Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
00:00 06 12 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea Daniel Renard, autorul capodoperei (I)

ro

10 Oct, 2020 00:00 2155 Marime text

Până la apariția cărților mele de antropologie urbană, dintre care cea referitoare direct la acest subiect este Cazinoul din Constanța – boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagră (București, 2011), Daniel Renard, proiectantul armonioasei clădiri, părea a fi creatorului unei singure (capod)opere, ce-i drept intrată definitiv în câmpul de consacrare; i-am adăugat în aceste volume – deși unele informații circulau liber, sub formă de legende ale cetății –, prin documente de arhivă, alte comenzi și realizări, desprinzându-l astfel pe tânărul arhitect de 32 ani din aura învăluitoare a inspiraţiei unice, pogorâtă asupra tinereţii sale ca ofrandă, ca excepţia fulgurantă dintr-o viaţă învăluită în mister (sau necunoaştere).



Născut în anul 1871 la Dragomireşti, județul Neamț, „român după mama domniei sale – se numea Petra Ionescu (potrivit arhivelor franceze de specialitate) și elveţian după tată (îl întâlnim pe Prosper Renard director al unei fabrici de lumânări în Dragomirești, județul Neamț, inspector la Compania Wagon-Lits, care avea sediul în Bucureşti, Calea Griviţei nr. 155, iar apoi la Societatea Aquila Română din strada Segmentului nr. 9), Daniel Renard a trăit în România, dar și în Franța (o perioadă mai scurtă) și a murit până în anul 1954 (potrivit acelorași surse).

A studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Paris cu J. Guadet şi s-a format în viziunea Beaux-Arts specifică Orasului Lumină şi perioadei, care au constituit modelul de necontestat al arhitecturii moderne româneşti; diplomat după 1895, data apariţiei la Paris a volumului Les architectes élèves de l’École des Beaux Arts, 1819 – 1894, autori David de Penanrum, Roux şi Delaire, mai precis în 1900, deşi alte surse indică eronat, anul 1905, Daniel Renard a „fost colaborator la construcţia Pavilionului Român de la Expoziţia de la Paris, decorat de guvernul francez pentru lucrări arhitectonice” și proiectantul ales al echipei Scarlat Vârnav – prefect, Christea Georgescu – primar la Constanţa în zorii veacului trecut.

Înainte de toate, dar nu exclusiv, Daniel Renard a fost principalul reprezentant al mişcării artistice Art Nouveau în România, onoare care i se conferă de obicei pentru un singur edificiu – Cazinoul din Constanţa – „poate cel mai celebru exemplu de arhitectură 1900 din Regat”; pe orice palier de cercetare şi din orice unghi de abordare, avem de-a face cu o operă de referinţă, chiar cu opera unică: prin stil, air de Paris, aşezarea pe ţărm, în conturul căruia se insinuează, sugerând totodata o relaţionare profundă a celor două regnuri; legătura dintre pământ şi apă se manifestă, pe de o parte, prin adoptarea unor elemente constructive şi decorative deduse din forma scoicilor, a delfinilor în salt, a unor elemente fitomorfe care au eleganţa ondulatorie a algelor, dar şi printr-o simbolistică mai amplă, menită să reamintească, prin legende sau mituri, asemenea unui blazon uitat, apartenenţa spaţiului tomitan la arealul fabulos al antichitătii mediteraneene – valul, berbecul, corabia, catargul (legenda Argonautilor cu precădere).



Cazinoul din Constanţa – a III-a şi ultima variantă, în material definitiv – a fost construit în primul deceniu al secolului trecut, în pofida controverselor din epocă şi a unor piedici aparent de neevitat. Confruntările au fost politice, argumentele de ordin economic, iar problematica de ansamblu a vizat mentalităţile în luptă la acel început de veac – ale comanditarilor cu ceilalţi decidenţi politici şi cu publicul, ale politicienilor între ei, ale Orientului patriarhal deci pur, opus Occidentului decadent, elitist, deci contaminat, ale stilului national, considerat pe atunci fie tradiţionalist, fie de o modernitate tipic autohtonă, în comparaţie defavorizantă cu extinderea internaţionala, aparent de neoprit, a mişcarii artistice 1900.

După terminarea studiilor Renard revine în ţară şi locuieşte în 1902 cu tatăl său în Bucureşti, pe Calea Victoriei nr. 111, iar ulterior singur, proprietar pe strada Orzari nr. 3. La 23 februarie 1903, poliţaiul comunei Constanţa scrie următoarele: „Domnule Primar,/ La adresa D-Vs. Nr. 6228, am onóre a vĕ nota pe contra pagină numele D-lor Architecţi domiciliaţi în acest oraş şi care au dreptul de a redacta planuri pentru clădiri şi alte construcţiuni”. Aceştia sunt: „D-l A. Păunescu, din strada Gărei Nr. 8, D-l Daniil Renard, din strada Romană Nr. 30 şi D-l Adolf Lintz, din strada Comercială Nr. 8”. În 1907 şi 1908 are acelaşi domiciliu, fiind pomenit de Anuarul general al României, printre arhitecţii Constanţei.

În şedinţa Consiliului Comunal din 23 octombrie 1909, i se retrage dreptul de a conduce lucrările de construcţie ale cazinoului comunal, aflat atunci în fază terminală; ministrul de Interne aprobă această hotărâre prin Ordinul Nr. 5794 din 29 martie 1910. La 6 septembrie în același an, alcătuieşte împreună cu Victor Ştefănescu, la cererea primarului, lista lucrărilor care mai trebuiesc făcute la cazinoul comunal și chiar participă la realizarea lor (noi elemente constructive recomandate de o comisie prestigioasă din București, lucrări restante sau concepute de arhitectul Ștefănescu). La începutul anului 1912, este angajat de concesionarul stabilimentului, baronul Edgard de Marçay, spre a face planurile restaurantului de vis-à-vis, astăzi Acvariul Constanţa (proiectul unei clădiri care să unească cele două bulevarde i-a aparținut lui Petre Antonescu – autorul altui proiect al cazinoului, rămas la stadiul de fundații) şi spre a lărgi terasa în redimensionarea căreia se angajase, prin contract, antreprenorul. În 1911 este arhitect al Ministerului Domeniilor şi Agriculturii; din acelaşi an face parte din Societatea Arhitecţilor Români, fiind ales în comitetul de conducere al prestigioasei asociaţii profesionale: membru in perioadele 1916 – 1921, 1928 – 1933 şi vicepreşedinte în anii 1934 – 193514. În 1912 locuiește în Bucureşti, pe strada Bateriilor nr. 32. În această perioadă face parte cel mai probabil din colectivul de arhitecți francezi cu sucursală la București, care proiectează și supraveghează lucrările la hotelurile Palas din Constanța (planurile sunt semnate E. Goué) și Athenée Palace din București (construcție atribuită lui Théophile Bradeau).

O vreme lucrează în Franţa – cu certitudine în intervalul 1922 – 1927. Domiciliul său este în 1926 la Paris, de vreme ce Tabloul membrilor titulari ai Societăţii Arhitecţilor Români, publicat în revista Arhitectura din anul menţionat, îi confera apartenenţa la aceasta categorie restrânsă (156 domiciliază în Bucureşti, 20 – în provincie sau străinătate).

În 1934 conduce lucrările de restaurare de la Cazinoul constanțean, iar în decembrie 1935 – și aceasta este ultima informaţie certă pe care am găsit-o despre activitatea sa din țară după minuţioase cercetări – „Domnul Arhitect Daniel Renard a fost delegat de Comitetul Societăţii Arhitecţilor Români, cu studiul posibilităţilor înfiinţării unei Case de Credit şi Ajutor pentru bătrânii arhitecţi”.

Daniel Renard s-a format, asemenea altor arhitecţi pământeni, la şcoala franceză şi în viziunea eclectică Beaux-Arts. Celebrul său profesor Julien Azaïs Guadet (1834 – 1908), el însuşi absolvent al celebrei academii, obţine Grand Prix de Rome în 1864, cea mai importantă distincţie ce se acordă anual în Franţa prin concurs. După înapoierea în ţară primeşte direcţiunea unui atelier chiar la École des Beaux-Arts, unde rămâne peste două decenii ca „profesor de teorie şi de programe arhitecturale”; în această calitate redactează Éléments et théorie de l’architecture, manual reputat şi obligatoriu pentru orice studiu sau investigaţie întreprinsă în acest domeniu; Guadet este considerat iniţiatorul „regionalismului francez”; a condamnat istorismul care sufica orice iniţiativă, a încercat să confere disciplinei, baze ştiinţifice, a subliniat neîncetat importanţa tradiţiei şi a contextului geografic. A fost coleg cu Ioan D. Berindei în atelierul lui Labrouste; admirându-i prestaţia şi prestanţa, arhitectul i-a îndrumat conaţionalii sosiţi la Paris pentru studii, către cursurile sale; din 26 studenţi înscrişi la École des Beaux-Arts în perioada 1880 – 1906, jumătate i-au fost elevi.



Revenit în țară după finalizarea studiilor, Daniel Renard optează pentru modernitate și alege stilul Art Nouveau; Arta 1900 – Art Nouveau, Le Modern Style, Style Guimard, Stil Nouille (Franţa), Style coup de fouet, Ligne belge, Style 1900 (Belgia), Secession sau Wiener Werkstätten (Austria şi Ungaria), Jugendstil, Neustil, Lilienstil (Germania), Modern -, Studio -, Morris - sau Liberty Style (Anglia), Arte joven (Spania), Arte nuova, Stile Floreale, Stile Vermicelli (Italia), Nieuwe kunst (Olanda), Glasgow Style (Scoţia), Modernismo (Spania), Arte Joven (Catalonia), Tiffany Style (Statele Unite), Młoda Polska (Polonia), Siro-Uma (Japonia), Mir Iskustvo (Rusia), Stil Kalevala (Finlanda), Art Nouveau sau Noul stil în România, s-a manifestat mai întâi în arhitectură, artele aplicate, afiş sau design şi abia apoi în pictură, scenografie, cimenatografie, fiind considerat, pe toată întinderea sa europeană şi mondială, ca o reacţie originală şi creatoare împotriva academismul istoricist. Mişcarea Art Nouveau atacă şi chiar distruge în cea mai mare parte, după secole, ierarhiile imuabile şi prejudecăţile ferm instalate, care diferenţiau artele majore de cele minore, aplicate, introducând o problematică nouă, referitoare la obiectul manufactural şi cel de serie.

Paradoxul conţinut în conceptul de bază şi în obiectele de cultură produse de acest curent s-a manifestat prin lectura sa contradictorie, într-un interval de numai câteva decenii: act de naştere al noii arhitecturi, al renaşterii meşteşugurilor artistice, al raportului organic dintre formă şi ornament, al industrial design-ului şi al graficii publicitare, deci al unui spaţiu modern de consacrare, noul stil a fost repede asimilat excesului ornamental, prostului gust sau sentimentalismului burghez, cu alte cuvinte, kitsch-ului de largă răspândire. Recuperarea sa a căpătat dimensiunile unei adevărate mode, pe măsura excesului de denigrare pe care l-a suportat, iar obiectul de Artă 1900 – calitatea piesei de colecţie.

Necesitatea de a se delimita de realismul considerat vulgar, steril şi repetitiv, subtilităţile luxuriante ale formelor reale, dar și visate, în care elementele constitutive sunt deopotrivă recognoscibile şi vagi, ambigue şi evanescente, decorativismul instaurat deja cu drept de cetate, idealul estetic întrupat în opera de artă totală a lui Richard Wagner – Gesamtkunstwerk, ideea simbolistă potrivit căreia arta trebuie să refacă interconexiunile lumii, sunt semne ale unei originale estetici fin du siècle, dar şi ale modernităţii pe cale de a se instaura. În arhitectură, opinează un reputat specialist contemporan, mişcarea Art Nouveau reprezintă chiar „ruptura totală de formele trecutului”. Şi dacă paradisurile naturale par să fi fost pierdute sau alungate pentru totdeauna, creatorul purcede la construcţia celor artificiale, în care imaginaţia, inspiraţia, visul, melancolia, misterele îşi realizează propria (i)realitate, iar artiştilor le este permis să creeze universuri autonome, rafinate, artificiale, subiective. „Conceput ca Gesamtkunstwerk, de la arhitectură şi decoraţie până la mobilier”, cazinoul din Constanţa „utilizează întregul repertoriu al vocabularului de tip Art Nouveau francez: compoziţia dinamică, deschiderile ample, în potcoavă sau toartă de coş, marea verieră, decoraţia vegetală abundentă ce manifestă familiaritate cu operele Şcolii de la Nancy, feroneria cu trasee sinoase, predominanţa golurilor”.

În lupta sa cu istorismul, mai ales în plan teoretic, Arta 1900 se bazează pe valorile poetice ale ornamentului. De fapt, se încearcă deghizarea unei necesităţi economice într-o inedită experienţă bazată pe unicatul artizanal. Maurice Rheims sintetizează: „Nu există un stil Art Nouveau, ci mişcări, coalianţe, trupe îmbrăcate în uniforme eteroclite care, deseori cu mijloace opuse (simbolism şi modernism) vor vibra pentru un obiectiv comun: de a încheia socotelile cu ordinea stabilită şi de a deschide calea tuturor expresiilor revoluţionare ale secolului al XX-lea”.


Sursa foto: Cărți poștale din colecția arh. Radu Cornescu


Despre Doina Păuleanu:

S-a născut pe 29 martie 1948, la Brașov și a devenit una dintre cele mai proeminente figuri ale vieţii culturale din Constanţa, fiind director al Muzeului de Artă din anul
Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - Bucureşti (astăzi Universitatea de Artă Bucureşti), secţia Istoria şi teoria artei, promoţia 1971, Doina Păuleanu deține titlul de doctor în istorie, recunoscută la nivel național drept un profesionist în domeniu.
Criticul de artă a publicat, de-a lungul timpului, mai multe lucrări de istoria artei, antropologie urbană, imagologie şi management cultural: „Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români la Balcic” (2010), „Catedrala Sf. Apostoli Petru şi Pavel Constanţa” (2008), „Constanţa 1878 - 1928. Spectacolul modernităţii târzii” (2005), „Constanţa. Aventura unui proiect european” (2003), „Moscheea regală Carol I Constanţa” (2010), „Cazinoul din Constanţa”.
Doina Păuleanu a fost distinsă în timp cu numeroase premii, printre care se numără Chevalier de L Ordre des Arts et des Lettres, în 2008, Premiul Gh. Oprescu pentru Istoria Artei, primit din partea Academiei Române în 2005, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer, în 2004, Premiul naţional de muzeologie „Margareta Sterian”, în 2004.
 

Citește și:

#citeșteDobrogea: Cazinoul, boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagra (Ediția a II-a)

#citeşteDobrogea: Cazinoul din Constanța. Boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagră (scurtă sinteză din ediția a II-a, în pregătire)

Comentarii








Cele mai recente postari