 30 octombrie am văzut că vine un autocar cu 60 de muncitori. Însă nu aveam unde să îi cazăm şi ce să le dăm să mănânce întrucât nu aveam noi după ce bea apă. Şi am vorbit cu părintele paroh din zonă, care a vorbit cu oamenii din sat şi a cazat câte un muncitor în fiecare casă. Atunci au început să vină oameni şi ne-au ajutat cu mâncare pentru muncitori“, a mai povestit maica Rafaela.



Muncitorii lucrau de dimineaţă până în noapte pentru a pune la punct biserica

Muncitorii lucrau de dimineaţă până în noapte pentru a pune la punct biserica. „A fost ca o minune! Fiind 60 de muncitori, pe zi ce trece se cunoştea lucrarea. Noi avem hramul mare - «Intrarea Maicii Domnului în Biserică» - pe 21 noiembrie. Am făcut o scenă afară. A venit Înaltpreasfinţitul cu mai multe oficialităţi locale şi l-am invitat, în calitate de ctitor al mănăstirii, pe domnul Gigi Becali.
 
În timpul slujbei, am văzut că tot dă roate în jurul mănăstirii şi m-a întrebat unde stăm. Şi atunci i-am arătat camera în care stăteam. Şi el a zis că nu se poate aşa ceva. M-a întrebat dacă avem proiect de corp de chilii, iar eu i-am zis că da, doar că nu îndrăzniserăm să i-l arătăm, pentru că ţelul nostru era să acoperim biserica, unde stăteam noi nu mai conta. Iar el a zis că pentru că tot avem mulţi muncitori, să ne apucăm şi de corpul de chilii. Tot la dânsul am apelat şi cu pictura bisericii“, a precizat maica stareţă Rafaela.
 
Gigi Becali nu a mai putut finanţa mănăstirea decât până în 2009, întrucât mai avea şi alte promisiuni, iar maica a înţeles perfect şi i-a mulţumit pentru tot ce făcuse.
 
„Până în 2009 a putut să ne ajute, chiar atunci mi-a şi spus: «Maică, eu până aici am putut să vă ajut. Îi mai am şi pe alţii în spate». Bineînţeles că i-am mulţumit şi i-am spus că o să ne rugăm pentru el şi pentru familia lui“, a mai spus maica Rafaela.


O moștenire a credinței

Mănăstirea Colilia este mai mult decât o construcție. Este un simbol al rezistenței credinței în fața vitregiilor istoriei și a uitării. Ea reprezintă o punte între trecut și prezent, amintindu-ne că, chiar și în cele mai aspre condiții, spiritualitatea poate înflori și poate oferi alinare.

Vizitarea ei nu este doar o călătorie fizică, ci o experiență spirituală profundă, un prilej de a ne reconecta cu rădăcinile noastre creștine și de a redescoperi pacea interioară în inima Dobrogei.



Citește și:

 Incendiu la Mănăstirea Colilia din județul Constanța