Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
22:11 26 05 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanţa de odinioară Se întâmpla în urmă cu un secol… (document)

ro

23 Aug, 2016 00:00 3613 Marime text
 

La 23 august 1916 era numit prin Înalt Decret comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu. În ordinul de zi transmis cu acest prilej, el proclama: „Cauza pentru care ţara îşi duce fiii ei la luptă este dreaptă, este sfântă, în ea vom găsi tăria ca să ieşim biruitori“ (Averescu, Alexandru. „Notiţele zilnice din război (1916-1918)“, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1935, p. 16-17).
 
După cum bine se ştie, prima zi a mobilizării fusese într-o zi de luni, 15 august 1916. Primul comunicat de stradă al Comandamentului Suprem anunţa: „Aseară la ora 9 a fost declarat război Austro-Ungariei; în aceeaşi noapte, 14 spre 15, trupele române au atacat frontul austro-ungar; trupele aliate ruso-ţariste au intrat în Dobrogea. Flota rusească a sosit la Constanţa. Monitoarele şi bateriile austro-ungare au bombardat Vârciorova, Turnu-Severin şi Giurgiu” („1918 la români“, vol. II, op cit., p. 811).
 
La comanda apărării portului Constanţa fusese numit cpt. comandor Angelo Frunzianescu, ofiţer al Marinei Române, născut în Viena, absolvent al Şcolii navale din Fiume - Italia, fost director al Şcolilor şi Depozitelor de Mare. Din păcate, odată cu venirea trupelor ruseşti în port, Angelo Frunzianescu este pus sub ordinele amiralului Patton, comandantul escadrilei ruse. Escadrila rusă montează posturi de observaţie, pe toată lungimea litoralului, şi un baraj de circa 1.000 de mine mecanice, ancorate în larg. Baterii de coastă şi artilerie se aşezau peste tot. Prima pierdere de război a fost a remorcherului „Ovidiu“, comandat de sublocotenentul I. Stoicescu. În 14 august 1916, vrând să avertizeze o navă turcească ce se îndrepta spre barajul de mine deja montat, remorcherul însuşi s-a lovit de o mină şi a sărit în aer. Au murit patru marinari, printre care şi comandantul (Fond. Muzeul Marinei Române, M.M.R., Mss, comandor A. Frunzianescu).
 
Din însemnările cpt. comandor Angelo Frunzianescu: „La 8 dimineaţa, deasupra portului au apărut trei aeroplane inamice. În ciuda ripostei puternice a bateriilor ruseşti şi româneşti şi a tuturor navelor de război, au fost aruncate 22 bombe. Dintre acestea una a avariat staţia de petrol, alta un depozit gol, trei bombe au căzut între magazii. Prima victimă - un muncitor docher. I se alătură alţi 6 marinari de pe cuirasatul rus «Rostislav»“.
 
În aceeaşi zi, localul cel mare al Şcolii normale, transformat în spital militar, a fost bombardat de aviaţia inamică. Aeroplanele inamice revin două zile mai târziu, tot deasupra staţiei de petrol. La 27 august, distrugătoarele ruseşti bombardează Balcicul şi Cavarna, provocând riposta hidroavioanelor germane din baza de hidroaviaţie. Varna, la rândul ei, a atacat navele ruseşti din portul Constanţa. În noaptea de 30 spre 31 august a avut loc o scurtă luptă între două vedete ruseşti şi un torpilor bulgar, în timpul căreia pupa uneia dintre vedete a fost grav avariată.
 
Guvernul român pusese la dispoziţia guvernului rus, în baza unui contract de închiriere, aşa-zisul „parc R“, nave grupate la Galaţi şi Măcin, dar şi cele şase cargouri ale Serviciului Maritim Român, pentru a fi utilizate ca staţie de hidroavioane sau crucişătoare auxiliare. Din situaţia înregistrată oficial rezultă că România avea, la data declaraţiei sale de război, şase pasagere, şapte cargouri ale SMR, 14 cargouri şi un tanc petrolier, proprietate a societăţii „Steaua Română“. Dar contribuţia marinei comerciale române cu nave, material tehnic şi personal pentru operaţiunile comandate în Marea Neagră a fost mult mai mare şi nerecunoscută mai târziu.
 
Necesar armatei şi intereselor ţării, petrolul şi derivatele lui sunt puse în serviciul statului. Astfel, la 10 septembrie 1916 se emite decizia  ministerială 407, prin care se declară în serviciul statului exploatările petrolifere „ce se vor găsi cu cale“, fabricarea, transportul şi vânzarea petrolului şi a derivatelor lui. Se instituie o comisie de supraveghere a statului pentru industria petrolului, ce va fiinţa pe lângă Ministerul industriei şi comerţului.


 
La 10 septembrie 1916, în port soseau nouă nave de transport cu 10.000 de soldaţi ruşi. Se înregistrează două atacuri ale aeroplanelor inamice care au bombardat portul şi au ucis un soldat (Borandă, Georgeta. „România de la mare“, serie nouă, 1996, p. 28). În aceeaşi zi, generalul Alexandru Averescu se afla pe frontul din Dobrogea. Din notiţele sale zilnice, spicuim: „M-am îndreptat mai întâi spre Constanţa ca să văd trupele din Divizia 105 rusă care debarcă acolo o zi. La 3 km de Constanţa - am întâlnit 6 companii din Regimentul 46. Am primit defilarea lor. Ideea a fost a colonelului Tatarinof, ataşatul militar rus. Aspectul trupei admirabil, ofiţeri însă puţini. În oraş am întâlnit un al doilea eşalon din acelaşi regiment, iarăşi de 6 companii. Am primit şi defilarea acestuia. Cred că a impresionat favorabil pe soldaţi faptul că le-am zis bună ziua în ruseşte. După defilare am fost obiectul unor manifestaţii entuziaste din partea locuitorilor. Pe timpul mesei a venit un aeroplan german. A fost primit de focurile foarte intense şi relativ precise ale artileriei antiaeriene. Spectacol grandios“ (Averescu, Alexandru, op. cit. p. 37).
 
În ziua de 18 septembrie, după cum notează Angelo Frunzianescu în jurnalul său, soseşte în port, la bordul unui contratorpilor de 1.100 t, amiralul Colceak, iar la un sfert de oră distanță, un hidroavion inamic aruncă opt bombe asupra contratorpilorului „Baranov“, fără a-l avaria. La 24 septembrie începe dragarea portului, două zile mai târziu se aduceau 13 transportoare ruseşti şi o brigadă de infanterie. În aceeaşi zi, aeroplanele inamice atacă în trei rânduri portul, omorând doi soldaţi ruşi.
 
La 27 septembrie, şase aeroplane duşmane au aruncat bombe peste port: au murit 11 soldaţi, 17 cai şi a izbucnit un incendiu la cisternele de petrol, în care au ars peste 100 de tone de ţiţei. La 4 octombrie, alte avioane inamice bombardează oraşul. O bombă atingând Cazinoul - transformat în spital - omoară 13 răniţi. La 8 octombrie, flota rusă se retrage cu laşitate, lăsând oraşul fără apărare.
 

Constanţa a fost evacuată de autorităţi şi populaţie în ziua de 9 octombrie 1916. „Fiecare locuitor român îngrozit de apucăturile de fiară sălbatică mai ales ale bulgarilor care nu cruţau nimic în calea lor a plecat la voia întâmplării spre Brăila, Galaţi, duşmanii pe mulţi i-au ajuns de pe urmă, au masacrat tot ce au întâlnit pe drum, prea puţini care nu au fost omorâţi în bătăi şi schingiuiţi au fost aduşi înapoi în oraş, unde tot timpul au fost supuşi la cele mai crude vexaţiuni şi înjosiri“.

 
La 22 octombrie, în mijlocul zilei, germanii şi bulgarii intră în oraş. „O furtună şi o ploaie torenţială se abat pe câmpul de bătaie, pe care trupele noastre se retrag dezorganizate. Iar tunetele şi fulgerele furtunii, ca şi răpăitul sălbatic al ploii, limbile imense de foc ale cisternelor Constanţei, după aceea toate acestea se amestecă şi se împletesc cu zborul nebun al proiectilelor ce spintecă în fiece secundă văzduhul şi dau, laolaltă, tabloul apocaliptic al judecăţii de apoi. Aeroplanele duşmane, imense păsări de pradă, plutesc în rotocoale şi aruncă bombe în Constanţa intrată în agonie, în trupele decimate, ca şi în convoiurile de pribegi ce luau, spre nord drumuri neştiute“ (Muşat, Ion. „Istoricul oraşului Cernavodă“, 1938, Bucureşti, f. edit., p. 25).
 
Un alt martor ocular, M. Ionescu Dobrogianu, descrie: „Inamicul a intrat pe două coloane (strada Traian şi Mangalia - Carol) care s-au întâlnit în Piaţa Independenţei. Germanii, oameni practici, au pus stăpânire pe silozurile pline cu cereale, pe când bulgarii (după deprinderile lor, de pe vremea lui Asparuh) se îndeletniceau cu jafurile“ (Ionescu, Dobrogianu M. „Oraşul Constanţa“, 1931,  p. 95).
 
În timpul războiului prim, Cazinoul a fost transformat în spital, unde se aduceau răniţii de pe frontul dobrogean. Şi cu toate că pe el era arborat drapelul Crucii Roşii, germanii l-au bombardat din aeroplane, făcând victime. O inscripţie a fost pusă pe placă:

„Acest edificiu transformat în spital, în timpul războiului 1916-18, a fost distrus de aeroplanele duşmane în ziua de 6 octombrie 1916, când adăpostea 400 răniţi români“.

 
Avutul cetăţenilor era la dispoziţia bunului plac al armatelor duşmane. Din bogăţiile alimentare au făcut pradă de război, iar din bogăţiile mobile aflate în case şi prăvălii, pradă particulară a celui dintâi acaparator. Bulgarii, care au intrat cei dintâi în oraş, i-au declarat deposedaţi de avutul lor pe toţi românii. Au pus în vedere tuturor bulgarilor din judeţ că sunt liberi să se facă stăpâni pe avutul românilor şi oricare din ei va ocupa o clădire cât de mare a unui român este şi va rămâne de veci proprietar al acelui imobil. Prin această măsură, oricine a intrat în casele comercianţilor de vază din oraş. Au luat tot ce au găsit în prăvălie, s-au ocupat de proprietăţile unde locuiau fruntaşii oraşului şi le-au stăpânit unii trei luni, alţii până la alungarea lor de către trupele franceze. Clădirile cartierului românesc şi cele din tot cuprinsul oraşului au fost distruse, făcându-le nelocuibile. Numai o parte au putut fi salvate, fiind ocupate de refugiaţi cărora li se distrusese avutul la primul asalt al oraşului. Sunt circa 1.000 de construcţii distruse în aceste cartiere. Pentru fiecare s-au făcut cereri de despăgubiri la Administraţia Financiară Constanţa. De altfel, bulgarii au distrus sistematic toate satele româneşti din judeţ, ca să facă dovada că românii nu au drept şi nu au existat în Dobrogea.
 
Starea oraşului era descrisă în paginile ziarului Varda: „Nu mai este oraşul exilatului din Roma, nu mai este oraşul dobrogenilor, al mocanilor şi nici al românilor. Pe străzile Constanţei astăzi, nu mişună decât misiţi, agenţi, escroci, spioni; toate lepădăturile fanarului şi toată murdăria Berlinului“ (Constanţa anului 1915, în „Varda“, Anul I, No. 5, 26 Noemvrie 1915, p. 1).


 

La 7 octombrie 1916, începe distrugerea podului peste Dunăre, operaţie impusă strategic de Marele Cartier Român pentru a nu mai permite înaintarea trupelor Puterilor Centrale în Dobrogea. Geniştii folosesc dinamita. „Două flăcări lungi au ars pe parabola superioară dinspre malul drept, ca focuri de paie şi s-au stins pe vârful podului fără zgomot şi fără să fi cauzat daune aparente“, scria contraamiralul Nicolae Negoescu, comandantul Flotei de operaţii româno-ruse de pe Dunăre.

 
„La ora 18 se produc două explozii succesive la pila a doua a podului, câteva traverse sunt rupte, dar podul nu cade; în celelalte puncte minate nu se produc explozii“, confirma comandantul militar al portului Cernavodă. Eforturile geniştilor sunt extraordinare, dar podul refuză să cedeze. Ca o fiinţă vie care nu acceptă îngenuncherea. După ce s-a consumat o imensă cantitate de mine, în dreptul ambelor capete ale podului, acestea s-au rupt şi s-au ridicat în aer, provocând avarierea la mijloc a deschizăturii centrale (Koslinski, Niculae, „Podul împotriva zeului Marte“, Magazin istoric, septembrie 1996, p. 55).
 
Despre oportunitatea acestei decizii de a distruge cu orice preţ podul s-a discutat mult şi inutil. Oricum, el a fost refăcut şi creatorul lui, Anghel Saligny, a putut vedea cu ochii săi lucrările de reconstrucţie de după război.
 
Pe timpul ocupaţiei germano-bulgare din Dobrogea, farmaciile şi spitalul sunt jefuite, iar populaţia bolnavă apelează la medici militari germani, bulgari şi turci. La Liceul „Mircea cel Bătrân“ se instalează un spital, pus sub conducerea  dr. Tichy, în casele Magrin se instalează un laborator de microbiologie, pus sub ordinele unui medic-şef cu sediul la Prefectura judeţului. Spitalul era prost întreţinut, cu paturi mizerabile şi cu saltele de paie fără cearşafuri; nici perne, nici pături nu erau, bolnavii fiind ţinuţi să aducă aceste lipsuri de la ei de-acasă (Analele Dobrogei, lX, 1928, p. 235-236).

Ti-a placut articolul?

Comentarii