Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
09:11 20 08 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Centrul natura Vaccinarea - o înţepătură în necunoscut

ro

22 Apr, 2014 09:52 3193 Marime text

De ce P-ul din DTP poate fi periculos pentru sănătatea copiilor

Fragmente din cartea scrisă de Harris L. Coulter şi Barbara Loe Fisher

Traducere Bianca Tăzlăoanu

Supervizare şi corectură dr. Sorina Soescu

Povestea tusei convulsive şi a vaccinului pertussis

Vindecat ieri de boala mea,

Am murit noaptea trecută (din cauza) doctorului meu.
Matthew Prior

Povestea de început a tusei convulsive şi a vaccinului pertussis arată cum s-au luptat doctorii să găsească un leac, precum şi o cale de a preveni o boala mortală care a omorât sute de mii de copii şi adulţi de-a lungul secolelor. În mod ironic, leacurile şi vaccinul brut creat să ajute să stăpânească tusea convulsivă au provocat partea lor de decese şi vătămări, întrucât oamenii de ştiinţă încă nu au găsit un medicament care să vindece tusea convulsivă sau un vaccin care să nu aibă efecte secundare toxice.

Pertussis la început: Deces şi remedii rele

Secole de-a rândul, părinţii s-au luptat să-şi îngrijească copiii de ravagiile pertussis sau ale tusei convulsive, cum se numeşte în America. Exact cât de mult a afectat omenirea această boală nu se ştie, dar prima descriere recunoscută a ei pare a fi fost făcută de doctorul francez Guillaume Baillou pe timpul unei epidemii în Paris în 1578.

Plămânul este atât de iritat încât, în încercările sale prin fiecare efort de a elimina cauza afectării, el nu poate nici să inspire, nici să elimine aerul expirat. Persoana bolnavă pare a se umfla, ca şi cum este pe punctul de a se sufoca, îşi blochează respiraţia, cu gura larg deschisă – apoi nu mai tuşeşte câteodatâ pentru o perioadă de patru sau cinci ore, şi din nou paroxismul tusei reapare…. rezistent la orice medicament. Tusea era foarte obositoare, deranja stomacul şi cauza voma; sau leza vasele creierului, declanşând hemoragii. Atacurile bolii s-au oprit pentru câteva zile, dar în iulie şi august au reapărut, mai violente ca oricând şi au afectat în primul rând copii.

Parisul şi Roma au avut epidemii crunte de pertussis chiar din 1695. În Scandinavia, a fost o epidemie de cincisprezece ani la jumătatea secolului al optsprezecelea, care a luat 3000 de vieţi în fiecare an. În Anglia între 1858 şi 1865, au murit mai mult de 120.000 persoane.

Tusea convulsivă a fost ceva obişnuit atât de multe secole in ţarile europene încât fiecare limbă europeană a creat propriul său nume popular pentru boală. Aceste nume erau derivate din cuvinte asociate cu copiii, întrucât tusea convulsivă întotdeauna a avut majoritatea victimelor sale din porţiunea de populaţie cea mai tânără şi cea mai vulnerabilă. În secolele trecute, era în special mortală în locuri precum spitalele aglomerate şi orfelinatele, unde o boală infecţioasă se putea răspândi repede.

Tusea severă, frecvent însoţită de vărsături, putea să ţină săptămâni sau luni şi adesea îi împiedica pe copii să mănânce astfel încât ei deveneau vlăguiţi şi mureau. Alţii făceau febră mare şi convulsii, iar dacă supravieţuiau, rămâneau cu leziuni cerebrale permanente.

Tusea convulsivă pare să fi atins vârful incidenţei mortalităţii şi morbidităţii în secolul al nouăsprezecelea printre familiile înghesuite în apartamente din oraşele aglomerate atât din Lumea Veche cât şi din cea Noua, unde toaletele în fundul curţii, apa murdară de la fântânile publice şi nutriţia necorespunzătoare erau obişnuite. Fiecare iarnă îşi lua tributul de boală şi decese, urmatoarea povestire dintr-o publicaţie medicală din 1887 din Zanesville, Ohio probabil fiind tipică:

„Cu şase săptămâni sau două luni în urmă, o jumătate dintre copiii din şcolile publice tuşeau, mulţi cu tuse de neconfundat…. De câteva ori am observat copii oprindu-se pe trotuar, lângă bordură, având o tuse spasmodică, eliminând un ghem de mucus şi apoi mergând mai departe…. Unii copii foarte mici prezintă, cu rapiditate, pneumonie sau complicaţii cerebrale, ori ambele, cu evoluţie spre deces. Dar în majoritatea cazurilor ei îşi revin.“

Cei care nu au murit din cauza bolii, mor adesea din cauza complicaţiilor secundare precum pneumonia, bronşita şi otita medie (infecţie severă a urechii mijlocii). Abraham Jacobi, un doctor de la jumătatea secolului al nouăsprezecelea, a scris: ”Decesele numai din cauza tusei convulsive sunt inconsiderabile când sunt comparate cu mortalitatea dată de complicaţiile sale.’’

Doctorii nu au ştiut cum să tratateze sau să se ocupe de boală. Metodele obişnuite folosite de majoritatea doctorilor înainte de secolul al douăzecilea trebuie numai să fi mărit rata deceselor. Folosirea lipitorilor şi incizia pentru a face să sângereze pacienţii era o terapie practicată pe larg pentru tusea convulsivă în secolul al şaptesprezecelea şi un doctor al acelei epoci, Thomas Sydenham, a descris tratamentul aplicat: “’ Copilului trebuia să i se ia sânge şi dupa acea să i se dea purgative, după care treptat tusea dispărea fără probleme, exceptând poate cazurile în care era nevoie să îl laşi să respire aerul curat de la ţară.’’

Purgativele, cauzând diaree, erau făcute din mercur şi adesea administrate victimelor tusei convulsive. Se administrau şi vomitive vegetale, întrucât se considerau că „întrerup revenirea tusei convulsive (şi) contribuie la expectorarea mucusului”. Alţi doctori prescriau ulei de ricin, mosc, opiu şi chinină în cantităţi pe care pacientul le putea suporta în mod convenabil’’.

Multe plante erau folosite ca medicamente pentru tusea convulsivă.

Medicamentul popular cel mai obişnuit, pe care primii colonişti americani l-au învăţat de la indieni, era făcut din frunze sau coajă de castan fierte in apă sau vin.

Declinul tusei convulsive

Chiar dacă doctorii nu au fost în stare să prevină sau sa vindece tusea convulsivă, morbiditatea şi mortalitatea din cauza bolii în Europa de Vest şi în Statele Unite au scăzut continuu de la jumătatea secolului al nouăsprezecelea la jumătatea secolului al douăzecelea. Mulţi americani încă îşi amintesc epidemia de tuse convulsivă din anii 1920 şi 1930; totuşi un declin de 90 de procente în rata deceselor a fost raportat în America, în Anglia şi în Suedia înainte ca un vaccinul pertussis să fie folosit extensiv în anii 1940. Acest declin în rata deceselor nu este surprinzător, de vreme ce acelaşi declin în mortalitate se întâmpla şi la alte boli infecţioase precum scarlatina, pojarul, gripa, tuberculoza şi febra tifoidă. Toate fuseseră prevalente şi letale şi toate au diminuat ca motive de deces în aceeaşi perioadă.

O explicaţie pentru declinul în rata mortalităţii acestor boli înainte mortale poate fi că populaţia Europei şi a Statelor Unite dobândise un anume grad de rezistenţă naturală la ele după o expunere de atât de multe generaţii. Desigur, nivelul expunerii în cadrul oricărei populaţii era mare. În anii 1920 şi 1930 de exemplu, tusea convulsivă era atât de obişnuită în America încât pe la vârsta de zece (ani) un procent de 73 din toţi copiii prezentau o istorie clinică a bolii.

Un alt motiv pentru declinul în rata deceselor din cauza tusei şi a altor boli infecţioase ale copilăriei înainte de folosirea pe scara largă a vaccinului a fost îmbunătaţirea imensă a standardelor de locuit atât în Europa de Vest cât şi în Statele Unite. Condiţiile sanitare, nutriţia (hrana) şi locuinţele mai bune, precum şi îngrijirea sănătaţii au determinat o stare generală de sănătate mai bună a populaţiei infantile. În plus, introducerea antibioticelor pe timpul celui de-al doilea război mondial a avut un efect dramatic asupra controlului pneumoniei, care era adesea o complicaţie secundară virulentă a tusei convulsive. Folosirea cu success a antibioticelor pentru a controla infecţii secundare precum pneumonia şi bronşita a oferit bebeluşilor o şansă mult mai bună de a supravieţui tusei convulsive şi altor boli serioase ale copilăriei.

A.H.Griffith, de la Wellcome Research Laboratories din Anglia, a comentat în 1982, ‘’Mortalitatea din cauza tusei convulsive a scăzut (cu) zece ani mai devreme (înainte de programul de vaccinare) odată cu apariţia antibioticelor pentru tratamentul complicaţiilor şi noi tratamente s-au dezvoltat pentru a menţine echilibrul fluidelor la cei foarte mici, la care apăreau majoritatea cazurilor fatale de tuse convulsivă.’’

Într-o privinţă, declinul în morbiditatea şi mortalitatea din cauza tusei convulsive diferă de acela al altor boli ale copilăriei. În vreme ce incidenţa şi rata deceselor în astfel de boli ale copilăriei precum scarlatina au scăzut simultan în proporţii aproximativ egale, decesele din cauza tusei convulsive au scăzut mult mai rapid decât a făcut-o incidenţa bolii. Tusea convulsivă în ţările dezvoltate a rămas infecţioasă deşi mult mai puţin letală.

Evoluţia tusei convulsive

Bordetella pertussis ( B.pertussis) este un microb fragil care nu poate supravieţui în afara corpului uman mai mult de câteva minute. Boala se răspândeşte prin picături de tuse sau stropi mici de spută sau mucus strănutaţi conţinând bacteria, care intră în tractul nazal sau respirator al altei persoane. Acolo bacteriile se ataşează printr-un mecanism necunoscut.

Microbul cauzează o infecţie locală în tractul respirator, care produce diferite simptome precum un nas care curge şi o tuse scurtă, seacă, ce poate dura câteva săptămâni. Aceasta se numeşte faza catarală a bolii. Oamenii de ştiinţă bănuiesc că doua toxine produse de catre microb sunt răspunzătoare pentru infecţia locală.

Urmatorul stadiu este mutarea efectelor bolii de la poziţia locală în întregul organism. În acest moment, boala intra în faza cu paroxisme. Chiar dacă microbul pertussis se găseşte numai în poziţia infecţiei locale, unii oameni de ştiinţă cred ca el eliberează componente toxice intense (precum toxina pertussis şi endotoxina) care atacă diferite sisteme în organism şi produc simtome mai severe precum febra mare şi câteodată, convulsii.

O mamă poate să nu recunoască imediat că al ei copil s-a îmbolnavit de tuse convulsivă deoarece, în forma sa clasică, boala începe cu câteva simptome obişnuite care pot fi confundate cu răceala obişnuită. Copilul poate fi obosit şi să nu mai mănânce bine, să prezinte o stare subfebrilă şi să aibă o uşoară tuse seacă pentru aproximativ două săptămâni. Numai când simptomele de răceală dispar începe tusea cu paroxisme.

Tusea caracteristică apare când copilul, după ce tuşeşte ‘’ ca şi cum printr-o valvă cu sens unic’’ şi rămâne cu totul fără respiraţie, în cele din urmă reuşeşte să inspire ceva aer prin gâtul parţial îngustat. Paroxismul poate fi urmat de vomă, hemoragie nazală sau o hemoragie în ochi.

Acest tablou clasic se găseşte la copii intre doi şi şase ani. Sugarii, care sunt cei mai vulnerabili, nu prezintă tuse, ci pur şi simplu se pot sufoca şi nu mai sunt în stare să respire. La copiii mai mari şi adulţi, tusea este de obicei mult mai blândă şi adesea nu este prezentă de loc. Adulţii care iau tuse convulsivă pot fi diagnosticaţi ca având bronşită, gripă sau pur şi simplu o raceală gravă.

Stadiul de convalescenţă al bolii, tusea sporadică fiind caracteristica sa, poate dura săptămâni sau luni. El poate fi complicat de infecţii secundare bacteriale, precum pneumonia, care erau cauzele majore de deces în trecut când nu existau antibiotice şi îngrijirea medicala de susţinere era mai puţin sofisticată.

Cele mai de temut complicaţii sunt cele neurologice, incluzand convulsii, paralizie, comă, orbire, surzire, tulburări de mişcare şi retard mental. Unele din acestea pot rezulta din lipsa de oxigen (anoxia) apărută pe timpul intervalelor de tuse. Ca şi tusea caracteristică, aceste complicaţii neurologice reprezintă efectul direct al acţiunii destructive a bacteriei în organism.

La un Simpozion FDA din 1982, un om de ştiinţă japonez a arătat ca substanţele toxice produse de B.pertussis pot fi răspunzătoare pentru complicaţiile neurologice ale tusei convulsive, ca şi pentru acelea ale vaccinului care conţine B. pertussis: ’’Reacţii precum febra şi complicaţia neurologică (de la vaccin) sunt reminiscenţe ale simptomelor asociate cu infecţia şi sugereaza posibilitatea unor mecanisme comune pentru aceste stări fiziologice. B.pertussis poate produce o substanţă toxică care provoacă efectele adverse ale bolii şi, în mod similar, aceste substanţe toxice pot fi prezente într-o masură limitată în vaccinul uzual cu celule întregi şi să aibă efecte comparabile.’’

La Seminarul Înternaţional din 1989 despre Complicaţiile Neurologice ale Tusei Convulsive şi ale Vaccinului Pertussis condus de John Menkes, M.D., Profesor Emerit în Neurologie şi Pediatrie la UCLA, consensul oamenilor de ştiinţă participanţi a fost că “ Există date suficiente să implice atât endotoxina cât şi toxina pertussis în complicaţiile neurologice ale bolii şi în orice reacţie adversă la vaccinul pertussis.’’

Cum acţionează vaccinul

Toate vaccinurile acţionează pe principiul protecţiei stimulând artificial sistemul imunitar să producă anticorpi – molecule mici de proteine care atacă organismul invadator- pentru a învinge o boală în acelaşi mod în care boala naturală stimulează imunitatea. În cazul vaccinului pertussis, copilul este injectat cu cantităţi controlate de bacterii pertussis omorâte în întregime. Teoria este că injecţiile periodice cu cantităţi mici de bacterii vor obliga sistemul imunitar al copilului să producă anticorpii care conferă imunitate.

Dar experienţa neplacută a arătat că vaccinul creat să protejeze un copil căteodata răneşte sau chiar omoară. Ştiinţa medicală încă încearcă să stabilească exact care antigene din bacteria pertussis produc imunitate şi care cauzează lezarea creierului, sau dacă acelaşi antigen le face pe amândouă. Lipsa unui răspuns la aceasta întrebare a obsedat cercetarea asupra vaccinului pertussis de la început. Astfel oamenii de ştiinţă au folosit întreaga celulă cu toate componentele sale. De aceea vaccinul pertussis folosit în Statele Unite şi aproape în toate celelalte ţări este cunoscut ca vaccinul cu celule întregi. De aceea se face referinţă la el ca vaccinul ’’ brut’’.

Vaccinul cu celule întregi

Primul vaccin împotriva tusei convulsive a fost creat în 1912 de către doi bacteriologi francezi, Jules Bordet şi Octave Gengou, care doreau să îl folosească în Tunisia pentru a împiedica boala să se răspândească printre copiii din acea ţară. După ce au crescut bacterii pertussis în vase mari, ei le-au omorât cu căldură, au conservat amestecul cu formaldehidă şi l-au injectat la copii.

Bordet şi Gengou au trebuit să accepte răul împreună cu binele, impurităţile cu antigenele protectoare, pentru că nimeni nu a ştiut cum să le separe. În principiu, acest vaccin brut creat cu mai mult de şaptezeci de ani în urmă este aproape similar vaccinului pertussis cu celule întregi injectat în fiecare an la milioane de copii în toată lumea.

În Tunisia, Londra şi Paris la începutul secolului douăzeci, faptul că noul creat vaccin era brut şi impur era ultimul lucru prezent în mintea cuiva.

Tusea convulsivă ucidea sugari şi copii cu sutele şi prima prioritate era să îi protejeze. Mai mult, începutul secolului douăzeci era un moment al interesului exploziv în dezvoltarea vaccinurilor.

În Londra, Almroth Wright a dezvoltat un vaccin împotriva febrei tifoide care probabil a salvat milioane de vieţi în timpul primului război mondial, în vreme ce vaccinul împotriva turbării descoperit de Pasteur şi vaccinurile împotriva difteriei şi tetanosului ale lui Emil von Behring erau deja de domeniul trecutului. Se insista asupra vaccinului pertussis întrucât doctorii căutau să găsească o cale să elimine bolile infecţioase de pe pământ.

În 1925, cercetătorul danez Thorvald Madsen a încercat un vaccin pertussis modificat pe timpul unei epidemii de tuse convulsivă din Insulele Faroe. El a vaccinat sugari şi deşi nu a prevenit tusea convulsivă, a părut să facă boala mai uşoară şi să reducă numărul deceselor.

În anii 1930 şi la începutul anilor 1940, oamenii de ştiintă şi doctorii căutau cu febrilitate să definească cea mai bună metodă de a pregăti vaccinul, cea mai bună vârstă pentru a face primul vaccin, câte vaccinuri erau necesare pentru a proteja un copil, şi dacă sau nu vaccinul pertussis ar trebui să fie combinat cu altele precum anti difteria şi anti tetanos.

Una din schimbările făcute în vaccinul original al lui Bordet şi Gengou a fost să se adauge un ‘’adjuvant’’. Acesta este un material, de obicei o sare de metal, care măreşte capacitatea vaccinului pertussis de a produce anticorpi. În 1943, un cercetător american de început din domeniul vaccinului pertussis, Pearl Kendrick, a raportat că aluminiul are acest efect adjuvant; vaccinul era mai protector şi mai puţine bacterii pertussis trebuiau să fie incluse. După raportul ei, aluminiu sau substanţe bazate pe aluminiu au fost adăugate vaccinului.

Kendrick a contribuit de asemenea la combinarea vaccinului pertussis cu vaccinurile anti difterie şi anti tetanos aflate deja în folosinţă în anii 1940. În 1942 ea a spus’’ Cu varietatea procedurilor acceptate de imunizare pentru copii, este logic să fie studiate combinaţii corespunzătoare de antigene pentru imunizarea activă, în vederea reducerii numărului necesar de injecţii, micşorând astfel disconfortul pentru copil şi familie şi simplificând procedurile administrative.’’

Astfel, de dragul ‘’de a simplifica’’ vieţile copiilor, ale părinţilor lor şi ale doctorilor ocupaţi, Kendrick a insistat ca vaccinul pertussis să fie combinat cu vaccinul anti difteric. Această logică a devenit şi mai atragătoare când s-a aflat că, componenta pertussis mărea eficacitatea componentei difterice când cele doua erau combinate: vaccinul pertussis însuşi acţiona ca un adjuvant. La scurt timp dupa acea, anti tetanos s-a adaugat la aceste alte două vaccinuri, din aceleaşi motive. Această triplă combinaţie a creat vaccinul DPT precum îl ştim astăzi.

Când vaccinul anti poliomielită al lui Salk a apărut pe piaţă, producătorul farmaceutic Parke-Davis a hotărât să facă lucrurile şi mai uşoare pentru copii, părinţi şi doctori combinând vaccinul polio omorât cu vaccinul DPT. Aceasta a creat o nouă combinaţie de patru vaccinuri, numit Quadrigen, care a fost autorizat de Institutele Naţionale de Sănătate (NIH) în primăvara anului 1959. Dar experţii în vaccin au combinat în mod evident prea multe vaccinuri, întrucât s-a constatat că Quadrigen era foarte reactiv. În cele din urmă a fost retras de pe piaţă în 1968 şi mai multe procese au fost deschise împotriva Park-Davis de către părinţii copiilor care au fost afectaţi de vaccinul patru-în-unul.

Probleme cu producerea şi testarea

Astăzi, vaccinul cu celule întregi este făcut eminamente în acelaşi fel ca pe vremea lui Bordet şi Gengou, deşi fiecare producător îl prepară în mod diferit, şi formula exactă este considerată un secret comercial. Bacteriile pertussis sunt de obicei crescute într-un mediu de caseină hidrolizată cu dializat din drojdie, suplimentat cu agar şi cărbune şi conservat cu Thiomersal, un derivat de mercur. Alte ingrediente posibile sunt acid hidrocloric, adjuvantul (de obicei un component de aluminiu), hidroxid de sodium şi sare.

În trecut, se adăuga adesea sânge uman. Astăzi este interzisă de reglementări federale, dar producătorilor încă li se permite să adauge sânge de la ‘’ animale inferioare, altele decât calul’’.

Amestecul este pregătit în vase şi spălat, iar bacteriile sunt apoi omorâte cu caldură şi formaldehidă astfel încât să creeze un toxoid. Vaccinul este depozitat de către producători la temperaturi aproape de îngheţ, pentru o vreme. El este combinat cu componente difterice şi tetanos, turnat în fiole şi trimis la centre de distribuţie regionale. Apoi este trimis la angrosişti înainte de a fi transportat la farmacii, doctori particulari şi clinici de sănătate publică. În sfârşit, este injectat la sugari.

Vaccinul pertussis cu celule întregi este cel mai brut vaccin în folosinţa curentă şi este cel mai greu de produs. În 1978, Charlotte Parker de la Departamentul de Microbiologie al Universităţii Texas din Austin a oferit un tribut poetic acestei particularităţi a microbului pertussis:’’ Bordetella pertussis este un organism fascinant de studiat. O anume cantitate de empiricism, opusa logicii, este necesară pentru a avea succes cu pertussis. Culturile de diagnostic sunt dificile şi adesea nu te poţi baza pe ele. Loturi diferite de vaccin, făcute în acelaşi mod, din aceleaşi tulpini, câteodată prezintă proprietaţi diferite. Munca experimentală nu este întotdeauna reproductibilă de la un laborator la altul, dar aceasta este ceva obişnuit în cercetarea biologica. Problemele culturii de diagnostic şi variabilitatea neaşteptată în vaccinuri şi în speciile de pertussis însăşi nu sunt uşor de explicat.’’

O chestiune de siguranţă şi eficacitate

Microorganismul pertussis este unul dintre cele mai complexe, instabile şi în general inşelătoare bacterii cunoscute. Este de asemenea extrem de otrăvitor şi cu o gamă largă de efecte asupra organismului uman. În cuvintele lui Margaret Pittman (1965) care a fost specialistul cel mai important al guvernului Statelor Unite în vaccinul pertussis timp de mulţi ani până la pensionarea ei în 1971: ‘’Bordetella pertussis este unică printre bacteriile infecţioase prin abilitatea sa marcată de a modifica răspunsurile biologice. Prin urmare, a existat o preocupare specială ca vaccinul pertussis să fie cât se poate ferit de factori reactivi şi totuşi să furnizeze protecţie adecvată împotriva tusei convulsive.’’

Astăzi, FDA răspunde de testarea vaccinului pertussis pentru siguranţă şi eficacitate înainte de a fi eliberat spre folosinţa de către public. Dar caracterul vaccinului pertussis, în mod notoriu instabil şi dificil face ca adesea loturi de vaccin să nu treacă de testele FDA. Specialistul FDA în vaccinul pertussis, Charles Manclarck a comentat în 1967: ”Vaccinul pertusis este unul din produsele cele mai dificile de produs şi testat. Ca un exemplu, vaccinul pertussis are una din ratele cele mai mari de eşec dintre toate produsele prezentate Biroului de Biologie pentru testare şi eliberare. Aproximativ 15-20 la sută din toate loturile care trec testele producătorului nu trec testele Biroului.’’

Testul de laborator pentru eficacitatea vaccinului

Nevoia de un test standard de eficacitate a devenit o prioritate mare după ce Randolph K. Byers şi Frederick C. Moll de la Facultatea de Medicină de la Harvard au publicat un articol în 1948 descriind copii care au suferit lezări ale creierului dupa ce au primit vaccinul pertussis. Constatările lor au şocat lumea medicală şi au furnizat prima dovadă clară că vaccinul cauza complicaţii neurologice serioase la copii. Doctori şi oameni de ştiinţă s-au grăbit să dezvolte teste de laborator definitive pentru a măsura eficacitatea şi toxicitatea vaccinului.

Cu doi ani mai devreme, în 1946, Kendrick si Pittman au avut idea de a ‘’provoca’’ sau de a expune şoareci vaccinaţi la tuse convulsivă injectând doza de provocare cu bacterii pertussis direct în creierele lor. Abilitatea vaccinului de a proteja împotriva tusei convulsive (potenţa sau eficacitate) a fost judecată după câţi şoareci au supravieţuit şi câţi au murit după ce au fost infectaţi cu boala.

Departamentul de Standarde Biologice (DBS) al Serviciului de Sănătate Publică (PHS) a stabilit un test naţional de eficacitate în 1949 şi l-a modificat în 1953 pentru a stabili limitele maxime şi minime de eficacitate. Astazi, un singur test de eficacitate necesită cinci probe ale vaccinului pe 350 până la 400 şoareci. Dacă vaccinul stimulează imunitatea în majoritatea şoarecilor, este considerat a fi la fel de efectiv la oameni şi este eliberat pentru folosirea de către public.

Testul de laborator pentru siguranţă

Vaccinul fabricat este de asemenea supus testului de toxicitate dezvoltat şi perfecţionat de Pittman şi alţii la DBS între 1954 şi 1965. Acest test se presupune că măsura siguranţa vaccinului, adică care este probabilitatea de a cauza reacţii severe la copii. Vaccinul este injectat in cavităţile abdominale ale şoarecilor tineri pentru a vedea dacă ei continuă sa ia în greutate după o perioadă de timp. Dacă şoarecii nu mor şi continuă să ia o anume cantitate în greutate, producătorii vaccinului şi FDA consideră vaccinul sigur pentru copii.

Acest test a prezentat, de asemenea, probleme. Cand Pittman încerca să-l perfecţioneze în anii 1950, unii şoareci se vedeau că iau în greutate în mod satisfăcător indiferent ce fel de vaccin se folosea. Creşterea în greutate a şoarecelui era de asemenea afectată de prezenţa şi tipurile de adjuvanţi folosiţi în vaccin, temperatura şi mărimea cuştilor şoarecilor, cantitatea de lumină la care erau expuşi şoarecii şi tipul de şoareci folosiţi. Dar aspectul cel mai supărător al testului de toxicitate era că unii copii au avut şi încă au reacţii severe şi chiar fatale la vaccinuri care au trecut cu success testul.

Testele de eficacitate şi toxicitate elaborate cu aproape patru decade în urmă de Kendrick şi Pittman erau desemnate să elimine tipurile de reacţii neurologice pe care Byers şi Moll le-au descris în articolul din 1948 care a uluit lumea medicală. Dar în ciuda faptului că toate vaccinurile pertussis produse în Statele Unite au fost supuse la aceste diferite teste de laborator, au continuat să apară reacţii neurologice. John Cameron, de la Universitatea din Quebec, a spus în 1978 :’’Ce încercăm noi să controlăm când facem un test de toxicitate asupra şoarecelui? În mod clar încercăm să hotărâm dacă un anume lot de vaccin este sau nu potrivit pentru eliberare pe piaţă. Pe de altă parte, probabil fiecare lot de vaccin eliberat în ultimii 5-10 ani a fost sigur conform acestui standard, totuşi reacţii încă se observă la copii mici.’’

Faptul trist este că după mai mult de patruzeci de ani de supunere a vaccinului pertussis la ‘’testul de toxicitate’’ asupra şoarecelui, încă mor copii şi sunt lezaţi la creier dupa ce vaccinul a trecut acest test.

La ce vârstă ar trebui să vaccinăm ?

Una din problemele importante dezbătute în timpul perioadei frenetice de dezvoltare a vaccinului în anii 1920 şi 1903 era vârsta cea mai mică la care să se administreze copiilor vaccinul pertussis. Nou născuţii şi copiii mici erau întotdeauna primii care mureau din cauza tusei convulsive, dar unii doctori au început să suspecteze că vaccinul nu ‘’prindea’’ în primele luni de viaţă. Louis Sauer din Evanston, Illinois, care a dezvoltat propriul lui vaccin pertussis şi era un suporter sincer al vaccinării în masă, a raportat în 1941 că numai 27 la sută dintr-un grup de optzeci şi nouă de sugari au dezvoltat anticorpi protectori când au fost vaccinaţi la vârsta de trei luni sau mai puţin.

Sauer a susţinut ca vaccinarea pertussis să nu înceapă mai devreme de vârsta de şapte luni, observând că ‘’cei mai mulţi din aceşti copii mici nu au încă puterea de a dezvolta o imunitate corespunzătoare când sunt injectaţi atât de devreme în viaţă.’’ El a comentat, de asemenea, că ‘’unii nu au putut fi injectaţi în timpul primelor câtorva luni, întrucât existau ’probleme de alimentare’ în special la cei născuţi prematur.’’ Opinia lui Sauer era contracarată de alţii care credeau că uneori o protecţie parţială a nou născuţilor împotriva ravagiilor tusei convulsive era mai bună decât nici una.

Problema răspunsului cu formare de anticorpi poate nu a jucat un rol atât de important în hotărârea momentului când ar trebui vaccinaţi copiii, ci mai mult a contat comoditatea pediatrului care vaccina. Autorii unui studiu din 1962 asupra vaccinului Quadrigen Parke-Davis au concluzionat: ”Sunt mai multe motive pentru care doctorul doreşte să înceapă imunizarea cât mai devreme posibil în viaţă. Pertussis poate fi o ameninţare serioasă la sugarii sub vârsta de trei luni… Există de asemenea o mai mare probabilitate de a termina seriile recomandate de vaccinuri dacă imunizarile pot fi începute în copilărie devreme şi coordonate cu alte motive pentru a aduce sugarul la cabinetul doctorului sau la clinică. Pentru cei mai mulţi doctori, vârsta de la 4 la 6 săptămâni ar fi un moment convenabil să înceapă seria de vaccinuri împotriva difteriei, tetanusului, pertussis şi poliomielitei. La aceasta vârstă sugarul începe seria de vizite de verificare a sănătăţii şi aproximativ la acest moment mama trebuie să facă examinarea tradiţională după naştere .

În cele din urmă, doctorii americani au rezolvat problema răspunsului slab de anticorpi la nou născuţi pur şi simplu dându-le sugarilor mai multe vaccinuri suplimentare – numite rapeluri.

Mai întâi sugerate în 1938, acestea au devenit obişnuite în anii 1940. Astăzi, Sistemul Public de Sănătate al Statelor Unite şi Academia Americană de Pediatrie recomandă ca un copil să primească primul vaccin DPT la vârsta de doua luni, cu vaccinuri ulterioare administrate la patru luni, şase luni, optsprezece luni şi între vârsta de patru şi şase ani.

Totuşi Europa, Suedia şi alte câteva ţări încep în mod curent vaccinarile după vârsta de şase luni din cauza răspunsului îmbunătăţit de anticorpi obţinut la sugarii vaccinaţi dupa ce sistemele lor imunitare sunt mai dezvoltate. Reglementările Ministerului Britanic al Sănătăţii au stabilit că atunci când se vaccinează cu DPT ‘’ un răspuns imunologic general mai bun poate fi aşteptat dacă prima doza este întarziată până la vârsta de şase luni.’’

Puţini doctori au atras atenţia asupra posibilităţii ca deplasând vaccinarea în primele săptămâni după naştere poate creşte riscul de reacţii neurologice sau moarte subită. George Dick, de la Institutul Bland – Sutton al Spitalului Middlesex din Londra a scris în 1967, ‘’S-a ştiut de mult că mărind numărul de B.pertussis per doza de vaccin creşte frecvenţa reacţiilor. Ar fi surprinzator dacă micşorând mărimea sugarilor care primesc un anume vaccin nu ar creşte de asemenea reacţiile.’’

Observaţiile lui Dick sugerează ceea ce pare a fi o violare a unei axiome standard in medicină. Această axiomă este că cu cât mai mică este greutatea unui individ, cu atât mai mică doza de medicament de administrat. Doctorii nu s-ar gândi să injecteze un sugar cu aceleaşi număr de unităţi de penicilină ca un adult. Totuşi un sugar de două luni cântărind 3,5 kg primeşte aceeaşi cantitate de vaccin ca un copil de 25 kg care intră la grădiniţă.

Dick arată mai departe că ‘’ Înainte ca vaccinul împotriva tusei convulsive să fie folosit în mod obişnuit în Marea Britanie, Consiliul de Cercetări Medicale a efectuat o serie de teste, incluzând un studiu al reacţiilor la sugari, din care 80 la sută erau în vârstă de 14 luni sau mai mari. S-a concluzionat de mulţi profesionişti că rezultatele acestor teste au fost definitive şi erau aplicabile sugarilor de toate vârstele, mereu, la toate vaccinurile. Cum s-a ajuns să presupunem că sugarii în vârstă de numai câteva luni ar reacţiona în acelaşi fel ca sugarii de două ori greutatea lor? De ce s-a recomandat imunizarea cu vaccinuri conţinând pertussis la sugari în vârstă de câteva luni fără să se fi facut teste corespunzatoare de toxicitate?’’

Comentariile lui Dick expun o curiozitate a modului în care copiilor americani a ajuns să li se dea în mod obişnuit primul vaccin DPT la vârsta de doua luni. Statele Unite nu au efectuat niciodată propriile lor teste clinice să demonstreze că vaccinul pertussis era sigur şi eficace când se administra copiilor sub vârsta de un an. În loc de aceasta, s-au bazat (şi încă se bazează) pe datele adunate de Consiliul britanic de cercetări medicale în testele clinice efectuate în anii 1950 pentru dovada siguranţei şi eficienţei vaccinului la nou născuţi. Dar, după cum subliniază Dick, aceste teste clinice, care au inclus aproximativ 50.000 copii, nu au fost efectuate pe sugari de două luni. Majoritatea copiilor supuşi testelor aveau mai mult de patrusprezece luni!

Deşi opt copii mici au avut convulsii in şaptezeci şi două de ore după vaccin şi alţi treizeci şi patru au avut convulsii în douăzeci şi opt de zile de la vaccin, aceste teste au fost considerate un succes şi vaccinul a fost administrat repede majorităţii copiilor din Anglia. Deşi testele aveau scopul să demonstreze eficacitatea (capacitatea de a preveni tusea convulsivă), nu siguranţa, autorităţile din domeniul sănătăţii din Statele Unite le-au folosit ca dovadă că vaccinul era sigur pentru administrarea la sugari în vârstă de şase săptămâni.

REACŢIILE ADVERSE: DESCOPERITE PREA TÂRZIU?

În medicina, păcatele făptuite sunt mortale, păcatele prin omisiune scuzabile.

Theodore Tronchin

Unul din elementele cele mai stranii din povestea bacilului pertussis este acela că vaccinul a fost introdus pe scară largă în Anglia, Statele Unite şi alte state industrializate ale lumii fără un efort sistematic de a evalua efectele sale secundare. Odată ce programele de vaccinare au fost în plin avânt în ţările dezvoltate, nu s-a făcut aproape nicio încercare de a monitoriza corespunzător efectele secundare sau îmbunătăţi siguranţa vaccinului.

Spre sfârşitul anilor 1940 oficialii guvernamentali din domeniul sănătăţii şi doctorii promovau în mod agresiv vaccinarea pertussis în toată America întrucât incidenţa tusei convulsive scădea continuu. În acelaşi timp, cercetătorii din domeniul vaccinului şi doctorii deveneau conştienţi că beneficiile vaccinului pertussis erau însoţite de riscuri.

Capacitatea vaccinului de a omorî fără avertizare a fost semnalată prima dată în 1933 de către Thorvald Madsen în Copenhaga. El a raportat că doi sugari, care au fost vaccinaţi imediat după naştere, au murit la câteva minute după vaccin.

Mai târziu în anii 1930, cercetătorii americani au raportat că unii copii au reacţionat cu febre, convulsii şi colaps. Dar majoritatea doctorilor nu au ţinut seama de aceste rapoarte, convinşi că reacţiile erau nesemnificative în comparaţie cu protecţia pe care vaccinul o dădea împotriva temutei tuse convulsive.

În 1946, Werne şi Garrow au descris morţile unor gemeni identici în douăzeci şi patru de ore de la al doilea vaccin. În 1947, Matthew Brody, de la Spitalul Brooklyn, a furnizat descrieri detaliate a două cazuri implicând lezări ale creierului ducând la moarte după vaccin.

Dar contribuţia majoră la rapoartele asupra reacţiilor la vaccinul pertussis a fost studiul din 1948 al lui Randolph K.Byers şi Fredrtick C.Moll de la Facultatea de Medicină de la Harvard. Ei au examinat cincisprezece copii care au reacţionat în mod violent la şaptezeci şi două de ore de la injecţia cu vaccinul pertussis. Toţi copiii erau normali înainte de vaccin; niciunul nu a avut vreodată vreo convulsie.

Un caz pe care ei l-au descris a fost al unui băiat de opt luni, al cărui prim vaccin pertussis a fost administrat la şapte luni. Acel vaccin a fost urmat de iritabilitate şi somnolenţă care au trecut în aproximativ trei zile. Trei săptămăni mai tarziu i s-a făcut al doilea vaccin şi ‘’rapid a devenit iritabil, agitat, febril şi îşi ţinea braţul drept rigid. La aproximativ şaptezeci şi două de ore după inoculare, el a avut două convulsii generalizate severe şi a fost internat în alt spital.’’ Când a fost văzut de doctorul familiei sale opt luni mai târziu’’ el era orb, surd, spastic şi fără speranţă.’’

Byers şi Moll au concluzionat că din cei cinsprezece copii pe care i-au studiat, ‘’ un copil şi-a revenit complet, trei au avut o perioadă prea scurtă de obsevare ca să permită concluzii finale, doi au urmat un lung drum în declin terminându-se cu moartea şi restul de nouă au suferit de afecţiuni ale sistemului lor nervos, care în majoritatea cazurilor ameninţa să le afecteze o viaţă competitivă.’’

Doctorii în general au fost surprinşi şi iritaţi de acest articol. Mai târziu Byers i-a spus unui jurnalist de televiziune că ‘’ la acel moment raportul nu a fost bine primit de comunitatea medicală. ’’ Motivul? Pentru prima dată, doctorii trebuiau să se confrunte cu faptul că vaccinul nu era lipsit de riscuri serioase. Un articol din 1949 din British Medical Journal (Revista Medicala Britanica) arăta ’’Vaccinarea pertussis, orice s-ar putea crede despre capacitatea sa de imunizare, a fost cel puţin considerată relativ fără efecte secundare.’’

John A. Toomey a scris în 1949 că studiul facut de Byers şi Moll era ‘’ îngrijorator, întrucât înainte de el, acest [vaccin] a fost considerat inofensiv.’’. El însuşi a trimis chestionare unui număr de pediatri şi a adunat date asupra a treizeci şi opt de cazuri de reacţii severe la vaccinul pertussis.

Louis Sauer a făcut o observaţie interesantă după ce Toomey şi-a prezentat raportul la o întâlnire AMA din 1948, arătând că lezarea neurologică cauzată de vaccin seamănă cu lezarea cauzată de tusea convulsivă.” In cazuri izolate’’ a spus el, ‘’o doză profilactică obişnuită de vaccin pertussis… pare să provoace un lanţ de reacţii nefavorabile ale sistemului nervos central : febră, convulsii şi, în unele cazuri, schimbări patologice ireversibile în creier. Aceste constatări fundamentale seamănă cu cele întâlnite ocazional în cazuri de tuse convulsivă severă.’’

În 1953, S. Kong, M.D. de la Clinica de Pediatrie a Universităţii din Zurich, a adunat din literatura lumii o listă de 82 de cazuri de lezări din cauza vaccinului pertussis. În 1955, Niels Low, de la Departamentul de Neurologie al Facultăţii de Medicină, Universitatea din Illinois, a arătat că encefalogramele copiilor mici erau câteodată modificate de vaccinul DPT. El a concluzionat că ‘’reacţii cerebrale slabe, dar posibil semnificative apar în plus faţă de schimbările neorologice foarte severe raportate.’’ Până în1958 literatura conţinea 107 cazuri, din care 93 erau din Statele Unite. J.M.Berg, M.D. de la Spitalul Fountain din Londra, a analizat cele 107 cazuri şi a găsit că 41 şi-au revenit, 31 au prezentat semne de lezare permanentă, în vreme ce soarta celorlalţi era necunoscută. Berg a atras atenţia asupra pericolului de retard mental ca un efect al vaccinului şi a subliniat că ‘’orice sugestie a unei reacţii neurologice la inocularea cu pertussis ar trebui să fie o contraindicaţie absolută pentru o altă inoculare.’’

In ciuda acestor avertismente, doctorii americani au continuat să insiste că lezarile minore cauzate de vaccinul pertussis erau compensate de lipsa de reacţii serioase în sutele de mii de copii care erau vaccinaţi în mod regulat. Dar pe ce probe şi-au bazat ei această presupunere?

Precum menţionat în Capitolul Unu, în Statele Unite nu s-au făcut vreodată teste clinice mari de nici un fel, pentru a măsura siguranţa sau eficacitatea vaccinului pertussis. Singurele teste clinice pe scară mare făcute vreodată au fost desemnate să măsoare abilitatea vaccinului de a proteja împotriva tusei convulsive şi s-au făcut în Marea Britanie din 1946 in 1957. Când au fost terminate, Statele Unite deja foloseau vaccinul pe scară largă.

Deşi opt copii din aceste teste britanice au avut prima lor convulsie înregistrată în şaptezeci şi două de ore după vaccin, şi alţi treizeci şi patru de copii au avut prima lor convulsie înregistrată în patru la douăzeci şi opt de zile după inocularea cu vaccinul pertussis, doctorii au negat o posibilă legatură, spunând, ’’Nu există vreun motiv să considerăm precipitarea de către vaccin a convulsiilor lor.’’

Aceste teste, prin urmare, erau folosite de doctorii britanici şi americani ca dovadă că vaccinul DPT era sigur, chiar dacă datele ar fi putut să fie bine foarte interpretate ca să sugereze concluzia opusă. Ele nu ar fi trebuit să fie niciodată interpretate că vaccinul era sigur pentru oricine, de vreme ce testele excludeau sugari mai mici de şase luni, pe cei cu o istorie personală sau a familiei cu convulsii, şi pe cei care fuseseră recent bolnavi – categorii de copii care au fost vaccinaţi în mod obişnuit in America.

Precum a declarat George Dick în 1978, ’’ Se pare că orice efecte nefavorabile care s-ar fi putut întâmpla cu vaccinul pertussis au avut tendinţa de a fi fost minimalizate sau neglijate de frică să nu afecteze folosirea unui vaccin împotriva unei boli care, la sfârşitul anilor 1950, dădea naştere la aproximativ 30.000 la 90.000 consultaţii anuale.’’

Spre sfârşitul anilor 1950, programele de vaccinare pertussis erau în plină activitate în toate ţările industrializate ale lumii, cu Statele Unite în frunte. În mod evident, doctorii şi oamenii de ştiinţă erau convinşi că vaccinarea pertussis era aproape lipsită de riscuri, şi guvernele american şi britanic au promovat in mod agresiv acest concept publicului.

Dar în 1960, lumea medicală a reacţionat când cercetătorul suedez din domeniul vaccinului Justus Strom a declarat în British Medical Journal ( Revista Medicală Britanică) , “În Suedia incidenţa complicaţiilor neurologice dupa tuse convulsivă nu pare să fie atât de mare ca aceea după vaccinare.’’ Strom a arătat, de asemenea, că tusea convulsivă devenise o boală mult mai blândă în ţara lui şi a concluzionat ”Natura din ce in ce mai blândă a tusei convulsive şi mortalitatea foarte scazută din cauza acestei boli în Suedia face chestionabilă justificarea vaccinării universale împotriva ei. Aceeaşi întrebare poate să apară şi în alte ţări.’’

În 1961, J.M.H.Hooper, un funcţionar medical şcolar cu experienţă din nordul Angliei, a constatat că unii părinţi refuzau să-şi aducă copiii la clinica locală de sănătate pentru alte vaccinuri DPT. El a investigat şi a găsit drept motiv reacţiile ocazionale violente la un vaccin anterior.

Hopper a scris,’’ Fiind întrebaţi, ei au spus despre copil că s-a îmbolnăvit în două la patru ore după injecţie. S-a cerut sfatul vecinilor şi adesea doctorul familiei era chemat. Aceasta, ei au explicat, era motivul pentru care nu au mai respectat programarea.’’ El a adunat informaţii asupra a cincizeci şi două de astfel de cazuri, din care şase au suferit colaps; patrusprezece, vomă persistentă; şi treisprezece, ţipete persistente incontrolabile.

Nimeni nu a acordat multă atenţie acestor avertismente, deşi observaţiile lui Hopper au fost confirmate de alţi doctori, în corespondenţe particulare ca şi în articole publicate ocazional. Totuşi, în 1963 un doctor britanic a scris că pediatrii au devenit preocupaţi de incidenţa mare a reacţiilor neplăcute la vaccinul DPT: “Iarăşi nu au existat cifre satisfăcătoare; inspectorii sanitari, doctorii de clinică şi părinţii însăşi au ajuns să fie filozofici asupra efectelor neplăcute ale imunizării. Dovezile despre aceste probleme sunt în mare măsura episodice, dar trebuie numai să vorbeşti cu inspectorii sanitari ca să-ţi dai seama de îngrijorările lor; doctorii de clinică adesea au aceleaşi sentimente şi mulţi funcţionari ai serviciului sanitar încep acum să fie suspicioşi asupra reacţiilor la pertussis. Am doi copii cu encefalopatie severă care cred ( dar nu pot dovedi) că este datorată antigenului pertussis.

In 1967 Strom a scris că articolul lui anterior asupra reacţiilor adverse a atras ’’atenţie considerabilă şi de asemenea criticism’’ dar el a insistat că ‘’convulsiile, şocul, şi iritabilitatea anormală observate după tripla vaccinare nu pot întotdeauna să fie privite ca simptome generale obişnuite, ci mai degrabă reflectă o reacţie cerebrală demonstrabilă obiectiv…. Reacţiile la vaccinare pot fi privite în special ca manifestări ale unui efect toxic, o predispoziţie individuală având o anume semnificaţie.’’

Controversa s-a încins cu un articol în 1974 scris de M.Kulenkampff, J.S. Schwartzman şi J. Wilson analizând retrospectiv treizeci şi şase de cazuri de boli neurologice văzute la Spitalul de Pediatrie din Londra din 1961 în 1972. Toate cazurile se credeau că pot fi atribuite inoculării DPT. Autorii au raportat că din treizeci şi şase de cazuri, doi au murit, patru şi-au revenit complet şi restul au rămas cu retard mental sau crize convulsive.

În 1974, Dick a estimat ca în Marea Britanie erau optzeci de cazuri de complicaţii neurologice severe anual: o treime din aceşti copii au murit şi o treime au rămas cu leziuni reziduale ale creierului . El a recunoscut a fi ‘’ neconvins în întregime că beneficiul public al vaccinarii împotriva tusei convulsive depăşeşte răul pe care îl poate face.’’

În 1977, Gordon T.Stewart, M.D., de la Departamentul de Medicină Comunitară al Universităţii din Glasgow, din Scoţia, a publicat un studiu analizând o sută şaizeci de cazuri de reacţii adverse şi neurotoxicitate urmare vaccinarii DPT. El a raportat că la şaizeci si cinci de copii reacţiile au fost ‘’urmate de convulsii, hiperkinetism şi deficienţă mentală severă’’. El a concluzionat: “Pare probabil că reacţiile adverse cele mai severe nu sunt raportate şi multe sunt trecute cu vederea.’’

Articolul lui Kulenkampff, Schwartzman si Wilson şi publicitatea care a urmat publicării lui a dus la formarea Asociaţiei Părinţilor Copiilor Lezaţi de Vaccin, care a presat guvernul britanic să studieze reacţiile adverse la vaccinul pertussis. Guvernul a răspuns prin a face un Studiu Naţional asupra Encefalopatiei în Copilarie (NCES), studiu care a testat legătura între vaccinări şi boala neurologică.

În 1981 , D.L.Miller, M.D., şi alţii au publicat o analiză a primei o mie de cazuri de boli neurologice raportate autorităţilor sanitare care efectau studiul naţional asupra encefalopatiei în copilărie. Treizeci şi cinci din aceste cazuri primiseră vacinul pertussis în şaptezeci şi două de zile de când s-au îmbolnăvit. Autorii au concluzionat: ”O asociere semnificativă a fost arătată între boala neurologică serioasă şi vaccinul pertussis…’’

În 1979, Administraţia Statelor Unite (pentru siguranţa) Alimentelor şi Medicamentelor (FDA) a realizat un studiu reprezentând prima încercare pe scară mare a guvernului Statelor Unite de a evalua reacţiile la vaccinul DPT. Studiul, efectuat la Universitatea California din Los Angeles i-a avut drept coautori pe Cody, Baraff, Cherry, Marcy şi cercetătorul FDA din domeniul vaccinului pertussis Charles Manclark, Ph.D. şi publicat în Pediatrics- Pediatria în 1981.

Dupa ce a supravegheat mai mult de 16.000 vaccinări DPT şi DT (difterie-tetanos), studiul a constatat că incidenţa reacţiilor la vaccinul DPT a fost mult mai mare decât după vaccinul DT, indicând că P sau componenta pertussis era cea care cauza reacţiile. El a constatat, de asemenea, că incidenţa tuturor reacţiilor la DPT: şoc, convulsii, ţipete ascuţite, febră, vomă, somnolenţă, irascibilitate, plâns persistent, şi reacţii locale, era mult mai mare decât s-a suspectat sau raportat vreodată in literatura ştiinţifică.

Dar in ciuda acestui studiu şi a mai mult de patruzeci de ani de avertizări despre reactivitatea vaccinului pertussis, doctorii răspunzători pentru stabilirea standardelor şi politicii din Centrele pentru Controlul Bolilor (CDC), Academia Americană de Pediatrie ( AAP) şi Asociaţia Medicală Americană (AMA) au continuat să promoveze vaccinul părinţilor americani cu încredere şi cu slaba subliniere a riscurilor asociate lui. Tot puţină atenţie s-a acordat şi identificării copiilor cu risc mare sau respectării cu grijă a contraindicaţiilor.

Vaccinul DPT a devenit o procedură medicală de rutină în America; şi, în loc să fie informaţi despre reacţiile la vaccin, părinţilor li se cerea legal să aibă copiii vaccinaţi pentru a-i înscrie la şcoală. Când un copil reacţiona violent la un vaccin DPT, rar li se spunea părinţilor că vaccinul pertussis a fost cel care a produs moartea sau leziunea cerebrală a copilului lor. Până când reporterul Lea Thompson de la WRC-TV din Washington, D.C. nu a răspândit povestea în aprilie 1982 cu documentarul ”DPT – Ruleta Vaccinului” părinţilor nu li s-a spus că copiii lor puteau să moară sau să fie lezaţi permanent de vaccinarea pertussis. Erau treizeci şi patru de ani de când Byers si Moll informaseră mediul medical american de acel fapt.

Reacţii adverse: Ce sunt ele ?

În 1988, prospectul informativ pus în pachetele vaccinului DPT produs de Laboratoarele Lederle arăta:” Vaccinul pertussis a fost asociat cu o proporţie mai mare de reacţii adverse decât multe alte vaccinări din copilărie.’’

În ultima jumătate trecută de secol, multe milioane de copii au fost vaccinaţi cu vaccinul pertussis. Majoritatea nu reacţionează în vreun mod notabil sau pur şi simplu pot avea o febra joasă şi să prezinte înroşire şi sensibilitate în jurul locului infecţiei. Pentru aceşti copii, nu pare să existe vreo lezare pe termen lung. O mică minoritate reacţionează violent şi probabil rămân cu boli şi handicapuri care îi fac aproape în întregime incapabili, precum retard mental, crize convulsive sau paralizie.

Există un alt grup de copii, care reacţionează în grade diferite de severitate, dar a căror creştere şi dezvoltare mentală pot fi afectate în moduri mai subtile. Aceşti copii pot fi afectaţi de infecţii cronice, probleme de comportament sau dezvoltare întârziată. Unele din aceste stări pot să nu fie aparente cu uşurinţă şi se vor arăta numai când copilul va merge la şcoală şi este găsit a fi ‘’hiperactiv’’ sau ‘’ cu dizabilităţi de învăţare’’.

La emisiunea TV din 1982, ‘’DPT: Ruleta Vaccinului’’, microbiologul Bobby Young a spus,” Dacă copilul nu este făcut de-a dreptul o legumă…. câţi copii mici care primesc acesta sunt în vreun fel lezaţi de vaccin şi cum să dovedeşti că ei nu au fost sau că ei au fost? Toţi sunt vaccinaţi.’’

Young a fost criticat de doctorii din poziţii de conducere din mediul medical american şi din FDA pentru că a făcut acea declaraţie. Auzind cuvintele sale, totuşi, Daniel Levitt, M.D., Ph.D., un imunolog de la Institutul de Cercetări Guthrie din Sayre, Pennsylvania, a declarat,” Aceasta este probabil declaraţia cea mai adevărată care a fost făcută în întreaga situaţie. Într-adevăr noi nu ştim care sunt efectele secundare, exceptând câteva informaţii limitate. Este aceasta înspăimântător? Probabil, pentru că vorbim de copii mici. Este neobişnuit? Eu aş spune, nu. Este obişnuit pentru majoritatea vaccinurilor şi medicamentelor pe care le folosim. Într-adevăr noi nu ştim cu o siguranţă absolută care sunt multe din efectele lor asupra sistemului.’’

Întrebări tulburătoare un răspuns. Copilul aparent normal a fost afectat de un vaccin care se recunoaşte că poate avea un impact dezastruos asupra unui grup mic, foarte sensibili la el? Efectul neurologic toxic al vaccinului pertussis şi-a lăsat amprenta asupra construcţiei mentale şi fizice a două generaţii întregi din lumea modernă? Dacă este aşa, Stewart poate să fi avut dreptate când a declarat: ‘’Numărul copiilor sănătoşi care au suferit tulburări mentale sau fizice ca rezultat al vaccinării poate să fie socotit nu în sute, ca în Regatul Unit, sau în mii, precum în restul lumii vestice, dar în sute de mii în întreaga lume. Acesta este un preţ mare de plătit pentru protecţia marginală şi temporară împotriva unei boli care acum rar ameninţă viaţa sau sănătatea copiilor sănătoşi”.

O reacţie la vaccinul pertussis poate apare în mai multe etape. Întai este o reacţie acută sau imediată după injecţie. Această primă reacţie poate fi de sine stătătoare şi urmată de recuperare completă. Dar o reacţie acută poate de asemenea să ducă la lezări cronice fizice, mentale, emoţionale sau neurologice, pe termen lung, care persistă într-o anume formă pentru tot restul vieţii copilului.

Reacţii ale pielii

Cea mai obişnuită reacţie este locală: durere, înroşire, inflamare sau umflare în jurul zonei injecţiei. Erupţii ale pielii şi spuzeli s-au raportat de asemenea după vaccin DPT în anamneze prezentate de Byers şi Moll (1948), Strom (1967) şi Hennessen şi Quast (1979). Prospectul informativ al firmei Lederle din 1988 declara:” Reacţii locale sunt obişnuite dupa administrarea DPT, apărând la 35 – 50 la sută din vaccinaţi”. Un prospect informativ al firmei Connaught din 1988 arăta ca unele date sugerează că febra apare mai probabil la acei care au avut reacţii locale şi că reacţiile locale apar, mai probabil la repetarea dozelor de DPT.

Majoritatea reacţiilor locale implică numai o înroşire temporară şi sensibilitate în jurul locului injecţiei şi nu cauzează alte probleme. Unele rapoarte de caz au sugerat totuşi, că o reacţie locală pronunţată poate fi motiv de atenţie când se iau în considerare alte vaccinuri DPT. În trecut, oficialii britanici din domeniul sănătăţii au considerat o reacţie locală severă drept o contraindicaţie pentru alte injecţii cu vaccin pertusis. Toate reacţiile locale severe ar trebui raportate doctorului care a administrat vaccinul şi el nu ar trebui să desconsidere reacţia cu lejeritate.

O mamă a raportat că locul injecţiei de pe piciorul fetiţei sale sugar ‘’s-a umflat ca un stup uriaş. S-a umflat până la aproximativ 7-8 cm lăţime şi era aşa de mare precum palma mâinii mele. La un sugar este o reacţie imensă. ’’Această reacţie locală a fost asociată cu o reacţie neurologică care a lăsat-o pe fiica ei cu leziuni cerebrale după primul ei vaccin DPT.

Câteva mame au raportat că o umflătură mare, roşie la locul injecţiei după un vaccin poate semnala mai multe reacţii severe la vaccinurile ulterioare. O mamă a raportat că fiul ei ‘’a reacţionat la primul şi al doilea vaccin cu o umflătură mare, roşie, fierbinte la locul injecţiei căreia i-a trebuit de la două la trei zile să dispară. Febra sa nu a fost niciodată mai mare de 100 grade

Ti-a placut articolul?

Comentarii