Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
00:51 21 10 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Editorial Despre Dumitru Lupu sau cum se demonstrează că valoros e cel ce moare, nu cel ce trăieşte

ro

27 Jul, 2017 00:00 4487 Marime text
Dumitru Lupu a murit. O ştie toată ţara de-acum, chiar dacă, asta-i viaţa, şi ultimele zile pe acest pământ i-au fost umbrite de o altă înmormântare: cea a unei tinere maneliste.
 
Care a ocupat toate programele televiziunilor şi ne-a demonstrat, încă o dată, dacă mai era nevoie, starea de cultură în care ne aflăm.
 
De parcă nu ar fi fost de ajuns, pe acest pământ, se pare că, în toţi anii de prestigioasă activitate a lui Dumitru Lupu, niciunul dintre cei ce ne organizează viaţa şi au putere de decizie nu a observat adevărata valoare a compozitorului.
 
Aşa se face că a trebuit să moară Dumitru Lupu, Dumitru-Mitică Lupu, pe numele său complet, cum ar fi trebuit trecut şi pe ordinea de zi, ca nişte consilieri municipali zeloşi nevoie mare, de-ai noştri, de la Constanţa, să-şi dea seama că este cazul să îi recunoască meritele artistice.
 
Şi nici nu îl înmormântaseră pe marele artist, că ei au realizat că este cazul să facă o faptă bună şi să tragă spuza pe turta lor.
 
Şi au muncit, şi au muncit, şi au scos din gândirea lor un proiect de hotărâre privind acordarea titlului de Cetăţean de onoare - post-mortem lui Dumitru Lupu. Dumitru-Mitică Lupu, le spunem noi, că aşa se scrie, nu cum scriu ei, consilierii, într-un document oficial al CLM.
 
De era vreo faptă cu adevărat pornită din simţirea lor pentru acest artist, le-aş fi dat şi numele celor vreo 13 consilieri care au trudit cu sudoarea frunţii la acest proiect.
 
Dar cum ştiu că nu este aşa, nu are rost, mai ales că sunt convins că unii dintre ei au auzit despre marele artist doar că a murit, nu că ar fi şi trăit.
 
Cu toate astea, îmi calc pe inimă şi le pun întrebarea: până acum nu aţi auzit, chiar niciunul, de Dumitru Lupu? Nu i se putea acorda acest titlu lui Dumitru Lupu cât a fost în viaţă?
 
Sau era mai costisitor să îl facem pe cel ce merită a fi cetăţean de onoare pe timpul vieţii şi abia după ce moare ne dăm seama ce valoros este, iar în felul acesta ne spălăm păcatele cu o plachetă, cu o diplomă şi cu puţină smiorcăială în faţa camerelor de luat vederi şi a familiei pe care o antrenăm în circul nostru cotidian.
 
Şi devenim, în felul acesta, la fel de făţarnici cum am fost şi cu alte valori ale culturii româneşti ce au muncit şi au trudit pe aceste meleaguri şi care au fost contemporane cu unii dintre consilierii noştri locali.
 
Iar meritele le-au fost recunoscute tot post-mortem.
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • MARIA 26 Jul, 2017 23:17 BRAVO!