„Forever 27 Club"

A fi, sau a nu fi ... „cineva"! Aceasta e întrebarea care a înlocuit, în zilele noastre, mult prea desuetul „A fi, sau a nu fi..." shakespearian. Trăim vremuri în care viaţa, aşa cum ne este dată, nu ne mai satisface, din moment ce toată lumea are parte de ea, cu bune şi cu rele. Valoarea existenţei este în continuă scădere, în raport invers proporţional cu creşterea supraexponenţială a populaţiei. Să fii doar viu, la fel ca alţi aproape 7 miliarde de oameni, nu mai pare de mult un miracol şi nu puţine sunt cazurile în care rămânem reci şi indiferenţi la aflarea unor cifre, cu mai mult de 3 zerouri, reprezentând victime ale unor dezastre mai mult sau mai puţin naturale. Răspunsul este simplu. Ceea ce nu cunoaştem, nu ne aparţine, iar ceea ce nu ne afectează imediat, nu există.

Unii dintre noi ar face orice să ajungă „undeva" sau să devină „cineva", chiar cu preţul propriei vieţi. Sună paradoxal, dar, în cazul celebrităţilor, moartea este văzută şi promovată ca fiind poarta către nemurire, o nemurire nu atât a sufletului, cât a faimei şi renumelui... Şi dacă un om obişnuit este ostracizat şi blamat pentru viciile sale, pentru un artist occidental acestea nu sunt decât o încoronare a spiritului său eclectic şi genial. Pe de o parte, este şi o chestiune de educaţie şi înţelegere a sistemului complicat şi fragil reprezentat de psihicul şi identitatea unui individ, oricine ar fi el. Odată distrus acest echilibru, la fel s-ar întâmpla şi cu individualitatea şi independenţa acestor oameni, transformaţi de acum în nişte caricaturi sinistre a ceea ce au fost. Imaginaţi-vă un Kurt Cobain complet vindecat de demonii săi interiori, un Jimmy Hendrix care nu s-a atins în viaţa lui droguri psihedelice, un Morrison de 70 de ani şi de ce nu, o Amy Winehouse trează tot timpul, al cărei nume, predestinat parcă (wine house înseamnă cramă în limba engleză), nu a fost decât un blazon al viciului care a adus-o pe culmile succesului, pentru ca apoi să o ucidă, asigurându-i astfel un loc în selectul „Club 27". Acesta este considerat cel mai mare mit al rock'n'roll-ului. Astfel, este şi mai evidentă asemănarea artistei britanice cu înaintaşii ei dispăruţi la 27 de ani, în condiţii care au lăsat loc de speculaţii şi ipoteze fanteziste în rândul fanilor. Rămâne însă, în cazul tuturor, o moştenire impresionantă lăsată muzicii mondiale. Ce anume au în comun cei din „Club 27"? Faptul că au fost celebri pentru o scurtă perioadă înainte de moarte, dependenţa vizibilă faţă de alcool şi droguri şi, în final, vârsta la care ne-au părăsit, la numai 27 de ani. Din păcate, aceşti artişti nu ar fi putut să existe disociaţi de traumele şi pasiunile lor. Cumva s-au sacrificat, involuntar, pe altarul celebrităţii, pentru ca noi să avem acces, fără să ne murdărim vieţile şi conştiinţa, la ceea ce se află „dincolo" de reguli, restricţii şi ipocrizie. Viaţa lor a fost trăită pe repede înainte, cu o sinceritate dusă la extrem, fără a căuta neapărat succesul, cu atât mai puţin cel de după moarte. Succes pentru care mulţi dintre noi luptă cu încrâncenare, fără a ne păsa prea mult de motivul pentru care o facem, consecinţe sau finalitate. De cele mai multe ori, recunoaşterea meritelor de către cei din jur, la o scară atât de mare, duce la izolarea celui idolatrizat, iar acesta, deşi aparent copleşit de iubire, sfârşeşte prin a deveni singur şi neînţeles.

Noi cei mult prea „morali" probabil că nu îi vom accepta niciodată pe cei din „Club 27". Dar undeva în sufletul nostru îi înţelegem. „Doamna cu coasa" nu face favoruri!