Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
16:15 15 06 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Anul Omagial Iorga N. Iorga şi Dobrogea – într-un Supliment al „României de la Mare”

ro

05 Jun, 2021 00:00 2524 Marime text

În urmă cu două decenii, o publicaţiune tomitană – „România de la Mare”. Revistă de istorie şi civilizaţie românească” – edita un Număr special dedicat Liceului „Mircea cel Bătrân” (48 pp.), apariţie însoţită şi de Supliment 125 ani – N. IORGA (XX pp.).

Reamintim cetitorilor de azi – la împlinirea (5 iunie) a 150 de ani de la „nascerea” Titanului Cvltvrii Româneşti, Patriah necontestat al Istoriografiei naţionale – fragmente din materialul N. Iorga şi Dobrogea. (Celelalte două articole aparţin regretatului profesor Gheorghe Dumitraşcu, Nicolae Iorga – lecţii pentru România în epoca de tranziţie (1990-1996), respectiv profesorului (ambii consăteni, nativi din Caratai/Nisipari) Nistor Bardu, Nicolae Iorga – istoric literar.)
 

 
            Dintre oamenii de ştiinţă români, N. Iorga a fost savantul care şi-a pus condeiul, cu cea mai mare pasiune şi consecvenţă, în slujba relevării, cu argumente istorice, a caracterului românesc al Dobrogei; a fost patriotul care şi-a folosit elocinţa oratorică pentru a face cunoscute, în mediile intelectuale şi politice ale timpului, drepturile noastre asupra acestui spaţiu al etnogenezei româneşti; a fost ziaristul care în zeci de articole a evidenţiat justeţea acestor drepturi, caracterul românesc peren al Dobrogei; a fost călătorul care a străbătut şi această parte a ţării, oferind contemporanilor şi lăsând posterităţii imagini şi impresii de mare forţă sugestivă, specific iorghiană, asupra judeţelor transdanubiene.
            Nu ne vom referi, în rândurile de faţă, asupra modului în care Dobrogea, evenimentele istorice circumscrise acesteia sunt integrate lucrărilor sale de sinteză, cu tematici aparte ori monografiilor ştiinŢifice speciale - cum sunt, pentru ultimul caz, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe (apărută în 1900) şi Veneţia în Marea Neagră. I.Dobrotici (apărută în „Analele Academiei Române”, în 1914). Vom încerca, doar, a puncta principalele repere bibliografice circumscrise lucrărilor de popularizare, conferinţelor publice, lucrărilor de cuvânt în Parlament, articolelor apărute în „Neamul românesc”.
 
Leagăn al etnogenezei româneşti.
Este de arătat, din capul locului, tăria şi statornicia convingerii lui N.Iorga asupra evidenţei caracterului românesc, ab initio, al Dobrogei – ea fiind parte constitutivă a etnogenezei noastre; este o idee ce se regăseşte, constant, în scrierile sale, o axiomă pe care N. Iorga o relevă în conferinţele publice cu tematică dobrogeană. Astfel, la începutul anului 1910, invitat fiind la Tulcea de către secţia de aici a Ligii Culturale, el susţine conferinţa Ce represintăm în Dobrogea, publicată în acelaşi an cu subtitlul Idei din conferinţa ţinută în ziua de 14 Ianuar 1910 de N. Iorga. Demontând prejudecăţile „unora” (respectiv – ale propagandei bulgare), cărora le „place să ne intituleze venetici pentru că numai de la 1877 steagul tricolor fâlfâie aici”, N. Iorga dezvoltă în faţa auditoriului tulcean temeiurile istorice ale obârşiei noastre ca urmaşi ai romanităţii orientale, moştenitori ai civilizaţiei romanilor şi geto-dacilor. „Au trecut vremurile visărilor sentimentale şi trufaşe ale singurei şi autenticei origini romane. Ştim acum ce suntem în trupul nostru şi într-o parte însemnată a sufletului nostru chiar. Din cea mai depărtată anticitate (Sic!), din văile Carpaţilor până la întreaga linie a Dunării-de-jos, de acolo până în muntele Balcanului, de aici până la Constantinopol împărătesc, până la albastrele ape ale mărilor de Miazăzi se întindea un singur neam, care a privit pe Romani mult timp cu ura duşmanului şi la sfârşit cu durerea învinsului pe care vrednicia lui nu l-a putut mântui. Unora dintre ei li zicem de obiceiu Daci, Geţi; neamul întreg e însă marele neam al Tracilor.
            Barbari pe cari să-i fi înlocuit civilisaţia romană? Sălbateci fără statornicie, fără omenie, fără lumină? De sigur că nu. Civilisaţia lor, mai slabă de sigur decât a Romanilor, era o adevărată şi armonioasă civilisaţie. Ea cuprinde munca ogoarelor, clădirea gospodărească a casei, simţul vieţii de Stat, noţiuni religioase superioare, care se ridicau până la nemurire, de care erau străini alţi păgâni, mai civilisaţi şi cereau jertfe de care numai neamuri foarte viteze pot fi în stare.
            De la aceşti strămoşi – spunea N. Iorga – avem, nu numai cea mai mare parte a sângelui nostru, dar şi aproape întreaga noastră cultură poporală: casa, gospodăria, lucrul pământului, arta, pe lângă virtuţi esenţiale, ca avântul, îndrăzneala războinică, stăruinţa în luptă.
            Ca represintanţi ai celui mai vechiu popor care a locuit în toate aceste părţi, dându-li cele d'intâiu elemente de civilisaţie, ne înfăţişăm noi astfel şi aici în Dobrogea (subl.n.)”.
            În cuvinte simple, pe înţelesul celor prezenţi, N.Iorga trasează evoluţia în „anticitate” a spaţiului dintre Dunăre, Mare şi Balcani, insistând, fireşte, asupra teritoriului dobrogean, acolo unde fiecare palmă de pământ este o mărturisire, prin vestigiile conţinute, a perenităţii noastre, în contrast cu pretenţiile alogenilor. „Nu-mi închipuiu ce documente ar putea aduce ceilalţi de aici; nouă însă fiecare frântură de marmură albă care vede din nou lumina soarelui, fiecare placă de bronz înverzită care-şi lămureşte literele romane supt ochii noştri, sunt dovezi hotărâtoare ale unuia din drepturile noastre asupra malului drept al Dunării (subl.n.)”.
            Ca moştenitori ai lui Traian şi Decebal “străbunicul”, românilor li se incumbă datoria de a-i cinsti cu veneraţie, ca întemeietori de neam, N. Iorga având cuvinte mai aspre faţă de modul în care ştiu contemporanii săi să-şi arate simţămintele de pietate, el propunând: “Un monument al recunoştinţei noastre pioase şi, în acelaşi timp, al drepturilor noastre veşnice (subl.n.) ar putea uni pe cei doi străbuni, ai trupului şi ai sufletului nostru. Două mii de ani după vechea duşmănie sângeroasă, după vechile dureri şi triumfuri, după ceasul focului şi sângelui, care a fost şi începutul sorţii unui alt neam (subl.n.), să stea înfrăţiţi în bronz şi în marmură mucenicul sfânt al apărării neamului şi Ţerii sale şi seninul Împărat cuceritor”.
            Cu alt prilej, peste ani, N. Iorga va conferenţia la Constanţa, la 23 septembrie 1927, pe tema Românii pe malul drept al Dunării; el se afla la Constanţa, pentru prima dată după războiul mondial, pentru a asista la inaugurarea clădirii Teatrului „Ligii Culturale” (Teatrul „Tranulis” [sediul viitorului Teatru de Estradă „Fantasio”]). Şi în cadrul acestei conferinţe – la care, scrie presa vremii, „au asistat peste 2.000 de persoane, cari în unire cu masa publicului de afară a făcut în stradă o nemaipomenită manifestaţie pentru marele savant”, N. Iorga, tratând, „rostul aşezărilor româneşti pe malul drept al Dunării”, subliniază vechimea şi întâietatea noastră: „Aici în Dobrogea n'am răsărit pe nepregătitele într'un ceas de noroc războinic sau de chibzuială diplomatică, ci aşezările noastre pe ambele maluri sunt din cele mai vechi şi niciodată părăsite (subl.n.).
            Afară de bogatele cetăţi greceşti de pe coastă, Histria, Tomis, Kallatis, pe acest pământ au fost vremuri şi grupări rurale. Săpăturile marelui arheolog pe care-l plângem, V. Pârvan, au arătat că şi aici a fost satul getic şi că şi aici, peste dânsul, s'a aşternut apoi o harnică şi modestă viaţă de coloni romani, trăind în vici asemenea cu cele de pe ţermul stâng al Dunării. Suntem deci în aceste locuri mult înaintea formării poporului românesc prin amândoi strămoşii noştri.
            Ne gândim, când e vorba de originile noastre, la Dacia, şi bine facem. Dar - subliniază cu tărie N. Iorga - această Sciţie Minoră nu e mai puţin un element preţios în alcătuirea noastră, şi pecetea romană nu s'a impus mai puţin asupra ei dincoace de linia ţermului. Din Munte în Mare a fost, pe acea vreme a plămădirii româneşti, nu numai aceiaşi stăpânire, dar şi aceleaşi forme ale vieţii omeneşti”. După cum lesne se poate observa, pentru N. Iorga etnogeneza românească nu se limitează doar la Dacia, teritoriul actualei Dobroge fiind, pe bună dreptate, parte integrantă a naşterii şi existenţei neamului românesc. Mai mult, în viziunea savantului român, teritoriul dintre Dunăre şi Mare nu este un oarecare spaţiu în această parte a lumii, ci el reprezintă o unicitate istorică. „Poate că nu există în vechea lume clasică o altă regiune, care să fi reunit în chip mai unitar şi mai armonios calităţile de iniţiativă elenică cu soliditatea organizatoare a ordinei romane, ca în Dobrogea, această veche «Scythia minor». Şi nu există o a doua regiune în care toată munca societăţilor moderne să fi fost mai puţin capabilă – adaugă el caustic – de a face să se uite acest caracter greco-roman care, dacă nu e reamintit de ruinele de la faţa pământului, de monumentele păstrate în toată plenitudinea frumoaselor lor linii, este impregnat totuşi până şi în aspectul acestui pământ, ce pare el însuşi o creaţiune a reprezentanţilor antichităţii civilizate” - aşa îşi începe N. Iorga cunoscuta lucrare, apărută în vremurile de restrişte, la „Jassy”, în 1917, Droits nationaux et politiques des Roumains dans la Dobrogea (92 pp.).
            Civilizaţia românească în Dobrogea este reprezentată, precizează N. Iorga, şi de existenţa creştinismului încă de la începuturile sale, cu mucenicii şi martirii săi care au pătimit şi aici pentru biruinţa Credinţei. „Şi, ori de câte ori cel mai vechiu creştinism din Dobrogea se vădeşte prin fărâmăturile monumentelor sale, recunoaştem pe strămoşii noştri, cari au luptat şi au biruit pentru credinŢa răscumpărătoare a sufletelor.
            Represintăm astfel aici – le spunea tulcenilor N. Iorga, în 1910 – şi cea d’intăiu suferinţă şi biruinţa cea d’intăiu a legii creştine”.
            În secolele ce au urmat, în a doua jumătate a mileniului întâi, Dobrogea este confruntată cu venirea multor popoare barbare, inclusiv bulgarii – fără însă ca elementul autohton, românul dobrogean, să poată fi dislocat din vatra sa strămoşească. „Cu mândrie, cei ce duşmănesc stăpânirea noastră firească şi îndreptăţită pe acest pământ (recte, bulgarii – n.n.), se vor fi gândind la aceşti cuceritori, din zilele visigote până la ceasul lui Asparuc Bulgarul. Îi vor fi văzând cu hainele lor stropite de sângele celor în urmă lupte, cu armele lor ameninţătoare, cu steagurile fâlfâind în vântul de la Dunăre şi Mare.
            Mândrească-se cu  ce pot şi cu ce au!” – le spune gazdelor din Tulcea (aici se afla, la 1910, o puternică comunitate bulgară) N. Iorga, care continua: „Noi vedem însă, lângă cele mai triumfătoare alaiuri ale acelor barbari, altceva decât bietul fugar civilisat care caută munţii pentru a trăi în ascuzătorile sale. Să înlăturăm şi această legendă, care e o legendă de înjosire. N’aveau strămoşii noştri - demitizează N. Iorga, pe bună dreptate - inimi de fugari îngroziţi”. Dimpotrivă, românul autohton şi-a continuat existenţa în arealul străbunilor săi, păstrându-şi identitatea naţională, cultivându-şi ogorul, bucurându-se de roadele sale, hrănindu-l şi pe barbar, pe “sălbatecul care trecea” – cum vorbeşte N. Iorga: „Dar şi în cele mai aspre zile nu ne-am confundat cu năvălitorii. Ceva ne-a ţinut mai presus de dânşii. Nu vitejia, îndărătnicia, setea de pământ şi de stăpânire, aprigul duh avar care şi astăzi deosebeşte pe unii conlocuitori în Dobrogea ai Românilor. Nu, ci ceva mai nobil – cuvânta în 1910 N. Iorga, surprinzând atât de plastic resursele rezistenţei şi permanenţei româneşti în Dobrogea. În margenea cetelor răpăreţe care cutreierau această ţară scitică era totdeauna un fără arme care scormonia pământul pentru a-i lua darul pânii binecuvântate de Dumnezeu, şi a o frânge, dând o parte din ea celor ai casei lui, iar pe alta aruncând-o cu despreţ sălbatecului care trecea. Cu acest modest om de cultură ne mândrim mai mult decât cu sute de biruinţe. E strămoşul nostru, pe care-l represintă orice ţeran român din Dobrogea (subl.n.)”.
            Acest mişcător elogiu adus românului dobrogean, puterii sale de rezistenţă naţională şi, totodată, de asimilare a multor elemente venite de aiurea – poate fi întregit printr-un alt elogiu adus de N. Iorga, respectiv Cucernicilor Mocani (cum se intitulează un articol din „Neamul românesc”, din vara lui 1918). Aceşti vrednici oieri din Transilvania sunt consideraţi, pe bună dreptate, ca având o contribuţie hotărâtoare în secolul al XIX-lea, în procesul de întărire a naţionalităţii româneşti de peste Dunăre. „În Dobrogea se pierde (nota bene: articolul este scris în cumplita vară a anului 1918, când Puterile Centrale tranşaseră în favoarea lor o bună parte a Statului Român, inclusiv cele patru judeţe transdunărene – n.n.) – pe cât timp va îngădui soarta –, nu numai un vechiu æinut românesc, o fundaţie  a strămoşilor, Daci şi Romani, renovată pe urmă de noi, urmaşii lor fireşti, dar şi, în multe privinţi, o faptă naţională a Românilor Ardeleni, a Mocanilor (subl.n.).
            În adevăr, afară de anumite colţuri din Vrancea, şi ea pe alocuri încolţită de noul hotar, nu e loc unde aceşti păstori din neam în neam să fi îndeplinit o asemenea operă de colonisare ca aici, în Dobrogea#.
 
„Dobrogea – şleahul cel mare al neamurilor”.
În cuvântările, articolele şi conferinţele sale asupra Dobrogei, N. Iorga revine, permanent, în chestiunea sosirii bulgarilor, la sud de Dunăre, în veacul al VII-lea, pe vremea când erau barbari, respectiv a aşezării lor în timpurile moderne, pe vremea când, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul Rus îi atrăsese în Basarabia (neacomodându-se cu realităţile ţariste, ei fac calea întoarsă, spre casă, dar mulţi dintre ei rămân în Dobrogea, loc spre care afluiesc, mai apoi şi alte familii de bulgari). Pe larg este discutată chestiunea în Droits nationaux ..., el arătând cu claritate – într-o carte destinată lămuririi opiniei publice şi a cercurilor politice internaţionale – împrejurările stabilirii lor în Imperiul Bizantin, a cărui slăbiciune militară şi politică a favorizat întemeierea primului Ţarat Bulgar. Ei pătrund „în lumea de civilizaţie superioară a Bizantinilor, străbat ca printr’un culoar prin această îngustă făşie de Ţară, dintre Dunărea inferioară şi Marea Neagră”, dar nu sunt întemeietori, fireşte, a unei ordini politice noi, nu sunt la originea unor rânduieli social-economice şi acte de civilizaţie superioare”, precizând: „Ci a fost numai, ca şi la Franci, în prima fază a stabilirii lor, existenţa pe acest pământ de cucerire, a unei tabere totdeauna gata de a se deplasa pentru a căuta o prădă în ţinuturile mai fericite. Iar aceasta – scrie răspicat N. Iorga – nu e de ajuns pentru a afirma drepturi asupra unui teritoriu (subl.n.n.)”. Spuneam că N. Iorga invoca deseori în cuvântări caracterul tranzitoriu al stăpânirii bulgare în spaţiul dintre Dunăre şi Mare; aşa, de pildă, într-o intervenţie în Adunarea Deputaţilor, la 21 decembrie 1912, el le reaminteşte deputaţilor „că, de la întemeierea sa, Statul bulgar a trecut numai prin aceste părţi. Prin urmare, Dobrogea a fost pentru dânsul numai un drum şi acela chiar de la  care Dobrogea a luat denumirea ei, Dobrotici, fiul lui Dobrotă, prin numele lui nu dovedeşte nimic: căci numele acesta se găseşte şi în rândul celor întrebuinţate de poporul nostru.
            Şi am mai amintit un lucru (într-o comunicare prezentată la Academie, pe care o evocă în faţa aleşilor neamului – n.n.): prezenţa ostaşilor români atât în Chilia, cât şi în Silistra, a ostaşilor lui Mircea cel Bătrân, care a stăpânit aceste două cetăţi. Ştie oricine că stăpânirea a două cetăţi, în astfel de teritorii, implică şi stăpânirea asupra acestor teritorii întregi. Căci ce voiţi d-voastră? Să fi avut atunci judecători de pace şi subprefecţi şi jandarmi rurali între Chilia şi Silistra – îşi persiflează el colegii de Cameră –, pentru ca aceasta să însemne o stăpânire de fapt a Dobrogei?”
            Venirea otomanilor, însă, înspre nordul Peninsulei Balcanice determină schimbarea statutului teritoriului dintre Dunăre şi Mare, acolo unde stăpâneau căpitanii lui Mircea –  Dobrogea este integrată Imperiului Otoman, acesta ducând o politică de implantare cu elemente musulmane alături de populaţia românească băştinaşă. Aceasta este revigorată, permanent, cu români din Muntenia şi Ardeal; mai cu seamă pentru a scăpa de apăsarea dărilor boiereşti, ţăranul, „rumânul” din ţara Românească trece Dunărea, „în ţara Turcului, unde nu era robie. Astfel veniră aici sute, mii de familii de oameni liberi, mândri, războinici – nu de slugi pentru moşierii bulgari, ca veteranii de azi, monument de bronz, de marmură al dorobanţului tânăr, care nu e decât acelaşi veteran în ceasul luptei şi al biruinţei – sublinia, critic, N. Iorga, în amintita cuvântare din 1910. Cu viaţa mândră a oamenilor acestora – atât de dârji, încât ei ţineau piept Domnilor noştri când treceau Dunărea, pentru că aceştia veniau din ţara robiei omeneşti – aducând cu ei elementele unei adevărate şi armonioase culturi rurale, am colonisat noi astfel, încă de pe la 1600, Dobrogea pustie, în toată lăturea de către noi (subl.n.), cea mai frumoasă şi roditoare”. Alături de românii din Ţara Românească, au revigorat românitatea dobrogeană, în Evul Mediu, şi – cum am mai amintit deja – păstorii ardeleni, mulţi stabilindu-se definitiv în Dobrogea. „După ce au iernat aici mulţi ani cu turmele, Mocanii s’au prefăcut în plugarile arăta tulcenilor, în continuare,  N. Iorga. Generaţia următoare a dat negustori bogaţi, isteţi şi economi. Astfel a doua oară colonisăm Dobrogea Turcului, şi anume nu cu pribegi rătăcitori şi săraci, ci cu cele mai bune şi mai mândre elemente ţerăneşti (subl.n.)”.
            Cât îi priveşte pe otomani, aceştia au fost aşezaţi, de către Imperiu, mai cu seamă în centrul regiunii, din raţiuni strategice, Iorga explicând în Droits nationaux..., cu multe exemplificări, acest proces  de musulmanizare a Dobrogei. „Trebue să admitem, prin urmare, cu necesitate că, în afară de raza cetăţilor, Turcii şi-au deschis prin mijlocul provinciei o trecere pentru armatele lor şi că au stabilit acolo conaţionali cu caracter militar, cu păzitori, împingând pe Români spre Dunăre, dincolo de care se găseau marile mase ale neamului lor”.
            Pe larg sunt prezentate şi împrejurările stabilirii bulgarilor în Dobrogea, ei fiind – cum am arătat deja – proveniţi de dată recentă, în urma războaielor ruso-otomane din prima jumătate a secolului al XIX-lea; istoricul român face apel, în amintita carte, la surse bulgare, oameni de ştiinţă bulgari recunoscând această realitate. „Puţin câte puţin, un număr destul de mare dintre ei (dintre bulgarii stabiliţi în Basarabia, după 1812 – n.n.) trecu în Dobrogea, unde regimul turc se îndulcise simţitor. Etnograful bulgar Miletici recunoaşte şi el că «cea mai mare parte din aceşti emigranţi s’au stabilit în Bulgaria dunăreană»”.
 
„Cum am căpătat Dobrogea”.
Aşadar, pentru N. Iorga caracterul peremptoriu românesc al Dobrogei, raporturile autohtonilor cu alogenii (otomani sau creştini) sunt evidenţe istorice ca atare. Era firesc, prin urmare, ca această parte a pământului românesc să se întrupeze, în cele din urmă, cu ţara, mai ales că dezlegarea „chestiunii orientale” (dezagregarea şi moştenirea Imperiului Otoman) îndreptăţea tânărul stat modern român la accedarea spre o largă faţadă maritimă. „Dobrogea e un ţărm de mare (...) Şi, astfel, atâta vreme cât noi mergem cu puterea întregei civilizaţii către acel luciu de mare – A NOASTRĂ E DOBROGEA!”, scria el în „Neamul românesc” în toamna lui 1928 (la sărbătorirea Semicentenarului Dobrogei).
            „A venit războiul de la 1877. Unii au fost miluiţi cu pământuri de către Europa, ca Grecii cu Tesalia. Noi nu suntem pomanagii – spunea tulcenilor, în 1910, N. Iorga. Plătim şi locurile asupra cărora avem cele mai vechi şi mai sfinte drepturi. Le plătim bine, scump. Dobrogea am plătit-o astfel cu nobil sânge (subl.n.) şi am plătit-o cu o dureroasă jertfă. Ruşii ni-au luat Basarabia-de-jos. Cine vrea să ni facă proces, nu ni arate pumnul aici (adică, bulgarii din Tulcea – n.n.), ci să meargă să îngenunche la fraţii din Petersburg. Ei au făcut comedia!
            Dar în zadar s’ar plânge. Stăpânind cu atâtea drepturi Dobrogea, noi avem nevoie de dânsa neapărat. Aceasta o vreau, nu strămoşii, ci o putere mai mare decât a lor, puterea sfintă a lui Dumnezeu, care a făcut aceste locuri cum sunt. Nu putem trăi, nu putem răsufla liber, nu putem ajunge în legături cu lumea largă fără Mare. Eram o putere când o aveam, când luntraşii noştri tăiau apele ei sărate, purtând la cârmă steagul Moldovei. Abia am mai fost ceva după ce am pierdut-o. Astăzi o luăm pentru că ni trebuie: ţerii de azi, neamului întreg în expansiune spre viitor (subl.n.)”.
            În Droits nationaux..., N. Iorga dezvoltă momentul 1878, specificând că atunci România obţine „de la Europa Dobrogea nordică ca preţ al sacrificiilor sale în războiul ruso-turc şi în schimbul celor trei judeţe ale Basarabiei meridionale care se întorseseră la Rusia”. Aici –  autorităţile române găsesc, între alte seminţii alogene, şi pe bulgari, într-un număr redus, oricum nu atât de mare pe cât îl avansează, îndeobşte, propaganda bulgară; este vorba de „în judeţul Tulcea numai 3.446 familii bulgăreşti (25,84% din populaţia totală), iar în Constanţa aproape 8.000 (dintre care 5.000 în colţul dinspre Silistra, unde o colonizare recentă avusese loc în paguba musulmanilor). De atunci – conchide, în 1917, N. Iorga – aceste cifre s-au menţinut astfel: în judeţul de nord ceva mai mult ca 12.000 suflete, în cel de sud ceva mai puţin de 30.000. Profesorul Işircov o recunoaşte el însuşi în studiul său Dobrogea românească publicat în vol.,II al revistei „Balgarski Pregled”, când spune compatrioţilor săi înclinaţi spre exagerări acest crud adevăr: «a crede că există mai mult de 50.000 Bulgari în Dobrogea, aşa cum se face adesea, înseamnă a ne înşela în mod grosolan»”.
            Revenind asupra momentului 1878, N.Iorga îl dezvoltă în două articole publicate în „Neamul românesc”, respectiv Cum am intrat noi în Dobrogea (27, 28 mai 1918) şi Cum am căpătat Dobrogea (18 octombrie 1918). Judecând contextul geopolitic al vremii, N. Iorga releva necesitatea ca România să fi avut ieşire la Mare: „România nouă avea nevoie de ţermul drept al marelui ei râu şi mai ales de un colţ de Mare unde să răsufle” (în conferinţa susţinută la Constanţa, în septembrie 1927, el spunea că „Dobrogea nu e decât ieşirea la Mare a unei întregi fâşii de aşezări româneşti pe malul drept al fluviului”), motiv pentru care integrarea Dobrogei la Statul Român era un act de existenţă a acestuia. (Să amintim, în acest context, de pledoaria pe care N. Iorga o face în 1938, la o conferinţă ţinută la Liga Navală Română, pe tema Poporul românesc şi Marea; pornind de la constatarea că „şi în acest domeniu al nostru, al legăturii noastre cu apele, noi suntem tăgăduiţi, ofensaţi”, savantul român prezintă selectului auditoriu o sumă de fapte istorice ce contrazic asemenea aserţiuni, făcute, mai ales, de către învăţaţi bulgari, respectiv bizantinologul Mutafcief.)
            De aceea, hotărârea Congresului de la Berlin privind atribuirea Dobrogei României deşi făcută şi din calcul geopolitic european, de menţinere a unui echilibru al prezenţei Marilor Puteri în sud-estul continentului, mai ales la Gurile Dunării – venea să întroneze  o dreptate istorică. „Din partea noastră, am retras pur şi simplu, fără a iscali vreo convenţie de renunţare, autorităŢile noastre din Basarabia şi Dobrogea n’am primit-o din partea nimănui ca un dar, ci, cu mandat european (subl.n.), am ocupat-o milităreşte, în faţa armatelor ruseşti, care represintau încă vreo 10.000 de oameni, dar fără ca acestea să ni fi predat ţara, cum, de altfel, nici nu li-o ceream.
            Aşa trebuie să înţelegem alipirea în 1878 – scrie N. Iorga în Cum am intrat noi în Dobrogea – a acestui vechiu teritoriu de expansiune etnică, uneori şi politică a noastră, la România”.
 
„... aşa-numita Dobroge Nouă, care de fapt e Dobrogea cea mai veche”. Evenimentele circumscrise războaielor balcanice (1912-1913) au readus în discuţia opiniei publice româneşti problema rectificării graniţei de sud, dobrogene – în contextul schimbărilor ce se profilau în raportul de forţe în Balcani –, respectiv a întregirii Dobrogei (în 1878, sudul acesteia fusese dat proaspăt înfiinţatului Principat Autonom al Bulgariei). Consecvent prudenţei sale, exprimată pe fondul blamării folosirii idealului naţional în scopuri politicianiste şi demagogice, N. Iorga pledează, în şedinţa Camerei din 16 ianuarie 1913, pentru tratarea pe cale paşnică a „gâlcevei cu bulgarii”, exprimându-se categoric însă pentru întărirea capacităţii militare a ţării, aptă de a apăra, dacă situaţia o va impune, interesele naţionale ale neamului. „Umblă zvonuri de războiu (respectiv, de intrarea României în Primul Război Balcanic – n.n.) şi mulţi cred că azi mâne poate să pornim oştile. De fapt, ţara noastră se pregăteşte, vremile fiind tulburi şi Cârmuirea fiind în gâlceavă cu Bulgarii pentru hotarul Dobrogii, care li se pare unora că ar fi primejdios aşa cum e astăzi. Sosesc puşti şi tunuri, şi măsurile de cuviinţă se iveau. Cine ştie?, poate că mâne neamurile lumii se vor prinde de grumazi pentru interesele lor cele mari şi va trebui ca şi noi să stăm de strajă cu arma în mână pentru păstrarea acestui pământ şi pentru dreptăţile neamului.
            Gata să fim pentru ceasul acesta! Dar şi cu arma cea din lăuntru, care e credinţa şi hotărârea. Când se va da porunca - de va fi să se deie -, fiecare să-şi ştie locul şi să alerge la dânsul.
            Dar  până atunci să nu ne tulburăm. Neamul nostru e aşezat, răbdător, cuminte şi tăcut. Aşa să ne dovedim şi astăzi. Fiindcă zbuciumul cel mare înainte de faptă prinde mai ales pe aceia cari se sperie de fapta însăşi.
            Sătenii români (articolul era inserat în „Neamul românesc pentru popor”, în ianuarie 1913 – n.n.) să dea din umeri faţă de cei ce asurzesc strigând şi ameţesc frăşindu-se, şi cu stăpânirea firii să aştepte ceasul”.
            „Ceasul” a fost să fie în vara anului 1913, când, în cel de-al doilea război balcanic, ţara noastră va interveni impunând, practic, mai apoi, pacea, după o simbolică campanie militară în Bulgaria (la care va participa şi N. Iorga – impresiile sale fiind adunate într-un volum ce va apare chiar acest an, cu titlul Acţiunea militară a României. În Bulgaria cu ostaşii noştri).
            În discursul rostit în Adunarea Deputaţilor, la 13 decembrie 1913, N. Iorga are aprecieri dintre cele mai exacte asupra rolului jucat de România în evenimentele anului 1913, asupra Tratatului de Pace de la Bucureşti (28 iulie/10 august). „Pacea de la Bucureşti nu m’a bucurat pentru chilometrii pătraţi cari s’au adus la pământul României, ci m’a bucurat pentru rolul pe care România de mult trebuia să-l joace şi pe care în sfârşit l-a jucat (subl.n.). S’a văzut că, oricare ar fi pretenţiile, silinţile şi vrednicia celor d’imprejurul nostru, totuşi noi suntem cei d'intâiu. De aici derivă un lucru: datoria pentru noi de a face cu toţii aşa încât totdeauna să rămânem, potrivit tradiţiilor strămoşilor noştri, cei d’intâiu (aplause). Astfel pacea de la Bucureşti nu înseamnă anexarea aşa-numitului Cadrilater – numire tot aşa de proastă ca şi bucuria de care e întovărăşită –, ci înseamnă fixarea netăgăduită a hegemoniei militare şi politice a României, care nu e decât o consecinţă a valorii etnice şi a ridicării culturale a poporului românesc (subl.n.)”.
            Manifestând, cum am văzut, rezerve şi prudenţă în chestiunea extinderii graniţei României în detrimentul teritoriului bulgar, N. Iorga dovedeşte o largă comprehesiune pentru buna evoluţie a raporturilor româno-bulgare. În şedinţa Adunării Deputaţilor din 27 martie 1914 el are o stufoasă intervenţie pe marginea conţinutului măsurilor administrative şi juridice aplicabile în noul teritoriu – în Dobrogea de sud. În general,  el se arată împotriva schimbării de fond, nu de formă. „E foarte brutală forma aceasta şi cea mai puţin inteligentă pentru a afirma o dominaţie. O dominaţie nouă într’o ţară înseamnă o dreptate nouă, înseamnă o ordine nouă, o cultură nouă, o siguranţă nouă (subl.n.). Sistemul acesta de a naţionalisa un teritoriu cu firme pe care le prinzi din loc în loc, este un sistem pe care orice naţiune, chiar şi naţiunea cea mai inferioară supt raportul cultural, îl poate aplica. Ei (bulgarii – n.n.) au făcut-o: îi priveşte. Nu sunt aici nici ca să-i laud, nici ca să-i critic; pe noi ne privesc aici lucrurile pe care le facem noi”; astfel, el propune ca unui judeţ să i spună Silistra sau, în cel mai rău caz, Durostor, dar nu Dârstor (căci este forma bulgărească târzie a toponimului).
            De asemenea, sunt aduse date amănunţite în sprijinirea istoricităţii organizării bisericeşti între Dunăre şi Mare, pledând pentru reîntemeierea Mitropoliei Silistrei (şi nu atârnarea ecleziastică a noului ţinut de Episcopia Dunării de Jos): „Şi eu cred că aţi face cu mult mai bine să înviaţi Mitropolia din Silistra, şi  înviind Mitropolia din Silistra, aţi lega timpul regelui Carol I de timpul glorios al lui Constantin-Vodă Brâncoveanu.  Avem de învăţat de la acele timpuri, ca influenţa peste hotare (subl.n.). O aveam mai mare atunci decât o avem acum, eram mai respectaţi şi mai ascultaţi pe acele vremuri decât chiar în vremi aşa de glorioase cum sunt cele de azi. Tot orientul supt raportul cultural şi religios era supt oblăduirea noastră (subl.n.). Mitropolia cea veche din Silistra, noi am ridicat-o. Veacuri întregi, Mitropoliţii de la Silistra au trăit din largă dărnicie a Domnilor noştri, şi se păstrează documente prin care se dovedeşte că între Mitropoliţii din Silistra şi Constantin Brâncoveanu se stabiliseră legături de cea mai mare importanŢă”.
 
Apărător al drepturilor istorice româneşti în spaţiul dintre Dunăre şi Mare. Cursul evenimentelor istorice s-a arătat, însă, potrivnic, opera de civilizare materială, spirituală şi naţională a Statului Român în arealul său de etnogeneză fiind grav primejduită în anii 1916-1918. După cum se ştie, armatele Puterilor Centrale ocupă o bună parte a ţării, pentru ca prin Pacea de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918) judeţele dobrogene să fie smulse din ansamblul organismului statal românesc.
            La Iaşi, unde se aflau în refugiu Regele şi Parlamentul, precum şi numeroşi parlamentari şi alţi fruntaşi ai Dobrogei, N. Iorga iniţiază, în jurul şi prin intermediul „Neamului românesc”, o amplă acţiune pentru salvgardarea Dobrogei. “Pe vremea aceia d-l Nicolae Iorga, cu mari sacrificii, scotea zilnic „Neamul românesc”, luptând cu cenzura şi cu tot felul de greutăţi, ca să întreţină mai departe ideia naţională şi speranţa în isbânda finală – avea să scrie avocatul constănţean Ioan N. Roman într-un material documentar, memorialistic (nesemnat), apărut în „Analele Dobrogei”, nr.1 din 1922, sub titlul Amintiri şi documente privitoare la Dobrogea. Din anul frământărilor sufleteşti 1918. Redacţia ziarului d-sale era instalată în jumătatea unei odăiţe de pe strada Lăpuşneanu în faţa bisericii Banu (cealaltă jumătate fiind ocupată de agenţia teatrală a d-lui Maxim). Acolo se întâlneau toţi acei cari voiau să afle noutăţi şi să audă un cuvânt de încurajare. Profesori, avocaţi, medici, literaţi şi ziarişti de pretutindeni, din vechiul regat şi din provinciile pe atunci subjugate, defilau prin redacţia „Neamului românesc”, luau contact şi îşi comunicau reciproc informaţiunile, uneori fanteziste şi impresiile, mai totdeauna optimiste, asupra evenimentelor în curs. Ziarul d-lui profesor Iorga a deschis larg coloanele sale, între altele, chestiuni dobrogene (subl.n.). Era şi nevoie.”
            „Nevoia” era reclamată de impresionanta propagandă a istoriografiei, a mass-mediei şi instituţiilor Statului Bulgar care se obstinau în a „demonstra” capitalelor europene pretinsele „drepturi” ale urmaşilor lui Asparuh asupra Dobrogei (pe care ei o reclamau în întregime). Există, într-adevăr, o abundenţă de cărţi, broşuri, articole de gazetă – scrise toate, nota bene, în limbi de circulaţie internaţională – care acaparau atenţia şi judecata omului politic şi ziaristului străin, oricât de binevoitor şi obiectiv ar fi dorit să rămână. (Este adevărat, şi din partea românească se încerca contracararea, în străinătate, a acestei agresive propagande bulgare; aşa au apărut lucrări despre Dobrogea, în Franţa, Elveţia şi S.U.A. – semnate de N. Petrescu-Comnène, Fr. Lebrun, V. Stoica, O. Tafrali; numărul lor este, însă, de departe, inferior celor ale propagandei bulgare, extrem de bine calibrată şi susţinută logistic şi lobbystic.)
            De aceea, articolele apărute în „Neamul românesc”, la Iaşi în 1917-1918 – se constituie într-o preţioasă arhivă istorico-documentară, cu o contribuţie esenţială în întărirea moralului românilor dobrogeni, aflaţi în clipe de grea restrişte; ele sunt, totodată, nu mai puţin emoţionante mărturii, peste timp, ale devoţiunii patriotice din partea unui grup de intelectuali ce nu puteau asista pasiv la sfârtecarea trupului ţării, la anularea operei de civilizaţie a Statului Român în partea sa transdunăreană. Referindu-se la acele grele şi triste vremuri, N. Iorga consemna în volumul România contimporană de la 1904 la 1930, lăsând posterităţii imaginea fidelă a derulării evenimentelor: „În rămăşiţa de deputaţi şi senatori de la Iaşi, puţini, ca Delavrancea, acum greu bolnav, şi fără să-şi dea seama, aproape de sfârşitul său, ori apărătorul devotat al drepturilor dobrogene I.N. Roman, ardelean din naştere, aveam îndrăzneala unei opinii, supt presiunea crescândă a Centralilor”. (Mai târziu, în septembrie 1927, în amintita conferinţă ţinută la Constanţa, N. Iorga va aduce, în debutul acesteia, un elogiu activităţii lui I.N. Roman, numindu-l „patriarhul Dobrogei”, respectiv „Sufletul mişcării dobrogenilor refugiaţi la Iaşi în tristele clipe ce au urmat tratatului de la Buftea, mişcare ce a avut drept obiectiv împiedicarea cedării Dobrogei”.)
           
 
„Vine Nicolae Iorga”.
La căpătul acestor excursuri documentare, să amintim că dobrogenii au avut pentru N.Iorga un veritabil cult, pe măsura personalităţii sale covârşitoare, a consecvenţei cu care el a apărat această parte a pământului românesc.
            Astfel, încă la 1911, un absolvent al Gimnaziului „Mircea”, cunoscutul viitor om de cultură Hurmuz Aznavorian, surprindea dimensiunea deja uriaşă a profesorului: „Impresia cea mai profundă pe care ţi-o lasă e aceia a unui suflet uriaş, în care au picurat din toate vremurile şi mai ales din timpul lui toate elementele sufletului românesc”, cum scria tânărul constănţean în articolul N. Iorga, publicat în gazeta tomitană „Dobrogea nouă”, în august 1911. În anii interbelici, presa locală va exprima recunoştinţa dobrogenilor faţă de el, „strălucitul reprezentant al geniului românesc, pe care forurile superioare de cultură ale apusului civilizat se întrec în onoare de a-l avea pe catedrele lor, câteva luni pe an”, cum scria „Dacia”, la 18 martie 1928.
            Doi ani mai târziu, venirea lui N. Iorga la Constanţa, în decembrie, spre a susţine o conferinţă, este întâmpinată de către ziaristul Ion Neicu prin cuvinte ce exprimau simţămintele de gratitudine ale românilor transdunăreni: „Acum, când omul care sintetizează inteligenţa românească, spiritul românesc, aspiraţiile româneşti, vine între noi dobrogenii, se cuvine să ne amintim cu recunoştinţă cât îi datoram. Să ne amintim lupta dusă de el pentru recunoaşterea de către cei mari dela Versailles, a drepturilor noastre asupra Dobrogii, a romanităţii acestui colţ de Ţară. Să ştim că – scria în „Dacia”, la 21 decembrie 1930 – dacă toate condeiele româneşti  au sărit atunci şi au dus lupta vitejească, muniţiile au fost găsite cu îndelungată şi însufleţită trudă de către uriaşul gânditor şi mai înainte de toate animator  care este d. profesor N. Iorga. Dela sărbătoarea primirii lui să nu lipsim. Iar cuvântului lui să aducem omagiul ascultării noastre unanime.
            Vine Iorga! Cu toţii în jurul lui!”.
 
            ... Este un îndemn pe care generaţiile de astăzi îl pot recepta ca fiind de folositoare actualitate, scrierile istorice, politice, literare ale lui N. Iorga constituind piloni ai patrimoniului nostru spiritual. Iată de ce, la aniversarea a 125 [150] de ani de la naşterea acestui titan al neamului nostru, să-l venerăm şi noi, precum înaintaşii, cinstindu-i memoria prin cunoaşterea operei sale, prin apelul pe care deseori trebuie să-l facem spre receptarea îndemnurilor şi credinţei sale întru promovarea şi apărarea valorilor perene ale neamului românesc, ale civilizaţiei şi umanităţii.
 
 
Despre Stoica Lascu

Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
 
Comentarii








Cele mai recente postari