Între Constanţa şi Mangalia se filmează o emisiune TV pentru nostalgici, sub genericul „Dacă doriţi să revedeţi anii ’80“

Undeva pe lângă Neptun, într-o curbă largă, trenul rapid se opreşte într-o rână, ca într-un montagne russe în care timpul a îngheţat. După 20 de minute, trece din sens opus trenul eliberator, acoperit cu tablă descojită. Secvenţa se repetă de încă două-trei ori, căci în plină câmpie nu suntem capabili să mai tragem o cale ferată lângă singura existentă, termina­tă în 1937. Noroc că a fost rea­­bi­­litat tronsonul Bucureşti - Con­stanţa, ce se parcurge în exact acelaşi timp ca înainte de începerea lucrărilor, în 2005! Continui să cred că, în dicţionarul de termeni CFR, „accelerat" se referă la pulsul călătorilor supuşi aşteptării, după cum „rapid" trebuie să fie acronim, căci adjectiv nu poate fi. Trenul „InterCity", care-ar trebui să reprezinte viteza supremă, lasă politicos marfarele să treacă înainte. Iată sensul profund al României turistice: marfa are prioritate în faţa omului, fiinţă sezonieră uşor de mulţumit, căci din pietriş şi ciment se întrupează primitoarele sarcofage.

Pe margini sunt maldăre de traverse din piatră şi kilometri de şine ruginite, oseminte ale unor bune intenţii de demult. Admiri variantele autohtone ale Catedralei Sagrada Familia, schelete de beton cu „mustăţi" înţepând cerul, începute spre a fi grabnic neterminate. Apoi, bineînţeles, este gunoiul, aflat într-o vacanţă permanentă pe litoral. În Mangalia, într-un cămin de nefamilişti poreclit tandru hotel, te gândeşti că înaintea celor două stele de pe frontispiciu se va fi aflat cândva şi semnul minus, dar a căzut la un cutremur de prin secolul al XV-lea. Aici, Kafka nu s-ar fi visat transformat în gândac, ci înecat de mocheta din plastic care inundă fiecare ungher. Pe pereţi e calciu gri-verzui, sub duş te simţi ca-n „Psycho", poate că vecinul va năvăli prin peretele subţire să-ţi ceară împrumut nişte şampon. În Costineşti, te întâmpină nişte puşcării scăldate cochet în ojă, unde şi familia Adams ar avea coşmaruri.

Incredibil este că oamenii, de bună-żvoie, se prind aici ca muştele în clei doar pentru a-şi hrăni iluzia că sunt în concediu şi plătesc de zece ori cât face. Părerea mea este că litoralul românesc, pentru a fi salvat, trebuie demolat. După ce dinamita şi buldozerele îşi vor fi desăvârşit treaba cu 80 la sută din acest parc al ororilor, am putea să-l închiriem bulgarilor pentru zece ani, cu scuzele de rigoare pentru treaba cu Cadrilaterul.

Am s-o spun aşadar pe şleau, sacrificând corectitudinea politică pentru cea a sensului: cea mai mare parte a litoralului românesc este o ţigănie.

http://www.adevarul.ro/adrian_georgescu