Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
19:10 22 01 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală. Patru numere ale ziarului „Dobrogea Jună“, de astăzi în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanța 115 ani de la apariția ziarului „Dobrogea Jună” (document)

ro

12 Dec, 2019 00:00 874 Marime text

 
Începând de astăzi, aveţi ocazia să „răsfoiţi“ digital patru numere ale revistei „Dobrogea Jună“, din

30 iulie 1926
 
16 martie 1924
 
21 octombrie 1924
 
23 septembrie 1924. 
 
Despre această publicaţie importantă pentru spaţiul dobrogean, dar şi despre directorul său, Constantin N. Sarry, puteţi citi în cele ce urmează, într-un articol realizat de prof. univ. dr. Stoica Lascu.
 

 
În spaţiul cultural-istoric dobrogean, poate mai mult decât în alte părţi ale Ţării, presa a constituit - ne referim în perioada de până la ultimul război mondial - unul dintre mijloacele indispensabile de formare a mentalităților în spiritul exigenţelor civilizaţiei moderne, a necesităților informative din partea unei populaţii tot mai receptivă la cunoaştere şi instruire, ziarele şi revistele dobrogene, extrem de numeroase şi diverse tematic începând din 1879, putând fi socotite ca mărturii documentare de neînlocuit pentru istoricul de astăzi.
 
Firește, însemnătatea şi valoarea publicaţiilor diferă de la titlu la titlu în funcţie de profilul respectiv, de calitatea profesională şi morală a celor care le redactează, de personalitatea directorului respectiv şi talentul său jurnalistic, de impactul programului asupra opiniei publice, de epoca istorică în care apar; toate acestea se regăsesc, în cele din urmă, în audienţa în rândurile cititorilor, în aprecierile confraţilor - adversari sau amici -, în locul pe care fiecare publicație se aşează, singură, în istoria presei şi în conştiinţa opiniei publice.
 
Din perspectiva acestor considerente, se poate spune, fără nicio urdă de îndoială că ziarul constănţean „Dobrogea jună” se detaşează net în topul celor mai valoroase gazete dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră, atât prin însemnătatea sa, cât şi prin longevitate (1904-1944), iar al său director-proprietar Constantin N. Sarry se înscrie în istoria presei din această parte a Ţării ca fiind cel mai de seamă ziarist.
 
Sigur, a surprinde în câteva pagini de revistă locul „Dobrogei june” în peisajul presei transdunărene şi personalitatea conducătorului ei - este o întreprindere nu tocmai lesnicioasă, din varii motive; vom încerca, totuşi, a creiona articulațiile unui posibil şi necesar studiu asupra a ceea ce se poate numi „fenomenul «Dobrogei june» a lui Sarry” în decursul primelor patru decenii ale secolului nostru [al XX-lea], oportun - credem - atât pentru informarea generațiilor de astăzi de cititori, cât şi, poate mai vârtos, a formării tinerilor jurnalişti.
 
Obârşia dobrogeanului Const. N. Sarry este greacă - tatăl său, Nicolae, venind la  Constanţa, dinspre Grecia, în anii ’70 ai veacului trecut, tot la Chiustenge având loc şi mariajul cu Haricleea -, el însuşi socotindu-se însă român dobrogean, autohton prin naştere; într-adevăr, primul dintre cei şapte copii ai lui Nicolae SARRY avea să vadă lumina zilei în anul 1878, la 8 mai - aşadar, în anul reintregării Dobrogei la Statul Român. Fire de o inteligență nativă, tânărul SARRY, cu studii juridice în Elveţia, va cocheta de timpuriu cu jurnalistica, la începutul secolului [al XIX-lea] fiind corespondent şi, pentru puțin timp, secretar de redacție la gazeta conservatoare din Capitală, cu multă audienţă în acea perioadă - „Epoca”.
 
Erau anii când dobrogenii nu beneficiau de toate drepturile politice constituţionale (potrivit Legii de organizare a Dobrogei din 1880); nu aveau, de pildă, reprezentanţi în Parlament, neparticipând, prin urmare, la alegerile parlamentare; prefecţii dispuneau de puteri discreţionare, putând lua măsuri de sancționare a presei, de pildă; avocaţii nu-şi puteau exercita profesiunea decât în baza unei autorizaţii expres eliberate de Ministerul de Justiţie; partidele politice ca atare nu fiinţau în cele doua judeţe dobrogene ş.a.
 
Este de înţeles că, în aceste condiţiuni, abuzurile autorităților administrative erau mai frecvente decât în alte părţi ale Ţării; în plus, ca o altă particularitate dobrogeană, specificul chestiunii agrare (mulţi români din restul Regatului sau din Transilvania ori Macedonia [Otomană] vor fi împroprietăriți) și pluralitatea elementelor etnice şi a populaţiilor alogene - impuneau, toate laolaltă, coordonatele unei vieți politice şi a unei opiniuni publice cu reflexe mentale mai aparte decât în restul judeţelor, pe fondul unor comportamente administrative în care libertăţile democratice erau mai lesne de neluat în seamă sau de cenzurat. Acestea erau, la o primă vedere, împrejurările în care o mână de intelectuali constănţeni - dobrogeni prin naștere sau adopţiune - demarau, în jurul anului 1900, o prelungită campanie în favoarea înlăturării „legilor excepţionale” ce guvernau, în bună măsură, Dobrogea, campanie soldată, în cele din urma (1908-1912), cu întinderea deplină a regimului constituţional şi în această regiune a Ţării.
 
Iată, prin urmare, schiţat cadrul în care îşi face apariţia la Constanţa, la 12 decembrie 1904, gazeta săptămânală (iar de la 7 septembrie 1920, cu apariţie zilnică) botezată de Const. N. Sarry - „Dobrogea jună”.
 
Despre momentul apariţiei şi impresiile provocate în mediile constănţene, ne lasă o mărturie pe cât de relevantă, pe atât de pitorească cel care va semna sub pseudonimul Alechimseliam (învățătorul Alexandru Alecu):
 
„Nu mult după asta, cât timp o fi trecut la mijloc nu pot să spun cu precisiune (de la o întâlnire cu tânărul corespondent constănțean al «Epocii», petrecută în sala Tribunalului Judeţean, în care pleda Delavrancea - n.n.), zăresc pe acel tânăr, atât de simpatic mie, plimbându-se pe piaţa «Ovidiu» la braţ cu o doamnă mică de statură, foarte modest îmbrăcată - cu toate că pe atunci erau la moda rochiile cu coadă lungă - însă tânără de tot şi de o frumuseţe fermecătoare. Acea doamnă era «Dobrogea jună», Costică (rândurile respective sunt inserate în «Dobrogea jună» din o martie 1928, sub forma unei scrisori adresate lui SARRY - n.n.), iar cavalerul ce o conducea la braţ cu un sentiment de vădită mândrie, erai chiar tu, simpatia mea dela Tribunal. Când aţi apărut voi pentru prima dată pe piaţa Constanţei, lumea făcea tot felul de comentarii. Ba că tu, neputând să-i satisfaci toate nevoile pecuniare, ai să fii silit să divorţezi curând; ba că Juna ta e prea tânără şi nu are sa poată rezista tuturor ochiadelor ce i se vor face; ba ca e prea guralivă şi are să te dea de multe boclucuri...
 
Şi câte şi mai câte nu se şopteau atunci pe socoteala voastră, ştii cum îi lumea la noi. Încă unii ce se găseau în apropierea mea, amatorii de dame tinere şi frumoase, ca fie ertaţii Mihail Coiciu, Conu Iancu Bănescu, Malcoci-Petrescu şi mai cu seamă acest din urmă, nu s’au putut reţine să nu exclame în gura mare: «Mai să fie, al dracului, da nostimă-i Juna asta par’că ne lasă gura apă după dânsa, dar să fiţi pe pace, băeţi, că tot a noastră are să devie, pentru că nu are zestre şi n’are să aibă cu ce să-şi ţie trena”. Şi par’că şi făceau pregătirile ca s’o strângă cu voluptate în bătrânele lor braţe. Mai cu seamă când a început Juna să tune şi să fulgere în afacerea Blebea dela Banca de scont, multă lume mergea la sigur, că sau divorţul sau retragerea la mânăstire trebuiau să urmeze în mod fatal. Vremea însă s’a scurs pe nesimţite. Nici unul din valurile vieţei nu au înconjurat pe tânăra ta soție, ea numără acum 24 ani de căsătorie şi în ciuda tuturor, tot pe tine te are de soţ, cu toate ademenirile ce i s’au făcut.
Prin muncă asiduă şi inteligentă ea şi-a făcut şi zestre suficientă, atât de suficientă încât astăzi alţii sunt nevoiţi sa solicite ajutorul ei şi nu ea pe al altora. Şi-l dă cu plăcere, însă să ferească Dumnezeu, să sufle cineva Junei în borş, că-i vai de pielea lui”.
 
Am dat acest îndelung citat, căci mi se pare a surprinde, de-o manieră proprie, naşterea şi devenirea unei gazete respectabile, a unei publicaţii care şi-a propus ab initio o atitudine bătăioasă, fermă, în calitatea sa de „organ al tinerimii dobrogene”: „Dacă părinţii noştri, cu căluşul în gură, au fost siliţi, timp de trei decenii aproape, să suporte, cu cea mai dobrogenească resemnare, nestăpânita speculă a avutului şi sentimentelor noastre cele mai scumpe, noi, fiii lor, conştienți de forţele şi drepturile noastre - se spune în Cuvântul de ordine din primul număr - nu putem suferi mai departe această ruşine”.
 
Într-adevăr, timp de patru decenii (ultimul număr al ziarului apare la 31 octombrie 1944), „Dobrogea jună” a fost gazeta cea mai citită a Dobrogei, colecția sa putându-se constitui într-un adevărat corpus documentar dobrogean; este o realitate sesizată în chiar timpul apariţiei sale, la jubileul a trei decenii de existenţă, în toamna anului 1934, ajutorul de primar Scipio Vulcan (fiul lui Petru Vulcan, prietenul atât de drag al lui CONST.N. SARRY), propunând: „Din această «Dobroge jună», care constituie prima arhivă, primul magazin istoric, al scumpei noastre Dobroge, să se extragă aceea ce este mai caracteristic şi să se alcătuiască un volum festiv, în care să se cuprindă: Luptele pentru dobândirea drepturilor Dobrogenilor, Războiul pentru întregirea neamului şi Frământările politice din acest colţ de ţară, reînviindu-se figurile atâtor scumpi dispăruți”.
 
Cu prilejul aceluiaşi jubileu, la care au luat parte, ca niciodată, cvasitotalitatea fruntaşilor politici dobrogeni, vârfurile culturii şi fruntaşii comerţului constănţean, reprezentanții cu minorităţilor şi ai cultelor, numeroși confraţi din ţară - s-au spus cuvinte dintre cele mai simţite la adresa personalităţii lui CONST.N. SARRY și a rolului ziarului său în opera de educaţie civică, morală şi naţională în spațiul românesc transdunărean. Iată, de pildă, profesorul Constantin Brătescu, de la Universitatea din Cernăuţi (fost profesor secundar şi la Constanţa), releva între meritele celui sărbătorit, respectiv al ziarului „Dobrogea jună”: „Mai întâi şi întâi, fiindcă directorul ei şi-a fixat, în activitatea sa publicistică, o idee capitală si nestrămutată: ideea românească în Dobrogea (subl.n.). Iar cine bea din această apă vie în provincia de la Mare, acela nu va avea moarte. Prin urmare, nu numai că ai dat dovadă - se adresează mentorul «Analelor Dobrogei», corespondentul valoric al «Dobrogei june» în  rândurile revistelor transdunărene, lui CONST.N. SARRY - că d-ta, personal, eşti un bun român, un bun şi destoinic român şi dovada ai făcut-o în atâtea şi atâtea împrejurări: cu vorba şi cu fapta, dar ai sfătuit pe alţii, cari au fost îndemnați să calce pe alături, că orice luptă de orice natură, în Dobrogea, trebuie să se aşeze pe piedestalul ataşării sincere şi definitive la ţara-mamă, România. «Luptaţi prin urmare, zici d-ta, pentru ori şi câte revendicări legale, pentru toate revendicările legale câte le simţiţi şi de care aveţi nevoie - căci o asemenea luptă e necesară şi ea împodobeşte pe un cetăţean inteligent şi care se simte liber -, dar toate aceste revendicări să le clădiţi sincer pe soclul ideii nestrămutate că, Dobrogea fiind ţară românească, ori ce luptă trebuie să fie pătrunsă de gândul consolidării statului românesc»”.
 
La rândul său, un alt universitar dobrogean, profesorul ieşean Oreste Tafrali, releva că ziarul constănţean „a avut o atitudine demnă, curată, curagioasă, în toate chestiunile mari, dând dovadă de un înalt spirit politic şi patriotic. «Dobrogea jună» poate servi drept pildă celor ce de curând alipiţi la patria-mumă, de cum se pot apăra interesele regionale, fără a cădea în păcatele regionalismului, în cadrul intereselor generale ale Statului şi ale românismului. «Dobrogea jună» a încurajat toate ramurile de activitate. În coloanele ei au apărut articole, memorii şi studii însemnate de politică, de economie generală şi regională, de cultură. Toate talentele dobrogene artistice şi literare, toţi cei care se îndeletnicesc cu ştiinţa, îndeobşte, au găsit în «Dobrogea jună» încurajare, dragoste, admirație”.
 
Vorbind „în numele presei musulmane”, Omer Halid evidenţia o altă trăsătură a personalităţii mentorului „Dobrogei june” - desăvârşita cunoaştere a sufletului dobrogean, toleranţa sa confesională şi etnică: „Noi, turcii dobrogeni, salutăm cu tot entuziasmul pe prea simpaticul şi prea iubitul nostru Sarâ Cizmelâ Memet Aga (unul dintre pseudonimele folosite de CONST.N. SARRY, alături de Saroglu, Dellbaş, Geanabet, Tecnafes ş.a. - n.n.), care întruchipează în totul sentimentele cetăţeanului turc dobrogean. El, nu numai cu numele întruchipează pe turcul dobrogean, ci chiar cu faptele şi cu condeiul lui, care i-au stat ca o pavăză și scut la vremurile de nevoie şi tristeţe. El este unul dintre cei puţini, care înţelege în adevăratul sens sufletul, psihologia cetățeanului său turc şi a lucrat la consolidarea şi cimentarea convieţuirei dobrogenilor de diferite naţionalităţi etnice şi în special a concetăţeanului său turc”.
 
Din multitudinea faţetelor personalităţii jurnalistice și umane a lui Const. N. Sarry, vom încerca, în rândurile de faţă, a puncta câteva din cele mai reprezentative atitudini, opinii şi creaţii spirituale, ce pot concura la definirea imaginii celui pe care „România dela Mare” îl considera a fi, în 1934, „cel mai atacat dar şi cel mai iubit dintre oamenii publici ai Dobrogei”.
 
Iată, cu mult folos pot fi însuşite şi astăzi, socotim, părerile sale despre rolul purificator şi educaţional al presei. Cu un prilej important în evoluţia ziarului (începutul apariţiei sale cotidiene, la 7 septembrie 1920), Const. N. Sarry rememorează împrejurările în care a dat naştere „Dobrogei june”, la 12 decembrie 1904: „Ziarul, dacă în orice altă parte a lumii a fost şi rămâne o îndeletnicire obişnuită, de multe ori plăcută, la noi, în Dobrogea, apărea ca o necesitate, îndeosebi de aspră, totuşi imperioasă.
 
Moravurile unei administraţiuni recrutate din «avariații» vieţii «politice» din ţară, lăsaţi aci în voia lor de nişte conducători întru nimic superiori celor dintâi ca structură morală, pe de o parte; suferinţele părinților noștri, cari, cetăţeni corecți și paşnici, îngroziţi până la un punct, nu înţelegeau sau nu îndrăsneau să reacţioneze împotriva samavolniciilor tuturor acelor declasaţi, pe de altă parte; în sfârşit, avântul, desgustul mediului generaţiunei noastre, toţi şi toate au împins şi stimulat la întemeierea «Dobrogei june»”. În viziunea luptătorului CONST.N. SARRY, „Presa şi Libertatea sunt două surori gemene, pe care nu le putem despărţi, fără să nu pricinuim moartea amândorora. O presă progresează numai când e liberă, iar libertatea nu poate înflori dacă nu se sprijină pe o presă neîncătuşată - spunea el la tribuna celui de-al treilea Congres al Federației Generale a Presei din Provincie, defăşurat la  Constanţa în toamna lui 1934. Dacă acesta e adevărul şi dacă tot aşa de adevărat este că numai o presă liberă poate sluji şi reprezenta credincios şi conştiincios opiniunea publică - cel de-al doilea suport moral şi material al presei -, apoi nicăieri ca aci, la mare, cum spuneam, nu puteţi avea - se adresa el congresiştilor - un tablou mai sintetic al puterilor şi al însemnătății atât ale libertăţii cât şi ale opiniunei publice”.
 
Cu alt prilej, în 1908, într-un articol intitulat chiar Rolul presei, CONST.N. SARRY constatase că - dincolo de percepte ideatice privind puritatea morală şi independența absolută a celui care scrie - şi „Gazetarul este înainte de toate om cu nevoi, cu obligaţiuni, cu prieteni şi mai ales cu duşmani. Câte nu decurg în mod natural din aceasta?... Dacă nu ni se poate pretinde nouă, gazetarilor de profesie, să fim totdeauna fără de prihană în fond - care aparţine sufletului imuabil, în schimb însă am putea fi solicitaţi să fim mai îngrijiţi ca formă. Violenţele de limbaj în special, ar trebui să lipsească - consideră el, cel care, totuşi, nu s-a dat în lături a le utiliza deseori... -, iar anumite susceptibilități ar trebui menajate. Iată o pretenţiune care ar putea părea şi rezonabilă şi cu putinţă de a fi dusă la îndeplinire. Şi totuşi!...” CONST.N. SARRY compară viaţa publică, în cadrul căreia presa este un element hotărâtor, cu un câmp de bătălie, în care izbutesc, indiferent de mijloace, cei mai tari; de abia după aceea, „Nu e învingător - ce-i drept - care, după ce a reuşit să înfigă steagul biruinţei pe reduta vrăjmaşă, să nu arunce o privire de milă şi compătimire la cadavrele, ce mutilate umplu şanţurile de prin prejur... După ce s’a terminat lupta însă!”
 
Într-adevăr, au fost perioade din existența „Dobrogei june”, când atacurile directorului ei erau pătimaşe, uneori oarbe în insistenţa cu care erau repetate; nu este vorba doar de dezvăluirea a diverse matrapazlâcuri şi panamale, fraude şi escrocheri; iată, de pildă, ani întregi, în perioada 1908-1915, Ioan N. Roman este ţintuit la Cronica rimată în zeci de versificații având leit-motivul Ioan N. Beţivan... (asta nu împiedică, mai apoi, în anii ’20, o strânsă prietenie între cei doi, cu zeci de colaborări din partea „ilustrului Dobrogei” în paginile jurnalului ce-l atacase pe vremuri); şicanatoare deveniseră, pentru destinatar, în anii 1927-1932, şarjele îngroşate la adresa ministrului liberal Vasile P. Sassu, grupate la rubrica Sassiada, versuri ce vor fi chiar încorporate într-un volum aparte...
 
Este adevărat, la pomenitul Jubileu de „trei decenii de dobrogenism”, CONST.N. SARRY încearcă o justificare a atitudinilor mai radicale: „Bilantul moral al celor 30 de ani? Satisfacţiunea de a fi văzut atâtea din problemele ridicate de «Dobrogea jună» rezolvate în sensul preconizat de ea; de a vedea tineretul dobrogean - Dobrogea jună în carne şi oase - tineret care aproape întreg s’a folosit de această tribună de ascensiune, astăzi aşezat la posturi înalte de răspundere şi cinste. Patima politică a silit poate uneori „Dobrogea jună” să ia atitudine împotriva unora dintre aceşti tineri. Erau mustrări de părinte - zice SARRY -, care lovea cu mâna şi plângea cu sufletul!”
 
Dincolo de excesele de limbaj - nu într-atât de abundente, însă, precum în paginile altor cotidiene constănţene, de pildă, dintre cele mai cunoscute, „Marea Neagră” - gazeta condusă de SARRY se va impune cititorilor tocmai prin echilibrul opiniilor şi ţinuta intelectuală a colaboratorilor, mai toţi fruntaşii vieţii politice făcându-şi, într-adevăr, ucenicia, în coloanele „Dobrogei june” (între ei - Horia P. Grigorescu, Dan Alecu, Traian I. Berberianu), pentru ca vârfurile intelectualității şi, în general, ale opiniei publice, să considere o onoare colaborare a cu prestigiosul ziar - precum Constantin Brătescu, Oreste Tafrali, Ioan N. Roman, Alexandru Alecu, Francisc Sachetti, Dumitru Stoicescu, Jean Stoenescu-Dunăre, Victor Morfei, Virgil P. Andronescu, Alexandru Gherghel, Virgil Cotovu, Jean Dinu, Vasile Helgiu, Ion Bentoiu, Nicolae T. Negulescu, Gheorghe Tănăsescu ş.a.; de altfel, unuia dintre tinerii afirmaţi în paginile ziarului, format la şcoala sarrystă, avocatul naţional-ţărănist Dan Alecu (de remarcat că CONST.N. SARRY nu era nici de parte pe apropiat de vederile politice ale protejatului său, el susţinînd, după 1925, dizidenţii liberali, iar din 1930 înregimentându-se sub steagul liberalului George I. Brătianu), îi va rezerva conducerea ziarului, după cum avea să şi afirme public, cu prilejul jubileului de treizeci de ani: „succesorul meu la direcţia «Dobrogei june», Dan Alecu, acest copil sufletesc al meu, singurul care n-a desminţit niciodată bunele lui sentimente faţă de mine”.
 
Mult caz s-a făcut în epocă asupra motto-ului inserat pe frontispiciul gazetei, în perioada 1909-1938, Dobrogea dobrogenilor; unii au încercat să vadă o retragere într-un regionalism păgubos şi ostil, potrivnic afirmării persoanelor provenite din alte părţi ale ţării.
 
În fapt, în ochii dobrogeanului neaoş care era CONST.N. SARRY, adevăraţii dobrogeni nu se identificau după locul naşterii, ci după modul în care slujesc această regiune (subl.n.), atât de mult iubită de el; o chiar şi mărturiseşte: „În afară de acea a ziaristicei, m’a stăpânit însă o a doua pasiune, nu mai puţin aprinsă, nu mai puțin fanatică. Pasiunea pentru Dobrogea (subl.n.)! Mulți - unii din neştiinţă, alţii cu reacredință - au dat un înţeles greşit acestui dobrogenism al meu”; spre a-şi întări afirmaţia, CONST.N. SARRY apelează la aprecierea lui Ioan N. Roman, „o mare inimă şi o superioară minte românească”, care defineşte astfel dobrogenismul său, „definiție care concordă perfect cu credinţele şi convingerile noastre” - „În ce priveşte deviza Dobrogea dobrogenilor, atât de scumpă întemeietorului şi conducătorului «Dobrogei june», cei cari n’au interes s-o răstălmăcească, înţeleg că ea cuprinde, între un nominativ şi un dativ, expresiunea energică şi unanimă a locuitorilor din această provincie, ca valorile locale să nu fie îndepărtate dela conducerea treburilor locale şi interesele provinciei să nu fie sacrificate în hatârul naufragiaților de pretutindeni, de ale căror insistente cei dela centru nu ştiu cum să mai scape”.
 
Indignat, de multe ori, de manevrele politicianiste pe seama Dobrogei şi a adevăraţilor săi fii, CONST.N. SARRY nu ezită a se pronunța răspicat, cum o face, de pildă, în articolul Dobrogenismul nostru, publicat în 1920: „Pe vântură-ţara nu-i putem socoti în rândurile dobrogenilor, oricâte jurăminte şi cu modul lor de a parveni prin mijlocirea potentaților dela centru dânşii amenință să ne sufle şi cenuşa din vetrele părinteşti, pentru a-şi lua apoi în orice zi tălpăşitele. Una ca aceasta nu o vom mai tolera. Dobrogea este şi va fi a dobrogenilor, a adevăraților dobrogeni”.
 
Această credinţă curată - şi fanatică, am putea spune, pentru soarta Dobrogei -, va însoţi întreaga viaţă şi activitate jurnalistică şi publică a lui CONST.N. SARRY; va fi unul dintre susţinătorii, cum am mai spus, ai democratizării vieții politice de aici, conducând - de pildă - în audienţă la regele Carol I, la Sinaia, în septembrie 1911, o delegație de constănţeni şi tulceni care îi vor explica Suveranului necesitatea acordării drepturilor politice tuturor dobrogenilor; va milita, mai apoi, în 1918, pentru recunoaşterea drepturilor istorice româneşti asupra Dobrogei, al cărui pământ „era şi trebuie să fie în veci românesc”; va susţine intrarea României în prima conflagraţie mondială, pe temeiul înfăptuirii unității naţionale, dar şi reiterării caracterului românesc al regiunii şi a întăririi drepturilor României asupra ei.
 
Cu un simt anticipativ remarcabil, el scria în martie 1915 în articolul Dobrogea şi dobrogenii față de războiul european: „congresul ce va urma groaznicului război, ce se deslănţuie acum, introducerea chestiei Dobrogei apare, după noi, ca o necesitate. Nu numai chestia fruntariilor de sud, ci - avem cuvinte serioase să ne temem - şi chestia gurile Dunării, cărmuite azi de o comisie europeană, va fi adusă în discuțiune. Grija aceasta, frica aceasta ne sileşte pe noi, dobrogenii, să ieşim în arenă şi organul acesta, care de zece ani apără pas cu pas interesele provinciei, înţelege să-şi facă şi de data aceasta datoria. Dacă la 1878 s’a putut decide de soarta noastră, fără ştirea niciunuia din nemurile care locuiau - azi, când în această parte a ţării există o viaţă şi o conştiință cetăţenească, ţinem să se ştie că nu putem fi obiect de schimb sau de compensațiune, fåră să ne spunem şi noi păsul şi cuvântul”.

La un moment dat, prin 1914, CONST.N. SARRY încearcă să dea o extensie organizatorică ideilor sale de dobrogenism, prin punerea bazelor unui aşa-numit Partid Naţional Dobrogean; era vorba însă nu atât de o organizaţie politică în sine, ci mai mult materializarea dorinţei iniţiatorului său de a capta energiile dobrogenilor înspre ridicarea provinciei, a îmbunătăţirii climatului politic, a eradicării politicianismului: „n-am înţeles și nu înţelegem prin «politică» a pune faţă în faţă, dacă nu duşmani de moarte, cel puţin vrăjmaşi de interese, pe tatăl cu fiul şi pe fratele cu frate; nu ambiţionăm la înființări de cluburi, în care se joacă pâinea copiilor noştri și cinstea nevestelor; pentru noi «politica» însemnează a trăi viaţa poporului nostru (subl.n.), a împărtăşi durerile, bucuriile şi nevoile lui, a nutri visurile lui, a pricepe aspirațiile sale”. În acelaşi an, 1915, în articolul Un partid de economie naţională dobrogeană, el pledează pentru organizarea pe baze economice sănătoase a muncii dobrogenilor, prin exploatarea „frumuseţilor și bogățiilor” regiunii: „Izvorul acesta profund şi variat ce este Dobrogea ca şi sufletul locuitorilor săi, cată să reverse întregi farmecul şi darurile sale, şi pentru aceasta el trebuie captat. De altă parte, această admirabilă muncă a dobrogenilor, care au ştiut şi continuă a pune în valoare toate frumuseţile şi bogățiile enumerate mai sus, trebuie organizată, sistematizată şi ferită dela orice abatere din drumul fireştii şi adevăratei ei misiuni.
 
Tocmai de această lipsă are a suferi însă economia națională dobrogeană. Dacă agricultura, creşterea vitelor, piscicultura, viticultura şi industria din provincia noastră, au făcut însemnate şi vădite progrese din punctul de vedere al mijloacelor de muncă şi de exploatare - din acel al folosinţei generale nu putem spune acelaşi lucru”.
 
Potrivit opiniilor foarte critice ale lui SARRY - ce pot apărea, astăzi, puţin ortodoxe, ele vin, totuşi din partea unui întreprinzător tipic al sistemului concurenţial al liberei inițiative personale, care sesiza inconvenientele exacerbării laturii sale individualiste şi aleatorii -, „Reduşi la propriile lor puteri, toţi aceşti eminenți factori de producțiune națională au fost şi sunt lăsaţi la discrețiunea unor samsari de rând, cari i-au încălecat şi-i exploatează fără milă şi fără raţiune. Organele politice, locale şi de la centru, la care au recurs la nevoie aceşti robi moderni, legaţi cu cătuşe de aur, n’au putut sau n’au ştiut cum să le vină în ajutor. Cel mult, când printre cei dintâi a fost vr’un baci, a ştiut să se folosească numai el de strâmtorarea celor mulţi de pe urmă. Răul acesta imens - consideră CONST.N. SARRY -, care ’şi-are originea şi sediul în sistemul nostru individualist de viaţă, niciodată nu s’a resimţit mai aprig ca estimp când plugari şi economi de vite şi industriaşi din Dobrogrea şi-au văzut luat pe-te-miri-ce parte din produsul lor, spre a fi revândut pe preţuri înzecite, parte oprit de a fi speculat şi exportat, aşa cum interesele lor și chiar nevoile ţării ar fi reclamat fără ca împotrivirea exploatării celor dintâi, sau a arbitrariului guvernului, politica să le poată folosi la mare lucru”.
 
Sceptic în privinţa mijloacelor de intervenția ale statului, neîncrezător în posibilitățile regulatoare ale forţelor politice şi ale politicienilor („Aşa stând lucrurile - o îmbunătăţire şi o scăpare dacă au devenit absolut necesare, ele nu pot fi aşteptate însă dela organizaţiunile constituite de astăzi. Politicieni, bancheri şi intermediari aceşti trântori ai muncii naţionale cinstite cum ar putea fi ei isbăvitorii unei situaţii, care le convine de minune?”), CONST.N. SARRY este de părere ca „Mântuirea stă în înjghebarea unui partid de economie naţională dobrogeană - un partid în afară şi deasupra organizațiilor actuale în fiinţă. Pentru înfiinţarea unui asemenea partid nici o iniţiativă şi nici un ajutor nu vor putea fi de prisos; la rându-ne, stăm bucuros la dispoziţiune”.
 
Sigur, această încercare de transpunere într-o realitate organizatorică a dobrogenismului atât de curat, sincer şi patriotic al lui CONST.N. SARRY nu putea avea o rezonanţă socială, ea rămânând ca expresie a unui exerciţiu ideatic sarryst; pe de altă parte, este de spus, însă, că a fost cu atât mai de folos această neostoită preocupare pentru punerea în evidenţă a valorilor locale, dobrogene, cu cât ea nu era nici un moment contrapusă valorilor autentice din alte părţi ale ţării, pe care viaţa le-a îndreptat spre Dobrogea. Dobrogenismul lui CONST.N. SARRY nu era, prin urmare, câtuşi de puţin de natură discriminatorie, „sufletul dobrogean” - în jurul căruia teoretizase în paginile „Dobrogei june” un alt prieten al său, învăţătorul Petre Ştefănescu-Dobromir - fiind, deopotrivă, al tuturor autohtonilor, al celor care se născuseră aici sau simţeau româneşte, fie că erau români, ori de alte seminţii.
 
Iată de ce, putem spune fără teama de a greşi, că una din preocupările niciodată părăsite ale lui CONST.N. SARRY - în câmpul publicisticii şi activității publice - a fost aceea de a releva caracterul românesc al Dobrogei: „directorul ei (al «Dobrogei june» - n.n.) şi-a fixat, în activitatea sa ziaristică, o idee capitală şi nestrămutată: ideea românească în Dobrogea (subl.n.). Iar cine bea din această apă vie în provincia de la Mare - avea să spună Constantin Brătescu la Jubileul gazetăresc din 1934 -, acela nu va avea moarte”, o relevare care era pusă deopotrivă pe acelaşi plan cu grija, obsedantă aproape, de a fi menţinute şi cultivate relaţii de bună prietenie cu vecinii din sud - bulgarii, problematică evidențiată în zeci de articole ale lui CONST.N. SARRY, pledarea sa pentru recunoaşterea perenității românismului Dobrogei, a particularităţilor sale etnice constituind una dintre cele mai nobile şi patriotice laturi ale activității sale publice.
 
Apare ca firească, prin urmare, indignarea lui CONST.N. SARRY, vis-à-vis de obtuzitatea informaţională - să-i zicem cel putin aşa - a unora dintre politicienii şi ziariştii bucureşteni, atunci când făceau referiri la Dobrogea, „intelectuali mai mult sau mai puţin”, care „să ne vorbească de românizarea Dobrogei, ca şi oricărei alte provincii dela Ecuator sau dela Poli. E de două ori ruşine aceasta! - se indignează dobrogeanul cinstit care era SARRY. Întâi - zice el în articolul Românizarea Dobrogei!, din 1910 -, prin aceea că, atât istoriceşte cât şi etniceşte, Dobrogea era românească, în momentul anexiunei şi acestui adevăr nu i s-au putut opune decât slabe şi interesante tăgade; al doilea, prin aceea că, după 30 ani de stăpânire efectivă românească, vii să constaţi cu surprindere românizarea unei provincii pe care tu şi neamul tău o revendică istoriceşte!” (Câtă similitudine, la distanţă de atâtea decenii, cu situaţia de astăzi din teritoriile româneşti de peste Prut, cu atitudinea multor politicieni şi jurnalişti români, de pretutindeni, faţă de viitorul neamului românesc din Basarabia! Măcar să ne indignăm şi noi, precum SARRY, faţă de repetarea obtuzităţii - să-i zicem, şi acum, cel puţin aşa - a unora dintre fruntaşii fraţilor de dincolo...)
 
La distanţă de trei decenii, Const. N. Sarry îşi reafirmă credinţa în ideea naţională reiterată, în fapt, în repetate  rânduri în acest răstimp, în împrejurări dramatice pentru destinul Europei şi, implicât, al ţării noastre, atunci când, cu prilejul zilei de 8 Iunie, în 1940 (Ziua Restauraţiei), „Dobrogea jună” scria: „Suntem români cu toţii, pentru că România ne este ţara şi patria noastră (subl.n.); pentru că viaţa şi interesele noastre sunt româneşti; pentru că româneşti sunt idealurile şi visurile noastre; pentru că din adâncul vremurilor, întotdeauna am trăit în comunitate cu locuitorii din câmpia dunăreană şi de pe povârnişurile Carpaţilor; pentru că nimeni, niciodată şi pentru nimic în lume nu ne poate desface sufletul, credinţele şi simţămintele din noi - simţăminte care s’au născut şi au înflorit pe acest pământ românesc”.
 
Câtă simţire naţională şi patriotism românesc cuprind aceste rânduri venite din partea lui CONST.N. SARRY, fiind concentrate aici o întreagă filozofie de viață, o concepție naţională de o robustețe şi sănătate proprie vitalității marilor spirite, a marilor popoare!: „Este aci - avea să le dezvolte el doi ani mai târziu, în plin război pentru impunerea unor noi ordini europene şi de recuperare, pentru România, a teritoriilor estice dislocate din trupul Ţării, într-o broşură apărută la Constanța, intitulată «Problema originel etnice în Dobrogea» - o profesie de credinţă a tuturor dobrogenilor, este înfăţişarea cea mai fidelă a sufletului românesc al Dobrogei”.
 
De nu mai puţină actualitate sunt şi opiniile lui SARRY asupra relațiilor noastre cu vecinii, în primul rând cu cei din sud, bulgarii, cu balcanicii în general. El porneşte de la premisa necesităţii unor bune înţelegeri cu vecinii, un sfat pe care l-a primit de la tatăl său, şi l-a extins şi în raporturile cu statele vecine. „De aci, permanenta mea pledoarie, timp de trei decenii, pentru o apropiere româno-bulgară, cu toate insinuările şi ponoasele ce am avut de purtat, literalmente gratuite. Am stăruit şi vom stărui totuşi în această direcţiune, pentru că starea relaţiunilor dintre aceşti doi vecini, români şi bulgari - opinează perfect îndreptăţit CONST.N. SARRY - interesează mai întâi şi mai ales pe dobrogeni, pe toţi dobrogenii, atât în timp de pace cât şi în timp de război”. Pledând pentru rezolvarea de către ei înşişi a diferendelor („occidentalii civilizaţi şi-au pierdut capul şi s-au încurcat în tot felul de tertipuri”), SARRY este de părere că balcanicii au resurse în a se uni chiar într-o mare confederaţie cu tentă antioccidentală!: „Şi iată de ce eu, unul, n’am pierdut o clipă nădejdea în buna înţelegere a acestor «balcanici», pe cari pe toţi aşi dori să-i văd reuniţi într’o mare Confederaţie generală, care să pună capăt, odată pentru totdeauna, multor pofte, ambiţii și exploatări din partea marilor «protectori occidentali»” - scria CONST.N. SARRY în „Dobrogea jună”, în 1936.
 
Sunt rânduri de o profunzime proprie unui analist politic comprehensiv, asupra mentalității căruia Istoria şi-a aşezat temeinic învăţămintele, ele constituindu-se în aprecieri a căror rezonanţă contemporană, astăzi, n-o credeam - în ceea ce ne priveşte, cel puţin - posibilă; or, iată, evenimentele din fosta Iugoslavie readuc semnificația celor scrise de SARRY la dimensiunile unei politici de ingerinţe, dezavuată de el în urmă cu cinci decenii şi jumătate...
 
Ar mai fi, desigur, de relevat şi alte componente ale personalităţii directorului-proprietar al „Dobrogei june” (cea de versificator excepţional, de pildă, concretizată în sute de creaţii şi două volume intitulate Sassiada şi Scrisori din captivitate - poate fi pusă în valoare de către specialiştii în domeniu), rândurile de faţă având doar menirea a-l scoate pe marele ziarist şi om al cetății CONST. N. SARRY din colbul uitării; al unei uitări ce se dovedeşte, în cele din urmă, trecătoare pentru marile spirite, menirea istoricului fiind de a încerca să le releve dimensiuni ale personalității lor.
 
Se impunea cu atât mai mult acest lucru pentru CONST.N. SARRY - cel care, în iubirea lui totală pentru Dobrogea şi Constanța, îşi exprimase, public, dorinţa, încă din 1934, ca atunci „Cand voiu muri şi ori unde voiu muri şi când nu-ţi voi lăsa (se adresa unicului său urmaş, Scarlat - n.n.) poate decât un loc pe care-l posed de veci în cimitirul din Constanţa, acolo şi numai acolo să mă îngropi”; o dorinţă testamentară îndeplinită cu venerație şi pioşenie de fiul său şi inimoasa nepoată Ema Epure în 1970, la zece ani de la trecerea întru nefiinţă (la locuința din Bucureşti a fiului său) a celui care a fost, aşa cum este inscripţionat modest pe crucea mormântului său constănţean: Ziarist CONSTANTIN SARRY 1878-1960.
 
(Material apărut în publicaţia tomitană „România de la Mare”, I, nr. 2/special, 1992, pp. 26-33.)
 
În secţiunea „Documente“ puteţi vizualiza CV-ul prof. Stoica Lascu
 
Citeşte şi:
 
Constantin N. Sarry, director al ziarului Dobrogea Jună
 

 
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari