Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
03:07 26 10 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea Cazinoul este amplasat pe latura dinspre mare a bulevardului Elisabeta

ro

26 Sep, 2020 00:00 2815 Marime text

Amplasarea cazinoului în toate cele trei versiuni – două provizorii și una definitivă – a fost, de-alungul a trei decenii (1880 – 1910), una singură: latura dinspre mare a bulevardul Elisabeta (așezat pe mal sau lărgit cu faleza). Nici nu putea fi alta, întrucât în 1880, când se ridică prima construcție, în Küstendje (numele așezării în perioada otomană) exista un singur bulevard, iar acesta se afla doar în faza de finalizare. Ordinul lui Remus Opreanu, primului prefect al administrației românești, emis în anul 1879 stabileşte ferm: „Strada despre mare care pleacă de la far, trece pe dinaintea caselor D-lor vice-consul al Norvegiei şi vice-consul al Italiei şi se termină la bateria rusă se va numi Bulevardul Elisaveta Doamna”. Parcursul acestei artere stradale era modest, de la far până la strada Romană, deci până la parcul de astăzi al catedralei care avea să fie edificată în următorii ani. Prelungirea bulevardului spre sud-vest, în linie dreaptă pe malul înalt, spre est şi ulterior, spre mare, dar mai jos, printr-o arteră smulsă apelor, va da naştere unor momente tensionate, unor controverse aparent de neconciliat, dar şi unor însemnate izbânzi edilitare: faleza și cea de-a treia clădire a cazinoului, de zece ani centenară.

Contemporanul prefacerilor pe care le înregistrează modesta așezare marină, profesorul Grigore Gr. Dănescu arată că bulevardul Elisabeta este construit „în 1880 pe marginea Mărei şi anume pe stăncile de granit (numite popular stâncile Medeei, n. n.) de cari în zadar se isbesc valurile Mărei cu sgomot spumat”. Pentru a putea fi integrată în structura de ansamblu a țării, Constanța a fost decretată stațiune balneară maritimă, prima de acest fel de pe teritoriul României și înzestrată cu funcționalitățile necesare: băi de mare, sală de cură/ Kursaal/ cazinou. Să amintim că Mamaia era pe atunci o succesiune de dune înalte, iar spre sud, viața așezărilor de pe coastă, atâtea câte existau, era de tip rural.

Bulevardul este și cea mai aerisită stradă, pentru că latura sa dinspre mare a fost și a rămas deschisă. Doar spre est începe, odată cu edificarea primului cazinou, dar independent de acesta, în mai 1880, construcția hotelului Carol I, astăzi sediul Comandamentului Marinei Militare. Inaugurarea are loc la 1 iunie 1882.

La cumpăna veacurilor, în anul 1905, în timpul edificării variantei definitive a Cazinoului (proiectant fiind arhitectul Daniel Renard) și a falezei (debutul proiectelor este situat în anul 1903) – pământ smuls apelor printr-un proiect girat de Anghel Saligny – , bulevardul Elisabeta era flancat la capete, de-o parte și de alta, de două palate: primul este finalizat în 1889 de C. Saunders pentru prințul Grigore Sturza și pune în valoare atât vocația balneară, cât și pitorescul peninsulei; cel de-al doilea, conceput de Ion D. Berindei în 1904 este menit să reprezinte vocația portuară a cetății milenare prin firma Frații Manissalian, mari armatori de origine armeană.

Lângă hotelul Carol, la capătul bulevardului înspre strada Remus Opreanu s-a edificat în 1889 „frumosul palat al răposatului prinţ Gr. Sturza”, de fapt o reşedinţă de vară reprezentativă prin proporţii şi diversitate stilistică, bazată pe elemente eclectice şi neoclasice într-o etalare fastuoasă, voit orientalizantă. Cele două palate construite de prinț la Constanța și București sunt definitorii pentru originalitatea și pitorescul alegerilor sale.




A avut o viață tumultuoasă și interesantă. După decesul lui Mihail Sturdza (în mai 1884), care nu-l iertase pentru nesupunere şi decepţiile pricinuite, Grigore Sturdza, fiul domnitorului și al Elisabetei Safta Rosetti, constată că cea mai mare parte din avere figurează pe numele Smarandei Doamna, mama sa vitregă; mai grav este că bunurile mobiliare dispăruseră, iar registrele fuseseră nimicite. De aceea beizadea Grigore denunţă la Parchetul din Paris pe necunoscuţii care au sustras capitalul mobiliar, iar cercetările demarează cu promptitudine. Peste un an, Doamna Smaranda moare la Baden-Baden, iar fiica ei şi sora vitregă a lui Grigore, Maria Gortciacov, tăinuieşte decesul, pentru a-i permite cameristei – parte în complot – să aducă din Paris, în taină, un lăcătuş iscusit. Târziu în noapte, după ce acesta descuiase lada ascunsă în dosul dulapurilor din garderoba de la mansardă a Smarandei Doamna, cu moarta pe catafalc, printr-un lanţ uman care începe cu domniţa Maria şi se sfârşeşte cu vărul Grigore Brâncoveanu, sunt trecute şi apoi expediate la o adresă necunoscută, 11 lădiţe grele de metal. Astfel nici în casa Sturdza din Baden-Baden nu se găseşte nimic după înmormântare şi aplicarea sigiliilor.

Parchetul descoperă o parte din avere, iar între cei trei fraţi – Dumitru Sturdza, Grigore Sturdza şi Maria Gortciacov, se face o „tranzacţie de familie”; beizadea Grigore nu se mulțumește doar cu banii redobândiți, ci dă dovadă de inventivitate și tenacitate în recuperarea moștenirii pierdute.

Radu D. Rosetti îşi aminteşte „În una din acele zile îndepărtate, trecând spre hotelul Carol, în curtea castelului răposatului prinţ Sturza, căruia îi mai zicea şi Beizadea Viţel (tip original, în casa căruia e instalat la Bucureşti Ministerul de Externe) în una din acele zile ale tinereţii mele, am zărit răsfăţându-se la soare o floare minunată.

Şi fulgerul gândului, întorcându-se cu alţi zece ani înapoi, şi-a amintit că în copilăria mea de astădată, trecând tot pe-aici, am văzut pe prinţ – boier bizar care ieşea în balcon în halat şi cânta să vadă dacă poate să domine urletul valurilor – şi-a amintit, zic, că l-am zărit înfigând în pământ o sămânţă, bătătorind apoi deasupra pământul cu piciorul...”105

Fiu de domn, deci de bei, Beizadea Grigore este „cunoscut sub numele de Beizadea Viţel, poreclă care i se dete din pricină că, înalt şi voinic cum era, se apucase în tinereţe să vrea, ca Hercule, să ţină un bou în spinare. Pentru a putea face această ispravă, el luă un viţel nou născut, purtîndu-l în fiecare dimineaţa cîte un ceas – două pe umeri. Şi astfel viţelul crescînd, beizadeaua Grigore îl tot duse în spinare până se făcu aproape juncan [...] dar nu cu totul. Şi d-aia i-a rămas numele de Beizadea-Viţel, că altfel i s-ar fi zis Beizadea Bou...

Grigore Sturza era dimpotrivă de-o inteligenţă remarcabilă, avea multă cultură, multă originalitate, multă neatîrnare de caracter. A fost un om interesant. A intrat în viaţa Moldovei cu o poveste de pomină, pe care o vom istorisi-o acum îndată. A pornit, din porunca lui vodă, să înăbuşe revoluţia din 1848, în fruntea întregii artileriei; a făcut, împotriva voinţei lui vodă, războiul Crimeei ca general turc, în 1856, sub numele de Mucliş Paşa; a candidat la domnia Moldovei în 1858, ca rival al tatălui său; a alcătuit în 1873 «Petiţia de la Iaşi», atribuită lui P. P. Carp; a fost deputat şi senator în România constituţională; a purtat viţelul în spate; a scris o carte de matematică transcendentă: Legile fundamentale ale Universului; a fost un cunoscător al legilor şi un bun orator; a fost bărbatul unei femei frumoase, moartă de tînără într-un accident de călărie; a avut în urmă, adevărat paşă turcesc, toate femeile ce i-au ieşit în cale, făcîndu-le copii nelegitimi, legitimaţi, adoptaţi, recunoscuţi sau necunoscuţi; a făcut un proces răsunător împotriva Smarandei Doamnei, a fratelui Dumitru şi a surorii Maria Gortciacoff; a iubit cu patimă arginţii, ca toţi membrii familiei sale; a clădit la Bucureşti prăjitura de marmură de la Capul Podului (Mogoşoaiei, n. n.), cunoscută sub numele de Palatul Sturza (fost minister de externe, apoi demolat, n. n.), a fost într-un cuvînt un om care s-a cam deosebit de semenii săi şi căruia i se cuvin, în scrierea aceasta depănătoare de vremuri trecute, cîteva clipe de luare aminte”, ceea ce și face Constantin Gane în cartea sa, Trecute vieţi de doamne şi domniţe.




La Paris în 1843, deşi n-avea decît 23 de ani şi deşi se ţinea şi de carte, îşi lăsă inima într-o seară în budoarul unei femei frumoase şi deştepte care, mult mai în vîrstă decît el, se pricepu să-i facă farmece ca în vremuri vrăjitoarea Circe lui Ulise, rege al Itacei. Pe doamna aceea o chema Gabrielle Anne de Cisterne de Curtiras, era măritată cu vicontele Pollow de Saint-Mars şi era născută la Poitier în 1804. Avea deci 16 ani mai mult decît iubitul ei. Deşi vicontesă de Saint-Mars, tot Parisul şi toată Franţa o cunoştea sub numele de Contesa Dash, pseudonimul ei literar. Căci femeia aceasta era autoarea unor romane foarte citite pe atunci.

Legătura ei cu beizadea Grigore, care făcea parte din cronica scandaloasă a Parisului cel de sub Louis-Philippe, ţinea de vreo şase luni cînd primi tînărul poruncă de la tatăl său să se întoarcă în Moldova. Lăsîndu-şi iubita în capitala Franţei, fiindcă ştia că a se întoarce împreună cu ea în ţară era cu neputinţă, el îi spuse totuşi că o va chema în curînd la Iaşi, după ce va chibzui acolo cum s-o aducă fără s-o afle nimeni. Îi făgăduise, fireşte, că o va lua de nevastă.

După o lipsă de 9 ani din ţară, beizadelele Sturza (Grigore şi fratele său mai mare, Dumitru, n. n.), plecaţi copii şi întorşi bărbaţi, fură primiţi la Iaşi cu multă dragoste de vodă şi cu încă mai multă curiozitate de boieri”. Dacă fratele cel mare acceptă să fie numit hatman – capul armatei, sau ministru de război, beizadea Grigore, „frumos, voinic, spiritual, cu aer de educaţie în adevăr princiară, nu găsi funcţiune care să convie temperamentului său înfocat şi firii sale zburdalnice. Neputând pune în armonie ideile sale moderne cu ideile vechi şi ruginite ale tatălui său, negăsind un orizont destul de larg pentru dezvoltarea activităţii şi inteligenţei sale, neaflînd în fine în societatea ieşană elemente care să corespundă idealurilor sale, manifestă dorinţa de a se retrage la ţară pentru ca să-şi mai complecteze studiile într-o viaţă mai mult contemplativă. Vodă îi aprobă dorinţa şi-i dete în posesiune una din cele mai frumoase moşii domneşti (Perienii de pe Jijia, n. n.), ocolite cu ziduri de cetate, grădini, curţi şi altele. Acolo fiul de domn (căruia Mihai vodă ar fi dorit să-i lase tronul după câţiva ani, n. n.), în apartamente splendid mobilate, ducea viaţa de anahoret excentric şi de filozof somptuos”, însoţită cu lungi şi pasionate galopuri peste câmpuri, dealuri şi văi.

Retragerea acestea a survenit după vreo şase luni de chefuri la Curtea Domnească şi constituia, de fapt, o modalitate de a-şi aduce iubita în ţară şi de a-şi pune tatăl în faţa faptului împlinit, căci vodă nu părea prea grăbit să-şi dea consimţământul la căsătoria anunţată. Căsătoria se celebrează totuși, antrenându-i într-o serie nedorită de peripeții, atât pe scritorul Costache Negruzzi, exilat din pricina unei nuvele la o moșie apropiată, cât și pe preotul satului.

„În ziua următoare preotul s-a dus la mitropolie şi a povestit cazul, deşi risca să fie ras şi răspopit; când mitropolitul îi spuse lui vodă, acesta rămase trăsnit, îşi declară fiul nesupus şi călcător de cele sfinte, decretează anularea căsătoriei şi aplicarea unei pedeapse pentru cel răzvrătit”. De altfel, nici acordul de divorț semnat de frumoasa doamnă cu soțul său francez nu era ferit de carențe juridice...
După decenii în care viața îl schimbă fără a-l domoli cu totul, la 14 ianuarie 1901, ziarul Constanţa anunţă cu durere că: „Sâmbătă la 1l curent orele 5 dimineaţa, a încetat din viaţă în noul său palat aurit din Bucureşti, venerabilul bătrân Prinţul Grigore M. Sturdza, în etate de 80 ani”. Palatulul, construit pe şoseaua Bonaparte numerele 1 – 3 pe la 1890 – 1900 (de fapt în piața Victoriei de astăzi), era considerat în epocă „o capodoperă de eleganţă şi era obicetul de admiraţie al Capitalei”; clădirea este demolată în anul 1946.




În grădina dinspre mare a edificiului tăifăsuiau într-o vară, ca invitaţi ai gazdei, prietenii Alexandru Vlahuţă şi Nicolae Grigorescu. Cella Delavrancea, care împreună cu familia, a făcut operă de pionierat în turismul estival marin, şi-l aminteşte pe Grigorescu „vesel, destins, cum nu-l mai văzusem niciodată. Bucătăria de vară era în curtea cu nalbe înalte, multe, înflorite”. În acest decor magnific, Grigorescu picta „nalbele profilate pe albastrul intens al Mării Negre... Mişcările lui repezi şi precise, nervozitatea scăpărătoare a actului de creaţie”, făceau să se întrupeze „pe pânză, viaţa vie, de durată, sfidând elementul floral”.

După Primul Război Mondial, cu fundaţiile subrezite, palatul Sturdza este demolat.


Despre Doina Păuleanu:
S-a născut pe 29 martie 1948, la Brașov și a devenit una dintre cele mai proeminente figuri ale vieţii culturale din Constanţa, fiind director al Muzeului de Artă din anul
Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - Bucureşti (astăzi Universitatea de Artă Bucureşti), secţia Istoria şi teoria artei, promoţia 1971, Doina Păuleanu deține titlul de doctor în istorie, recunoscută la nivel național drept un profesionist în domeniu.
Criticul de artă a publicat, de-a lungul timpului, mai multe lucrări de istoria artei, antropologie urbană, imagologie şi management cultural: „Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români la Balcic” (2010), „Catedrala Sf. Apostoli Petru şi Pavel Constanţa” (2008), „Constanţa 1878 - 1928. Spectacolul modernităţii târzii” (2005), „Constanţa. Aventura unui proiect european” (2003), „Moscheea regală Carol I Constanţa” (2010), „Cazinoul din Constanţa”.
Doina Păuleanu a fost distinsă în timp cu numeroase premii, printre care se numără Chevalier de L Ordre des Arts et des Lettres, în 2008, Premiul Gh. Oprescu pentru Istoria Artei, primit din partea Academiei Române în 2005, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer, în 2004, Premiul naţional de muzeologie „Margareta Sterian”, în 2004.


Citește și:
#citeșteDobrogea: Cazinoul, boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagra (Ediția a II-a)
https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi/articol/citestedobrogea-cazinoul-boema-loisir-si-patrimoniu-european-la-marea-neagra-editia-a-ii-a-3498.html


 
Comentarii








Cele mai recente postari