Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:15 26 10 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Vluisiti zboarî armâneșțî Nuși Tulliu - Sursum corda! ʼN sus inimile

ro

24 Sep, 2021 00:00 1616 Marime text



Cel mai reprezentativ scriitor dialectal al aromânilor – dar autor de texte (poezii, nuvele, romane, publicistică) și în limba literară – este profesorul Nuși Tulliu: „Fiu al Pindului, născut [în 1872] în mândra comună aromânească Avdela, locul de naștere al lui Averchie, al lui Apostol Mărgărit și al unei pleiade întregi de cărturari și de luptători naționaliști de mâna întâi, Nuși Tulliu, care – fie pomenit în treacăt – știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu, este și rămâne poetul nostru cel mai talentat, cel mai viguros și care a ridicat dialectul aromânesc la culmi despre care nu credem cu putință că ar putea fi atinse. Luându-și subiectele și inspirația din viața patriarhală și de o moralitate austeră a românilor în mediul cărora sʼa născut și a trăit, poeziile lui Nuși Tulliu, pătrunse de un romantism de un gen superior, sunt adevărate perle” – așa îi sintetiza personalitatea, la moartea sa (în primăvara lui 1941), un alt mare scriitor dialectal și în limba literară, cunoscutul Nicolae Batzaria/Bațaria (1874-1952).
 
Iar marele învățat Tache Papahagi (1892-1977), consătean cu Nuși Tulliu. avea să consemneze în Prefața la primul volum din Biblioteca Națională a Aromînilor (apărut în 1926), în care sunt antologate, foarte selectiv, poeziile: „Parcurgînd opera fiecăruia dintre ei (autori aromâni – n.n.), nu e greu să sesizezi că  sub raportul liric, personalitatea dominantă ce se desprinde din întregul buchet e cea a lui NUȘI TULLIU”; concluzionând: „din încheiata dar plina de avînt eflorescență literară aromînească, opera lui Nuși Tulliu constitue cea mai puternică și mai plastică expresiune lirică-elegiacă a patriarhalismului pastoral al Aromînilor: ca inspirație, constatăm fericite și mișcătoare sesizări ale momentelor, iar ca formă – o măestrie desăvîrșită”.
 
Scrierile literare și opera publicistică a acestui reprezentativ creator și militant național-cultural de sorginte aromână – nu sunt, încă, publicate (câteva sunt retipărite în antologii, iar romanul dialectal Murmintsã fãrã Crutsi, apărut în foileton în „Ecoul Macedoniei”, tipărit în volum în 1993 prin osârdia dăruitului scriitor macedonean de expresie aromână Dina Cuvata); și nici chiar – cred – cunoscute în totalitatea lor, fiind răspândite în diverse publicațiuni din Țară (din Vechiul Regat, din Transilvania, din Basarabia – în aceasta din urmă locuind în anii ʼ20).
Oferim cetitorului interesat trei dintre ele.
-------------------
 
Mobilizatorul Sursum-corda (Inimile sus) este subintitulat Imn ocazional pentru serbarea câmpenească care va avea loc la «Villa Regală» în ziua de 26 c. /iunie/, fiind „ocazionat” de acordarea de către Sublima Poartă, la 9 mai 1905, a cunoscutei Iradea (document imperial prin care se reconfirmă dreptul vlahilor de a avea școli și servicii religioase în limba română și – ca noutate –  posibilitatea constituirii acestora, la nivel de așezare, în Comunitate Românească). „Imnul” este publicat în gazeta bucureșteană „Românul dela Pind”, în iunie 1905.
 
SURSUM-CORDA
De la Pind și pânʼla Mare
Sursum corda, tot mai sus
Căci un soare nou răsare
Și Românu azi tresare
Pe stindardu-ĭ, căci și-a pus:
Sursum corda, tot mai sus.
 
Dragostea de neam să fie
Ca un credoʼn viitor
Căci e sfântă datorie
Ca să lupți cu bărbăție
Pentru limbă și popor –
Limba noastră scump odor.
 
Sus dar frunțile curate
Și spre ceruri vă uitați,
Cât în noi un suflet bate
Pentru bine vom combate
Vom combate pentru frați
De la Pind pânăʼn Carpați.
 
Lumea ʼntreagă ca să știe
Că Românii vecinic sunt
Gintă plină de trufie
Ce ca Phœnixul reînvie
Din cenușă și mormânt –
Mândră gintă pe pământ! 
 
O menire ʼnaltă are
Neamul nostru de la Pind,
Vedeți steaua lui în zare
Luminoasă cum răsare
Vedeți razele sʼaprind
Peste vremuri strălucind.
 
Stea frumoasă și senină
Salută-mĭ-te cu dor
Noi din valea carpatină,
Macedonia divină
Te salută cu amor.
Căci Românii ʼn veci nu mor.
 
Padișahul azi ne dede
Dreptul sfânt ca să trăim
Și Românul acum vede
Iar dușmanul însuși crede
Neam puternic cʼo să fim
Cât la Pind o să trăim.
 
Ura! Ura! Să trăiască
Padișahul mult iubit
Care vrea să fericească
Ginta noastră românească,
Să trăiască fericit
Pe-al lui tron mult strălucit!...
 
De la Pind și pânʼ la Mare
Să cântăm, Români, cântați,
Căci azi este sărbătoare
Șiʼn piept inima tresare
Și la Pind și la Carpați, –
Pretutindeni unde sʼfrați!
                 -------------------
 
Cu câțiva ani mai înainte, în septembrie 1899, Nuși Tulliu publicase, tot în dialect (în Revista Pindul) un pilduitor – prin atragerea atenției asupra stărilor de lucruri, nu tocmai înfericite, în privința învățământului în limba română pentru vlahii din Macedonia Otomană – material Sursum corda! ʼN sus inimile (cu alt prilej, peste ani, autorul își va intitula un îmbărbătător articol, în limba literară, tot așa – Sursum corda).
 
SURSUM CORDA!
- ’N SUS INIMILE -
Içido om ’şĭ-aduçe aminte cu câtă harauă mutriaşte primăveara câmpurile verḑî di grâne, priste carĭ se vearsă malama curată a soarlii di dimineaţă. Di pri creaştetlu a vĕrneĭ goline, muşată şi ’mplină di lilice, bătut di vimtul avros, cu ṁiurismă ca di balsam, îşi priimnă mutrita ’n dipărtare, şi, viḑêndaluĭ virdeaţa crudă, schicurile çe arĕsar scântellindaluĭ di arouă, îşĭ ḑîçe cu mintea: çe seaçeră bună şi muşată avem aest an! Şi, cu inima ’mplină di harauă trĕ bunătăţĭle çe Dumniḑău pitricu piste loc, cu sufletlu sirin că câmpurile arîd di muşuteaţă, aşteaptă s’treacă primăveara, s’ṽină veara călduroasă cându leagă şi s’coaçe schiclu tra s’bagă seaçera. Fără di alta, că care çido di noi viḑu ună ahtare panoramă, şi, după çe scutură pomoara a iarnăllieĭ, lumina şi muşuteaţa a primăvearăllieĭ çe cu arîsu-lli dătător di bană înviază toată natura, îl feaçeră se-agărşească negurile şi lăeţîle tricute şi s’ s’mintuească la ghineţĭle çe veade.
 
Bună-ma, băgaţĭ-vĕ cu mintea că primăveara treaçe, lilicile acaţă si s’mărănghisească, şi, tu loc di ună veară bună, cu ploi şi cu avră di cându cându trĕ procopsirea a grânelor, avem ună veară călduroasă afară din cale, fără chicută di apă, fără peatec di nior, fără batere di vimtu, cu alte grae, ună veară di uscăciune, di jale şi di amărăciune. Atumçea, inima si’nvirină, sufletul sânginează di dureare, ocllilli s’umplu di lăcriṁi amare, cându veḑĭ că tu loc ca agrele să’ngălbinească di hrisafea schicurilor di grâne, lăescu ca ună pustă pri iu suflă cânda vimtul ale moarte. Adio ṽise, adio speranţă, adio harauă! Singura mintuire çe ţî-armâne easte ca s’ṽină timpul tra s’tragĭ năpoĭ pluglu, se aruçi seminţă nouă, s’lucrezĭ loclu tra s’ţî da schic trĕ veara alantă.
Paradigma aestă çi adusem nu easte di cât paradigma noastră, a armâñĭlor.
 
Trei-ḑĕci di anĭ suntu di cându noĭ armâñĭlli, carĭ dişcllideam ocllilli la soarele luṁinos a armânismuluĭ, nu vedeam di cât băbuche pri care le aşteptăm cu timpul s’dişcllidă cama multu trĕ fălirea a militillieĭ armâneştĭ. Fu un timpu când sculiĭle a noastre ṁirgea ma ghine di cât până aerĭ, când entusiasmul şi foclu a patriotismuluĭ eraŭ căndila sâmtă çe nĕ luṁina calea strimtă şi schinoasă çe lipsea să strĕbătem.
Dascalli luṁinaţi şi cu inima caldă, lucra tra s’cură di asgurie mintea ’ntunecată a armâñĭlor şi s’nĕ dişcllidă a nouĕ – a tinerilor – ună cale pri care s’putem s’imnăm fără ’ncheadecă. Açelli dascalli di cama nainte era prefţĭlli sămţî çe nĕ aspunea cu boaçe caldă di patriotismu ca s’nĕ diştiptăm, ca s’nĕ luṁinăm tu dulçele graiŭ părintescu. Siminţa arucată di nĕşi acăţă loc, legă fruptu, şi până şi duşmañĭlli a noştri striga că propaganda armânească easte moartea a scupoluĭ a lor politichescu. Frunḑĕle greçeşti striga, oameñĭlli di cabinet, oameñĭlli inviţaţi şi oameñĭlli di cafene si sinhisea şi făçea spume la gură, criḑêndaluĭ că totlu a lor easte chirdut.
Şi era muşate açeale timpurĭ, când noĭ armâñĭlli, când dascălli a noştri trĕ care avem respect ca: Cionescu, Tomescu, Tulliu Tacit, Chirana, Bagav, Caireti şi alţî bărbaţĭ di inimă, nicunoscêndaluĭ fărmaclu a înteresului şi a bizantinismuluĭ, ma cu frămtea curată şi sufletlu sirin, ṁirgea trĕ ’năinte şi tot năinte cătrĕ çitatea sămtă cu mururi di asime şi porţî di malamă, cătrĕ Ierusalimlu a armânismuluĭ, care easte idea naţională.
Açelli dascăllĭ, nu era maşĭ dascăllĭ, nu era maşĭ patrioţĭ, era şi apostollĭ, era şi oameñĭ di oaste, şi, după cum oastea di ună oară care s’duçea s’ascapă Ierusalimul şi mormintul a Cristoluĭ purta ună cruçe aroşe pri anumerĭ, dacălli aeşti, purta pri frămtea lor: patrie, patrie, tot-na patrie.
Ghine-ma, vini un timpu amar, vini un timpu dureros, când siminţa aruncată di açelli çe lucra trĕ un scupo muşat şi mare fu ’ngropată, cându schicurĭle date fură smulse di tu arĕdiçină, când priste sufletele a armâñĭlor şi a tinerilor tricu vimtul furtunos ale disperare, vimtul a neentusiasmuluĭ, jalea amorţĭrilleĭ. Tu loc s’mutrim cătrĕ steaua din çer, cătrĕ steaua a ḑĭullieĭ di mâne, ne dipusem mutrita cătrĕ faça lae a loculuĭ, nĕ tăvălim inima tu musga murdară a nepatriotismuluĭ; aşi-că, după puţin timpu chirdum toate câte amintăm cu multă suschirare şi cu multă ohtare.
 
Şi astăḑĭ, cu părere de-arĕu mărturisim, că nu avem niçĭ pri sfertu di câte avum: tinerĭlli cari ascapă di sculie ascapă cu caplu gol di ’nviţătură, cu inima goală di sentimente marĭ şi muşate. Causa easte că chirdum entusiasmul, că dascălli tinerĭ nu sînt di câtă ună copie di patriotismu mincinos, că interesul, că lenea, că minciuna şi anarhia sunt pânea di toate ḑîlele cu care nĕ hrănim. Astăḑĭ, un tiner, ascapă di sculie i că nu, va s’hibă dascăl, cu plată muşată, cu hoară muşată, cu lucru puţîn, că ḑîçe că „s’feaçe curbane trĕ patrie”.
Di iu viñe anarhia aestă toţĭ o ştim: nu vrem s’băgăm nica ’nă oară deagetlu pri arană. Cama cuminte easte se-arucăm savan u laiu priste tricut şi s’nĕ mintuim la ḑîua di mâne.
 
Trĕ açea, astăḑĭ, când videm că di multu puţîn lucrurile ṁerg trĕ cama ghine, lipseaşte ca şi noĭ tinerĭlli s’nĕ alăsăm di minciună, s’façem s’lipsească grandomania şi ambiţiunea, s’façem s’lipsească neacăchisirea şi ura çe avem un cătrĕ alantu, s’mutrim cama multu di idee şi sculii di cât di fantasiĭle şi capriçiĭle a noastre, că atumçea va s’façem ună faptă muşată, că atumçea va să s’avdă trompeta di diştiptare, că atumçea boaçea noastră va s’pitrundă pri iu se-află suflet di armân. Dascăllĭ şi armâñĭ lipseaşte s’ṁiargem mână’n mână, anumer la anumer, ca ună oaste ascultătoare şi cu forţă care s’duçe tr’a s’llia ună çitate.
Lipseaşte să siminăm din noŭ ca siminţa se-acaţă arĕdăçină, s’da schic, şi schiclu s’da mănuclliu.
Se-aste că nĕ armase onoare, inimă şi fuduleaţă, s’curăm grâulu di cheaniţă, s’curăm sufletele a noastre di aluatlu muhlid di până astăḑĭ, şi cu cruçea înainte, cu mâna pri suflet şi cânteclu patriotic pri buzĕ s’îçem: Sursum corda! ’N sus inimile. Să scuturăm pomoara, s’nĕ anălţăm inimile cătrĕ ună lume de ideĭ cama muşate, şi s’adilliem nu microbul ale decadenţă, ma balsamlu care dă puteare, s’surghim luṁina care luṁinează minte şi suflet, şi analţă di tu pulberea a întunereculuĭ populli.
 
Maşĭ ca ună vreare curată cătrĕ patrie, cu un entusiasm mare cătrĕ limbă şi idea çe nĕ  frimintă putem s’nĕ ’nbărbătăm, s’nĕ façem cunoscuţĭ tu lumea tu care bănăm; că până astăḑĭ, cu toate că bănăm ca popul him tricuţĭ tu cartea a morţĭlor.
Tră aestu lucru ḑîçem nica ună oară: Sursum corda! S’nĕ anălţăm inimile şi s’nĕ îmbărbătăm sufletile ca s’nu nĕ cadă merlu di tu mână; că di sibepea a unuĭ mer se asparse, avḑita çitate di tu vecllime, Troia acllimată.
Armâñĭ, sursum corda!
-------------------
 
După numai patru ani, în 1903 au loc în Macedonia Otomană, inclusiv în zone și așezări ale vlahilor, mișcări insurecționale antiotomane; la care participă și unii dintre aromâni, mai ales din orașul și împrejurimile Crușovei; deși acestea sunt înfrânte, ele vor rămâne în memoria creștinilor, potențându-le conștiința identităților lor naționale. În acest context, sunt scrise de către Nuși Tulliu mobilizatoarele versuri, de mai jos (publicate în noiembrie 1903 în ziarul pe care-l redacta la București – „Ecoul Macedoniei”).
 
Cătrĕ Armâñĭ
 
Armâñĭ, cingețĭ apala, tufechea luațĭ tu mână,
Din câmpu pânʼ tu munte vĕr gione sʼnu și-armână,
Cu cruçea, cu vânghealie, cu signele nainte,
Ficiorĭli ale Rome înviază di-azĭ năinte.
 
Bărbațĭ, mulĭerĭ și feate dipunețĭ di pri Pindu
Că frunḑîle di vae pri frămtea voastră prindu,
Cu cânteclu pi buḑĕ, cu flambura tu mână,
Si știbă lumea ʼntreagă çe-ĭ farea aromână.
 
Aḑĭ bana noastră easte lilice din murmintu,
Armâñĭ, cu percea lungă, çe flitură tu vintu,
Di cât ahtare bană ma ghine moartea noastră
Sʼnĕ plângă barem frațĭli la Dunărea albastră.
 
Năinte cu Hristolu șʼcu St-Măriaʼn brață
Că gioñĭli çe sʼalumtă ghiulelu nu li-acață,
Ca grindina tufechĭle pri noĭ las sʼcadă mile,
Machedonia-a noastră-ĭ că-ĭ ale Rome hile!
 
Carĭ sʼbate tri-a luĭ limbă tot çerlu li ʼnghilice
Și moartea-lĭ pare feată cu façă di lilice,
Cînd cade cu-arma ʼn mînă cu-arîslu ʼn gură moare,
Nicat tu sânge cântă, că bana luĭ nu-l doare.
 
Rușine easte ningaʼn sclăvilie noĭ ca sʼḑaçim,
Azĭ vine oara loclu cinușă tra si-l façim,
Nu him puțîñĭ la numir, mutrițĭ mașĭ cătrĕ Pindu
Çe gioñĭ ca braḑĭli crescu, cum armile lĕ prindu!
 
Mutrițĭ mulierĭle-a noastre, analtele fidane,
Cum știu curdela sʼçingă, videțĭle çe aslane!...
Cu perlu piste-anumir, martina tu una mână
Carĭ poate sʼțînă cheptu cu feata d-aromână!
 
Haĭdețĭ, giuname-aleaptă, dit munțî alăsațî-vĕ,
Trumpeta aḑĭ asună, toțĭ pi ciucior sculațî-vă,
Pădurĭle ma vʼacliamă și chiñîli va sʼvʼagiută,
Năinte-Armâñĭ, năinte, că oara nu-ĭ tricută!
 
Năinte cu toțĭ sânțĭlĭ șʼcu chepturĭle-afoară,
Nu vʼspăreațĭ di sânge șʼdi moarte vîrnă oară,
Voĭ, picurarĭ livenḑĭ, șaĭñĭ din munțĭ-analțî,
Cu chepturile piroase, tu lume cum nu-s alțî!
 
Scutețĭ din teacă-apăile, apăile di flurire,
Șʼnutațĭ, nutațĭ tu sânge, gioñĭ, cu mutrita vie,
Sʼvĕ veadă lumea ʼntreagă di-aslañĭ giuneața voastră,
Să știbă Greçĭ și Vurgărĭ că mare-ĭ vetea voastră.
 
Să știbă că la Pindu a Romileĭ vlăstare
Sunt gioñĭ cu steoaʼn frămte, vulturĭ cu percea mare
Çe șʼsflugul, cu arîdeare, tu palma lor acață
Șʼdușmanlu cu mutrita ca marmura lu ʼngliață.
 
Armâñĭ, pri at căvală șʼcu flambura tu mână
CʼArhanghel va vin șʼmine ciucior di nĕșĭ sʼnu-armână
Ah, cînd va sʼtrag apala, trumpeta cînd va-asună,
Ca turmile va sʼfugă și harlu va mĭ li-adună!...
 
 
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari