Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
19:03 16 09 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Anul Omagial Iorga N. Iorga şi Franţa - procese istorice, civilizaţie şi oameni (I)

ro

17 Jul, 2021 00:00 2347 Marime text
 
Savantul român de însemnătate universală Nicolae Iorga – „un géant du Danube”, cum l-a numit în 1931 revista pariziană „Gringoire”, cel care „avait toujours été préoccupé de la valeur morale de l’histoire, de l’aide qu’elle peut apporter à la marche chancelante de l’humanité” (cum este descris la 6 decembrie 1941, în discurul funebru rostit de Mario Roques – membru al l’Institut de France, profesor la Collège France – în l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres din Paris) – nu a fost un istoric doar al trecutului poporului său, ci şi al istoriei universale, căreia i-a dedicat ample sinteze şi numeroase lucrări tematice.

Istoria şi civilizaţia Franţei ocupă locul „întăiu” în cercetările sale – începând de la teza de Doctorat (susţinută la 22 de ani) Thomas III Marquis de Saluces. Étude historique et littéraire (Paris, 1893: 230 pp.) şi amplul volum Philippe de Mézières 1327-1405 et la croisade au XIV-e siècle (Paris, 1896: 596 pp.), continuând cu alte volume (de sinteză sau tematice, în română şi franceză), studii, articole de ziar, „dări de samă” şi „notiţe”, note de călătorie, conferinţe.
Aşa sunt: Istoria poporului frances. O încercare de explicaţie. Lecţii ţinute la Universitate (Academia Română. Studii şi Cercetări 1), Serviciul Geografic al Armatei (Bucureşti, 1919: 410 pp.), Histoire du peuple français. Préface de Emmanuel de Martonne (Paris, 1945: 418 pp.), Note de drum (Vălenii-de-Munte, 1913: 110 pp.), În Franţa. Drumuri ale unui istoric, cu 53 de vechi gravuri (Bucureşti, 1921: 176 pp.), Idées et formes littérairs françaises dans le sud-est de l’Europe. Leçons faites à la Sorbonne (Paris, 1924: 248 pp.), La révolution française et le sud-est de l’Europe. Conférence donnée à Paris à la Société de la Révolution française (février 1933) (Bucarest, 1934: 30 pp.), Revoluţia franceză înainte de Revoluţie. Conferinţă din ciclul asupra istoriei civilisaţiei franceze organizat de Institutul francez de înalte studii (23 ianuarie 1940) (Bucureşti, 1943: 14 pp.); numeroase sunt lucrările în care istoria Franţei se regăseşte preponderent, precum Chestiunea Rinului. Lecţii ţinute la Şcoala de Răsboiu (Vălenii-de-Munte, 1912: 272 pp.), Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité (4 vol., Paris, 1926-1928: 340+570+528+490 pp.), Evoluţia ideii de libertate. Lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti (Bucureşti, 1928: 292 pp.), La France de Terre Sainte. Considérations synthétiques. Conférences données en Sorbonne (Bucarest, 1934: 118 pp.), La France dans le sud-est de l’Europe. Conférences en Sorbonne (Paris, 1936: 120 pp.); ori cele privind relaţiile româno-franceze, cum sunt, între altele, Partea lui Napoleon al IIl-lea  în Unirea Principatelor. Conferinţă ţinută la Liga Culturală în ziua de 27 februarie 1915, Bucureşti, 1915 (34 pp.), Histoire des relations entre France et les Roumains. Préface par de M. Charles Bémont (Paris, 1918: 296 pp.), Un colaborator francez al Unirii Principatelor, Paul Bataillard, Bucureşti (1923: 14 pp.).
Ultimele referiri, scrise, la Franţa datează din tragica vară a anului 1940, când aceasta este invadată şi ocupată, de către trupele celui de-al Treilea Reich – articolele publicate în „Neamul românesc”, Nenorocirea din Apus (la 15 iunie) şi Oraşe sacre (la 16 iunie); când se profilează dezastrul prin încercurirea armatei franceze, la sfârşitul lui mai, N. Iorga face apel la memoria Revoluţiei: „soluţia pentru Franţa este un mândru 1792!”, iar după căderea Oraşului Luminii, îşi va exprima durerea şi speranţa „Parisul, un oraş sacru pentru toată omenirea, el rămâne inimile noastre”; apoi, când Franţa mareşalului Pétain este nevoită să ceară armistiţiu, Iorga avea să consemneze, la 20 iunie, Finalul tragic (cum şi-a intitulat articolul) – neînţelegând, totuşi, să-l judece pe venerabilul soldat, „eroul de la Verdun”: „cel mai glorios dintre soldaţii francezi. Doar timpul îi va judeca teribilul act”.
A două zi, la 21 iunie, seara, la ora 20, este transmisă la Radio „comunicarea domnului N. Iorga”, Un oraş din Franţa – dedicată orăşelului Fontenay-aux-Roses, de lângă Paris, unde fondase, la începutul anilor ’20, una dintre ctitoriile sale naţional-ştiinţifice de peste hotare, Şcoala Română din Franţa: „Intrat şi eu ca director al Şcolii noastre, care de bună seamă nu mai este astăzi decât o grămadă de ruine – şi atâţia bani ai ţării şi atâta iubire a noastră s-a adunat acolo! – în acelaşi ritm de vieaţă pe un cronometru de o siguranţă perfectă, îmi făceam plimbarea de dimineaţă cu mulţămirea de a vedea străzile aşa de îngrijite, copacii îmbrăcaţi într-o teacă de muşchi care parcă ar fi fost catifea verde, cumpărată anume, şi cu ramurile tăiate aşa de îngrijit, încât să formeze o coroană perfectă, dar aveam necontenit ceea ce se numeşte o jenă, la care se adăugise chiar o mustrare, pe care mi se părea că o cetesc în figurile tuturor acelora cari nu erau de loc impresionaţi de marea pată roşie înconjurată cu aur a cordonului Legiunii de Onoare pe care îl purtam (din iulie 1919 – n.n.) la haina mea”.
Iar peste mai puţin de o săptămână – ce s-a dovedit a fi plină de tragism şi pentru istoria noastră, prin dislocarea din trupul Ţării a părţii sale dintre Prut şi Nistru, în urma Ultimatimului U.R.S.S. –, la 27 iunie, Nicolae Iorga va susţine o conferinţă dedicată unui ilustru istoric francez, apropiat al său (dispărut în precedentul an), publicată în revista sa „Cuget Clar” (Noul „Sămănător”) (şi „tras” în op separat), Un profesor francez – Charles Bémont [1848-1939]. Conferinţă ţinută la Institutul de Istorie Universală ([27] Iunie 1940) (Bucureşti 1940: 12 pp.).
----
Pentru „cetitorul” de astăzi, cu o cultură istorică medie – dar însuşşită temeinic, la vremea formării intelectuale –, lecturarea unor fragmente din „lecţiile ţinute la Universitate” (publicate şi în volum, în 1919, în Istoria poporului frances) – are a se constitui într-un veritabil regal intelectual, expunerea narativă, specific iorghiană, trebuind a-l captiva.
 
Revoluția francesă și consecințele ei
Ca metodă în tratarea istoriei Revoluției francese, poate să-și puie cineva întrebarea dacă se poate cuprinde —, cum se face de obiceiu — Revoluția împreună cu Imperiul lui Napoleon, cu întreaga epocă din istoria Franciei și, colateral, din istoria Europei, în care predomină voința consulului, primului-consul și pe urmă a împăratului Napoleon I-iu.
O a doua întrebare prealabilă care se poate pune este dacă războaiele Revoluției își pot găsi locul, în expunerea lor, alături de fenomenele interne ale Revoluției francese — care este un
fenomen pur frances, în legătură cu societatea francesă cum era la 1789 —, sau dacă aceste războaie trebuiesc lăsate la o parte pentru a fi tratate mai mult din punctul de vedere european decît din punctul de vedere frances, fiindcă servesc la lămurirea unor probleme de interes general
european.
Istoria poporului frances ni se pare mult mai potrivit să se trateze Revoluția francesă numai pănă la atoputernicia lui Bonaparte, mai tîrziu Napoleon I-iu, și să se reserve epoca de dictatură și de împărăție a acestuia pentru a fi pusă în legătura cu desvoltarea regalității constituționale francese pînă în 1848. Căci Imperiul lui Napoleon era tot o regalitate, regalitate constituțională și ea, basată pe sistemul adus din vechi timpuri imperiale romane şi strămutat la începutul veacului al XlX-lea. (...)
S’a arătat mai sus că Revoluția francesă nu vine dintr’o desvoltare de un secol care să se poată urmări în aceleași linii, avînd a face uneori cu aceiași oameni ori cu aceleași categorii de indivizi: ea este un accident, care a resolvit chestiuni foarte esențiale, puse de multă vreme.
Aceasta nu înseamnă însă că problema a găsit în ceia ce noi numim accident soluţiunea sa naturală. Revoluția francesă n’a fost un lucru necesar, neapărat, un lucru pregătit, organisat, pe care o generație întreagă să-l fi vrut cu orice preț. Tocmai starea de nepregătire absolută în care s’au găsit cu toții, aceasta a provocat ororile Revoluţiei.
 A fost, cum vom vedea, întîiu o greșeală a regalității, căreia i-a urmat o serie de greșeli, așa de mari, așa de încîlcite, încît a venit un moment cînd, într’adevăr, ca să se facă puțină ordine în îmbulzeală, a trebuit să se întrebuințeze cuțitul ghilotinei. (...)
Cu atîta și cu frumoasele reverii de pastorală politică ale tînărului domn de Lafayette, nu s’ar fi avut niciodată o revoluție. S’a întîmplat însă și altceva. Regele n’avea bani. Am văzut de ce și ce mijloace se întrebuințaseră. Pentru a ascunde întăiu, a remedia pe urmă răul. Lucrul cel mai greu era că regalitatea și Curtea n’aveau nicio încredere în sine. Doar ce­tiseră și ei pe Rousseau şi erau convinși și ei că sînt numai delegați ai națiunii și că, deci, cînd se presintă națiunea, delegația lor încetează. Și astfel își ziceau: Ce ar fi dacă am consulta națiunea însăși ai cării delegați sîntem? Am văzut că s’a încercat întăiu cu nobilii, cu obișnuiții, dar soluția cea mare n’a putut fi mult timp zăbovită.
A trecut cîtăva vreme și guvernanții s’au gîndit că nu merge nici așa și au chemat clerul să-l consulte asupra celor ce de făcut. Clerul și-a dat părerea că regalitatea întrebînd pe miniștri, va putea resolvl singură această chestiune, dar că este foarte lăudabil faptul că i s’a cerut părerea. Nu se ajungea deci la niciun capăt. De sigur este și ceva de înnaltă comedie în pregătirea revoluției francese, rămîne comedia pînă în momentul cînd piesa a devenit tragedie, tragedie jucată de oameni cari aveau, une ori, stofă decît de comedianți, pînă cînd a venit marele „tragediante-commediante” Bonaparte, care a luat toate constituțiile lor, le-a rupt — soartă pe care, trebuie să o spunem, o merită multe Constituții —, și omul a guvernat cu toate puterile lui de erou. Și, cum simte calul cel sălbatec cînd a apucat frînele unul care știe conduce, tot așa o societate omenescă, cît de tulburată, simte, cînd a apucat un om frînele, că este un om, și de aceia omul se evită totdeauna, fiindcă e jenant.
Chemați în Novembre 1788, notabilii au fost întrebați dacă trebuiesc convocate în adevăr Statele Generale, de care nu se mai auzise încă de pe vremea minorității lui Ludovic al XlII-lea și despre rostul, compunerea şi atribuțiile cărora, pe care le exagera firește, publicul nu știa nimic precis. De la o adunare ca aceasta trebuia tocmai să se aștepte tot binele, întreaga salvare. (...)
Regele păstra încă o armată și-nu era un fricos; miniștrii lui represintau adevărate inteligențe politice. Necker era puțin financiar de salon, un om de vitrină, pe care-1 expunea nevasta lui, proprietară de „salon”, dar era, fără îndoială, un element de valoare şi un om foarte popular, înnainte ca adunarea să fi desființat, odată cu toate autoritățile, şi toate popularitățile. Dar lipsia credința, și fără aceasta nu se face nimic. Şi se mai adăugise un lucru: gazetele au răsărit, de-odată, din toate părțile. Fiecare om care știa să scrie puțintel se apuca să redacteze una: l’Ami du Peuple, Le Père Duchêne, Le Patriote français, Les Révolutions de Paris, apoi și de France et du Brabant. (Spectacolul vecin al revoltei privilegiaților din Țerile-de Jos, contra Casei de Austria constituia o încurajare.) Au apărut astfel pe rînd multe foi de agitație, unele turbate, altele romantic tulburătoare. Figuri de spânzurătoare ca a lui Murat, asupra căruia vom reveni, pontificau într’un limbagiu
diabolic, foarte contagios.
Lumea din Paris s’a aprins răpede de cetirea lor. Și ce spuneau? Că Franța este a poporului, că poporul, unde intervine, are dreptul să schimbe orice, că Adunarea însăși există prin popor, dar că regele nu mai există odată ce este o Adunare. Oamenii știau înnainte de toate încă un lucru: că li e foame. Grîne erau, numai circulația nu se făcea normal. Publicul nu și-a explicat că din causa turburărilor nu mai vine pînea, ci a atribuit lipsa numai regelui care nu era lăsat să guverneze, dar rămînea responsabil de toate. Vărul regal, ducele de Orléans, fiu al Regentului, ispitit de ambiții supreme, sufla în foc, și agentul întreținut de dineul, Camille Desmoulins, ațîța mulțimea, împărțind cocarde verzi de frunze. Necker, disgrațiat, nu înțelegea ca acest eveniment să rămîie fără urmări. Au început întîiu turburări la Paris.
S’a atacat Bastilia, care, cu tot aspectul ei fioros, nu era decît un fel de hôtel garni, destul de confortabil pentru coconașii cari nu se purtau cum se cade sau pentru publiciștii cari treceau de orice margine. Zidurile însă atrăgeau atenția: acolo era evul mediu și se ascundea pînea poporului. Mulțimea s’a răpezit asupra clădirii, a omorît pe cîțiva bieți invalizi, iar pe comandant, un biet ofițer bătrin, l-au zdrobit, smulgîndu-i apoi ca un trofeu coada coafurii, plină de sînge. Mulțimea s’a dus la Primărie, la Hôtel Ville, unde era preposit al negustorilor Flesselles, om foarte cum se cade, în care se întrupa tot bunul simț al burghesiei francese. Invitat să urmeze „națiunea”, s’a supus. Dar un nebun l-a împușcat, și atunci, într’o scenă infernală, rămășițele sîngeroase ale bietului păzitor al Bastiliei și capul bătrînului Flesselles, „trădătorul”, puse în vîrf de lanță, au fost plimbate pe străzile Parisului. Aceasta era numai începutul. La Versailles s’ a crezut că este „une emeute”. Parisul era de­prins de multă vreme să facă lucrurile acestea. În acest timp se cerea o gardă națională ca pe vremea războaielor de religie, și Bailly ajunge primar. Apoi mulțimea s’a potolit, și, cînd regele a apărut în mijlocul ei, l-a aplaudat și i-a aruncat flori în cale.
Dar puterile ascunse lucrau, și lipsa de ordine îngreuia traiul. Iarăși se răspîndi zvonul că regele pregătește o lovitură împotriva Adunării, și atunci a avut loc mișcarea a doua, din Octombre. Cea din iulie fusese făcută, se poate zice, dintr’o subită pornire, care prinsese și pe burghesii mai săraci, pe cînd aceasta din urmă venia de la cele din urmă clase nedreptățite, ignorante, feroce prin nedreptate şi foame. Mulțimea a pornit să aducă pe rege la Paris. Cînd nu plouă, se poartă pe stradă anume moaște; de aceasta era bun şi regele. Trebuia să se aducă și regina, moștenitorul și mătuşile regelui: fete bătrîne, evlavioase și nule, ca şi suita regelui; din acel moment Parisul era să aibă pîne. E încă odată și un amestec de caricatură sîngeroasă în lucrurile acestea. Demagogia, sîngeroasa demagogia e şi odioasă.
Regele, om așa de bun, consimția să vină la Paris dacă-l doresc iubiții săi locuitori ai Capitalei. Dar în cursul nopți s’au luat la ceartă garda națională, care avea pe Lafayette în frunte — el se odihni», beat de triumful său, în acel moment —, și garda obișnuită a Suveranului, les gardes du corps, dintre cari unul apăruse la fereasta palatului cu un aier ce s’a părut batjocuritor. A fost omorit, și pe urmă plebea a tăbărît asupra soldaților, făcîndu-se un măcel groaznic. Femei nebune, flămînde s’au răpezit în apartamentele regale, căutind pe Regina, ca să li dea — pîne. Maria-Antoineta, trezită în zorii zilei, fugi în apartamentele regelui. Lafayette oprește măcar acum mulțimea, care cerea să i se dea Regina, s’o sfîșie. Biata femeie a ieșit în balcon, așa cum apucase să se-îmbrace, cu Lafayette lîngă dînsa, și acesta, ca să arăte că s’au împăcat lucrurile, îi sărută mîna cu o veche eleganță de Curte.
Totuși i-au suit pe Rege, pe Regină, în trăsură, cu insulte groaznice, — cutare comediant cinic spunînd toate necuviințele, și, la fereastră, făcînd schimele cele mai urîte și mai impertinente, iar, cînd această prinsoare a familiei regale a ajuns fapt, totul parcă se liniștește. Adunarea își făcea ilusia că lucrează, în vestita noapte de August fiecare declară că părăsește drepturile sale. Cu entusiasm se votase declarația „drepturilor omului”.
Din provincie, din colonii, din străinătate chiar, veniau delegați să presinte omagii Adunării. Ea, încîntată, le primia în noua sa reședință din Paris. În sfîrșit se hotărî să se serbeze aniversarea luării Bastiliei printr’o mare ceremonie pe Cîmpul lui Marte. Un altar de verdeață aștepta pe rege și cu toată familia sa, ca în paginile lui Télémaque, și ei asistară, cu aparența unei convingeri, la această ceremonie mai mult păgînă decît creștină, teatrală, în orice cas.
Lucrurile trebuiau să se înrăiască însă din ce în ce, și aceasta pentru că nu guverna nimeni.
Adunarea nu o făcea din causa alcătuirii sale, iar regele pentru că i se luase tot prestigiul și toate mijloacele de acțiune. Dacă Ludovic, lipsit și de sfaturile „scumpe” ale lui Mirabeau († 2 Aprilie 1791), consimțise a Juca acest rol, toată Curtea, care, afară de emigrații de la început, din cea mai veche nobilime, începuse a se strînge în jurul lui, partidul «monarhian», din Adunare chiar, îndemnară să se facă ceva pentru a scăpa din această situație imposibilă pentru toată lumea.
După sfaturile Curții, regele hotărăște să se ducă în Est pentru a se remite credinciosului său ofițer Bouille. Cînd ajunge însă, familia sa, noaptea, la Varennes, li se presintă doi delegați, cu felinarele, în mînă, cari recunosc pe Ludovic și pe regină şi-i întorc la Paris, luînd loc în trăsură unul între rege și regină, pe cînd celălalt stătea între surorile regelui și sălta pe Delfin pe genunchi.
Ni putem închipui ce recepțiune li s’a făcut în Paris fugarilor cari încercaseră a scăpa dintr’o situație insuportabilă. Pe urmă, natural, odată lucrurile îndrumate în această direcție, ele au mers din ce în ce mai rău. Cluburile organisate după moda englesă, adevărate „secțiuni” pregătitoare ale Adunării, cereau Republica. Deputății se înprăștiară fără a o hotărî (Septembre
1791), făcînd loc legislaturii care trebuia să-i urmeze opera.
.............
La 2 Septembre „suspecții”, ca să sperie pe regaliști, fură măcelăriți în închisori cu miile,  de călăi plătiți în toate formele de Danton, ministrul de Justiție. La 21 Septembre următor se proclamă Republica de cea de-a treia Adunare revoluționară, Convenția, în prima zi a ședințelor sale.
De oare ce însă primejdia rămîne la granița răsăriteană a Franciei, s’a întrebuințat atmosferă aceasta teribilă pentru a arăta Europei, prin procesul lui Ludovic al XVI-lea, că Revoluția învingătoare nu se teme de nimic. S’a dat în judecată Louis Capet — căci regele Ludovic trebuia, odată ce nu mai era „în funcție”, să aibă, ca orice „cetățean”, și un nume de familie. S’a înfățișat osîndirea lui ca un act de prevedere națională. În zădar apărători elocvenți ai fostului Suveran recomandau adunării, căutînd să o cheme din nou în minți, să se gîndească la faptul că judecata lor va fi revisuită de judecata durabilă a istoriei. Frumoasa perorație a fost zădarnică, și Ludovic, osîndit, a fost executat la 21 Ianuar 1793.
Atunci au început însă sfișierile între partidul lui Robespierre, al Muntelui (la Montagne), care voia să exagereze pentru a impresiona în interior şi a grăbi în afară caracterul sîngeros al
evenimentelor, și girondini.
Girondinii fură executați, supt presiunea populară, în Maiu și Iunie, cu tot prestigiul lor în adunarea năvălită de bandele pe care le organisase Comuna. Danton însuși era prea „slab” față de recea convingere virtuoasă a verdelui Robespierre; credea că nu poate fi atins, și totuși a fost trimis și el la eșafod. Constituția din 24 Iunie 1793 stabilia anarhia permanentă, prin alegeri pentru orice delegație și printr’un plebiscit interior și superior votului adunării. Zilnic cădeau sute de capete, — puterea și speranța Franciei —, pînă ce, întrecîndu-se toate margenile barbariei legale, a venit ziua socotelilor și pentru Robespierre, și, în lăuntrul Convenției producindu-se un adînc sentiment de repulsie, lovitura de la 26 Iulie 1794 (8 thermidor după calendarul republican) aduse căderea tiranului care, rănit în încercarea de a se sinucide, fu isprăvit pe eșafod. (...)
Partea din viața Franciei care se întinde între 1795, cînd Convenția își încheie ședințele, hotărind că în Consiliile legislative viitoare două treimi din membrii săi vor trebui să fie represintați și între anul 1848, cînd alte idei politice, răspîndite în curs de mai bine de o jumătate de veac, dau Principiilor care călăuziseră Revoluția francesă nouă puteri în altă direcțiune, o epocă în care nu uriașele particularități de temperament genial ale lui Napoleon I-iu vor fi în stare să fixeze o deosebire.
 
 
 Citește și:
4 iulie 1776 – Ziua Independenţei Statelor Unite: N. Iorga - „În numele sfintelor principii ale întemeierii sale, marea Republică a Lumii Nouă” (II)
 
 
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari