Mâncăm, protestăm şi plătim

N-aş putea spune cu certitudine ziua sau ordinea în care aceste cuvinte au intrat în viaţa noastră, dar, probabil, era tot o zi de toamnă, lucru care odată precizat chiar nu îi mai văd relevanţa. Cert este că, în majoritatea timpului, accesul la ele era, din fericire, „închis.

Nu voi stabili ierarhii şi preferinţe între ele. Pe lângă faptul că ar fi nedrept, după cum se va vedea, fiecare are o personalitate bine imprimată - mai cu forţa, mai cu frumosul - în creier, pe retină, în conştiinţă.

Mi-amintesc însă exact ziua în care am realizat că România are „meritul“ să distrugă orice crez. Dacă maică-ta te-a învăţat să crezi măcar în Cel de Sus, România e în stare să-ţi taie elanul evlavios, să te ia de mână şi să îţi spună în stil golănesc: „bă javră, banul e Dumnezeu!“ Nu mai crezi în cărţi, poate pentru că din ele se fac filme. Nu mai crezi în cel de lângă tine, pentru că „femeia e perversă şi rea“ şi „băieţii e numai pentru ei frate“. Aşa am ajuns să ne înecăm frustrările în mâncare.

Românii sunt nişte mâncăcioşi. Nişte mâncăcioşi fatalişti. Mâncarea la americani e asociată cu vina, iar la europeni cu plăcerea. La noi, că doar suntem mai spre est, mâncarea e probabil asociată cu nenorocirea. O ducem rău, suntem săraci cu duhul, buzunarul şi voinţa, dar mâncăm. Nu avem bani în buzunar să trecem bulevardul, dar hypermarketurile sunt pline ochi, mall-urile luate cu asalt, iar în fiecare zi se mai deschide câte o firmă de catering. Mâncăm de parcă ne-a lovit tsunami-ul în gură.

Nu ne e bine? Nici o problemă: mâncam şi jelim. Nu putem să punem jos nici pulpa din mâna stângă şi nici berea din mâna dreaptă. 

Tot încerc să înţeleg: n-avem bani, e criză, se iau măsuri, se reduc salariile, ne plângem de ziua de mâine şi protestăm făcând jonglerii, demonstraţii, mitinguri peste marşuri prin Bucureşti. Ca să ajungem acolo ne trebuiesc mijloace de transport, care, culmea, sunt puse la dispoziţia greviştilor la preţuri promoţionale. Cât costă aceste deplasări şi dacă tot costă, de unde curg banii? N-am văzut niciun demonstrant cu picioarele sângerând de atâta drum de la Ghandy încoace. Ce se întâmplă de fapt? Dacă ne-ar scoate într-adevăr foamea şi sărăcia în stradă am vedea oameni subnutriţi ca în Somalia şi nu „Hoşşi“, „Croitori“, „Costini“, „Baci“, „Brătieni“, „Caraivani“, „Purcări“ burtoşi ca nişte cămătari care urlă în portavoce cât îi ţin plămânii că vor, dacă se poate, să rămână la fel de săraci ca înainte. Voi mai înţelegeţi ceva?

Nu se poate să trăim cu o asemenea presiune politică fără să hrănim nervu' uitării. Aşa că nu mă pot opri să nu-l invit pe Emil Boc să evalueze un nou tip de impozit: cel pe prostie! 

Dacă privim cu atenţie către cei care au ieşit în stradă în aceste zile, cred că putem vorbi de sume frumuşele. În plus, proştii nu ar mai sta tot timpul cu frica-n sân că vine DNA-ul să-i certe, ci dimpotrivă, s-ar destinde şi ar imagina noi reţele de prostie, dar care ar aduce noi şi nesperate venituri la buget. Şi poate că în acest fel şi proştii ar fi consideraţi nişte cetăţeni de nădejde, care fac dovada unui înalt patriotism !