Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
06:51 24 02 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947)“ Mihai Eminescu despre anexarea Dobrogei - „Noi ne-am pierdut din calea istoriei noastre adevărate“

ro

15 Jan, 2020 00:00 1755 Marime text

 

În volumul „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947) Vol. I (1878-1916)“, unde istoricul constănţean Stoica Lascu a adunat preţioase documente referitoare la provincia dintre Dunăre şi mare, descoperim un amplu eseu semnat de Mihai Eminescu, intitulat „Anexarea Dobrogei”, text apărut în ziarul Timpul, 111, nr. 182, la 19 august 1878.
 
Cu amărăciunea românului care confirmă încă o dată vorba cronicarului „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”, Eminescu comentează consecințele Tratatului de la Berlin, prin care România anexa Dobrogea de Nord, pierzând însă Basarabia, care era încorporată Rusiei ţariste. „Dreptul nostru istoric” asupra Dobrogei este argumentat printr-o amplă prezentare a devenirii acestei provincii, de la Herodot, trecând prin perioada romană, cea a stăpânirii popoarelor barbare, domnia lui Mircea cel Bătrân, şi până la revenirea sub administraţie românească, în 1878, an în care poetul îşi scrie articolul, cu patosul şi implicarea unui mare patriot, ce-şi vede ţara strivită sub jugul evenimentelor fatale impuse de puterile străine:
 

„Ca şi fiul pierdut din parabola evangheliei, noi ne-am pierdut din calea istoriei noastre adevărate, am cheltuit în mare parte moştenirea părintească pe formele goale ale unei civilizaţii străine pe care n-am avut nici timpul, nici mijloace îndeajuns spre a ne-o apropia…
 
Premisa de la care pornim şi pe care credem că ne-o consiliază orice român cu minte este că trebuie să ne supunem Tratatului de Berlin, mai ales acum şi după câte s-au întâmplat. Ar fi fost mai demn poate dacă de la început urmam o altă cale şi ne îndeplineam cu sfinţenie şi curaj misiunea ce ni se impunea de către Tratatul de Paris, ar fi fost mai cu minte poate de a face cauză comună cu popoarele de peste Dunăre abia atuncea când am fi putut regula cestiunea singuri şi fără costisitorul ajutor de peste Prut, dar în sfârşit în cartea sorţii a fost scris, ca să fim împresuraţi de mreaja ademenirilor de dinafară şi a vanităţii dinlăuntru şi să jertfim bunuri câştigate şi sigure pe bunuri necâştigate încă şi închipuite poate.
 
Înainte de un an eram poate în stare de a schimba multe din cursul evenimentelor; astăzi evenimentele petrecute în mod fatal ne silesc sub jugul lor. Ieri încă puteri egale îşi ţineau cumpăna şi micul nostru adaos ar fi înclinat limba într-o parte ori într-alta, astăzi nu mai avem nimic din importanţa ce ne-o dăduse un moment mare şi solemn din viaţa noastră. Nefiind ieri cu dreptatea, astăzi dreptatea nu e cu noi. Deci să ne supunem certării, adecă Tratatului de la Berlin. Întâi: Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării şi ţinerea acelei fâşii de pământ era pentru noi o misiune europeană.
 
Aceeaşi Europă care ne-a redat-o a găsit de cuviinţă să ne-o reia şi ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin Tratatul de la Paris, mandatul adecă de-a păzi libertatea celei mai importante artere a negoţului răsăritean, nu atât prin puterea noastră proprie, pre cât prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderenţă ar deveni hotărâtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniţi a fi proprietarii unui bun asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuinţări, slăbiciunea noastră e o garanţie; pe cînd o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar şti cu vremea să dispună în mod discreţionar de un bun atît de preţios pentru toţi sau cel puţin ar ţine legaţi pe mulţi şi i-ar paraliza în acţiunea lor politică prin gingăşia unei libertăţi de navigaţie garantată numai prin şiruri negre pe hîrtie albă.”

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

„Dar, înainte de a hotărî definitiv datoriile ce ni le impune nouă în special anexarea Dobrogei, ne abatem puţin pentru a arăta dreptul nostru la aceasta. Dreptul nostru este istoric. Dacă împrejurările sunt de natură a-l sprijini, cu atât mai bine; însă în orice caz, fără acest sprijin, ar fi un drept nud, de a căruia întrebuinţare ar trebui să ne ferim.
 
Primim Dobrogea „c-un titlu veritabil de drept, cu consimţământul populaţiunilor”
 
Într-adevăr, încă în vremea lui Herodot, Dobrogea era stăpânită de geţi, cari, îngemănaţi într-un singur stat cu dacii, ţineau amândouă malurile Dunării. În vremea lui Cezar Dobrogea e în mâinile romanilor, iar dacii şi geţii trecuseră de mult dincoace de Dunăre şi se aşezase definitiv aicea. Pe timpul împăraţilor Dobrogea era populată, în oraşe, de comercianţi greci, pe şes, de sciţii plugari şi făcea parte din provincia Moesia inferioară. Poate că în vremea aceasta a fost epoca dezvoltării celei mai mari a provinciei.
 
Cosmografia anonimului din Ravenna, o compilaţie din veacul al 7-lea după Crist; dar a cărei autenticitate e fără de nici o îndoială, ne citează oraşele Dionisopolis, Bizoi, Timum, Tirissa, Callatis, Stratonis, Tomis (locul de exil al lui Ovid), în fine Istriopolis, toate colonii greceşti de negoţ (Cf. Ravennatis anonymi cosmographia, IV. 6) iar Pliniu bătrânul citează ca oraşe scitice Afrodisias, Libistos, Zigere, Borcobe, Eumenia, Parthenopolis, Gerania. Pe itinerariul lui Antonin numărăm de la Silistra (Durostoro) pînă la Noviodunum (Tulcea) şase oraşe mai însemnate: Transmarisca (Turtucaia), Capidava, Carso, Cio, Beroe, Troimis; iar de la Novoiodunum (Tulcea) pînă la Callatis (Mangalia?) două oraşe: ad Salices şi Tomi[s] (Kűstenge?). Dacă mai adăogăm încă o parte din oraşele Mesiei inferioare tot Ia Dobrogea, vom avea însemnatul număr de 20 de oraşe în acea provinţie, dintre cari cele mai multe au pierit fără de nici o urmă. Rămâind moştenire împărăţiei Răsăritului, Dobrogea a fost cutreierată, ca şi Principatele româneşti, de roiuri de popoare, de huni, avari, pecenegi, cumani şi în fine de tătari.
 
Într-adevăr, pe la începutul veacului al XI-lea, cumanii sau polovţii, un neam fino-tartaric, îşi părăsi aşezarea de lîngă Volga şi ocupă ţările române, din cari au gonit pe chazari şi pecenegi. Cumcă în veacul al unsprezecelea, cu mult în urma venirii bulgarilor, stăpîneau în Dobrogea pecenegii se dovedeşte prin multe nume actuale de pârâuri şi localităţi. Scoşi au fost pecenegii de cumani, aliaţii viguroşi ai Asanizilor contra Bizanţului. În fine, în veacul al treisprezecelea, epoca fondării principatului Valahiei, cumanii sunt scoşi din ţară de către tătari, cari se aşezară cu predilecţiune în Dobrogea şi sunt pînă azi acolo. Existenţa lor în acele părţi îl face pe Mircea I să se numească, prin crisoave, în toată forma, domn al ţărilor tătăreşti.
 
Astfel provincia a fost stăpânită succesiv de toate roiurile de popoare barbare care au trecut prin ţările noastre, deşi această stăpânire n-au întrerupt continuitatea de drept a împărăţiei bizantine, care-şi mănţinea garnizoanele şi organizaţia provincială mai cu seamă în oraşele ţărmurene şi în olatele mai puţin întinse ale acelor oraşe. Cu succes au fost luate oraşele ţărmurene de către Asanizi, pe când şesul însuşi pare a fi rămas tătăresc. De la tătari a luat Mircea, domnul ţărilor tătăreşti, Dobrogea, de la Şişman Vidinul şi malul drept până la Silistra şi le-a şi ţinut toate acestea, până ce la 1413 sultanul Mohamed I, ocupând cetăţile româneşti Isaccea, Silistra şi Giurgiul, precum ocupase Nicopolul şi Vidinul, puse capăt domniei Basarabilor pe malul drept al Dunării. În vremea lui Mircea populaţia Dobrogei se vede a fi fost în majoritate tătărească.
 
În vremea migraţiunii popoarelor, deci şi în vremea venirii bulgarilor cât şi mai târziu, atât Dobrogea şi ţările române se considerau ca aparţinând împărăţiei bizantine şi anume Ţara Românească şi Moldova făceau parte, adesea numai nominală, din Mesia inferioară. Anonimul din Ravenna zice:
Asemenea peste fluviul Dunării sunt următoarele cetăţi ale Mesiei inferioare: Porolissos etc., între cari Sacidaba, Ponti Aluti, Romulos, Zarmisegethusa ş.a. cari, după tabla Peutingeriană şi după Ptolomei, se află fără contestare dincoace de Dunăre.
Urmaşi ai dacilor şi romanilor şi cei din urmă posesori ai Dobrogei înaintea cuceririi prin Mohamed I, dreptul nostru istoric este întemeiat; dar sprijinul cel mai bun al acestui drept sunt împrejurările chiar […]

Dar dacă dreptul nostru istoric şi împrejurările sunt îndestul de puternice faţă cu Bulgaria şi cu alte puteri, lucrul nu stă tot astfel faţă cu chiar populaţia Dobrogei. În privirea acesteia maxima jus posterius derogat priori e-n vigoare. Locuitorii Dobrogei sunt adevăraţii proprietari ai ei şi dreptul nostru istoric alături cu posesiunea lor de fapt se poate compara cu un hrisov vechi domnesc alăturea cu proprietatea reală, mai ales când n-a fost acest drept istoric cauza intrării noastre în război, mai ales când am declarat că nu trecem Dunărea ca să cucerim.
Afară de Delta Dunării şi insulele, care sunt incontestabil ale noastre, căci ne-au fost hărăzite şi prin Tratatul de la Paris şi se ţin de noi prin chiar natura teritoriului, apoi, fiind nelocuite, nu ne impun datoria de-a ţine seamă de voinţa legitimă a altuia, celălalt teritoriu al Dobrogei îl primim într-adevăr, dar numai c-un titlu veritabil de drept, cu consimţământul populaţiunilor.
 
Cum se vor întreba populaţiunile, prin plebiscit sau pe altă cale, e o cestiune de detaliu. În orice caz n-ar fi o cestiune de dominare ci de convieţuire, căci nu e vorba de cucerire, ci de uniune.
Această atitudine credem că ar fi pe deplin corectă. Ar fi corectă din punctul de vedere al moralităţii politice, ar fi conformă cu maniera de a vedea [a] unui popor care, fiind însuşi în mare parte apăsat şi supus sub popoare străine, nu voieşte a face şi el cea ce doreşte să nu i se facă.”

 
#citeşte mai departe în „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei“ 
#„Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947) Vol. I (1878-1916)“
#Autor Stoica Lascu


Mai multe date din istoria Dobrogei puteţi afla accesând lucrarea „Mărturii din epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947) Vol. I (1878-1916)“, disponibilă integral în format electronic.

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA DE CONSTANȚA (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA DE CONSTANȚA sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 

Sursa foto: Arhiva ZIUA de Constanţa


Citeşte şi:

 #citeşteDobrogea „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei“ (1999) Revenirea Dobrogei la România, în viziunea lui Grigore Cobălcescu
 

Dervent. Va fi dezvelit un monument ridicat, în Parcul mânăstirii, în memoria poetului Mihai Eminescu (galerie foto)

 

Comentarii








Cele mai recente postari