Președintele unei țări vrea să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea prin spânzurare!

Unul dintre subiectele care a iscat de-a lungul vremurilor discuţii aprinse este cel al pedepsei cu moartea (cunoscuta şi sub numele de “pedeapsa capitală”). Pedeapsa cu moartea are, însă, şi susţinători, nu numai opozanţi. Cei care se opun aduc ca argumente faptul că aceasta este barbară, învechită, nepotrivită cu vremurile moderne. De asemenea, se consideră că ar contrazice normele democraţiei, drept pentru care statele democratice au renunţat sau sunt pe cale să renunţe la ea.

Cei care susţin pedeapsa capitală aduc argumente economice: de ce să cheltuim bani cu un criminal, menţinându-l în viaţă în închisoare? Mai ales în cazul celor condamnaţi pe viaţă, banii pentru hrana zilnică, pentru pază, pot fi consideraţi aruncaţi pe fereastră, căci ei nu vor mai fi niciodată reintegraţi în societate, nu vor mai contribui la bunul mers al acesteia. Apoi, este dat argumentul psihologic: dacă infractorii ar şti că există posibilitatea să fie condamnaţi la moarte, ar fi descurajaţi să mai comică fapte antisociale. Nu în ultimul rând, dacă un criminal periculos este executat, se elimină riscul ca el să evadeze şi să comită noi infracţiuni violente.
 
Preşedintele ales al Filipinelor, avocatul populist Rodrigo Duterte, a afirmat, la sfârşitul săptămânii trecute, în oraşul Davao (sud), că intenţionează să restabilească pedeapsa cu moartea prin spânzurare şi să dea forţelor de ordine dreptul de "a trage pentru a omorî". În vârstă de 71 de ani, Rodrigo Duterte a mai spus că doreşte ca pedeapsa cu moartea, abolită în 2006 sub preşedinta Gloria Arroyo, să fie reintrodusă pentru infracţiuni ca traficul de droguri, violul, crimele şi jaful.
 
Dar oare cine ar mai fi de acord cu introducerea unei astfel de măsuri în 2016? Oare ce infracțiuni merită această pedapsă?
 
Începând cu anul 2002, în 10 octombrie este marcată Ziua mondială şi europeană împotriva pedepsei cu moartea. Această zi a fost stabilită la iniţiativa Coaliţiei mondiale împotriva pedepsei cu moartea, în condiţiile în care Uniunea Europeană se opune aplicării pedepsei capitale în toate cazurile şi în toate circumstanţele.
Pedeapsa cu moartea este cunoscută şi întâlnită încă din cele mai vechi timpuri, chiar mai mult decât pedeapsa cu închisoarea, care este în prezent mai folosită. Concret, pedeapsa capitală reprezintă uciderea unui om, în urma unor crime săvârşite de acesta, şi este prevăzută prin lege în mai multe ţări ale lumii, chiar şi în zilele noastre. De obicei, această pedeapsă extremă este aplicată după un proces judiciar, celor găsiţi vinovaţi de diverse infracţiuni – crimă, viol, spionaj sau înală trădare, adulter, incest sau trafic de stupefiante, depinde de ţara în care sunt săvârşite aceste fapte. În China, spre exemplu, traficul de carne vie sau cazurile grave de corupţie sunt pedepsite în acest fel.
Pedeapsa cu moartea există, totuşi, în cel puţin 40 de state din lume. Cel mai adesea, aceasta este aplicată în China, Iran şi Irak, dar şi în Egipt, Malaiezia, Sudan, Tailanda, Coreea de Nord, Vietnam, Japonia şi Statele Unite, chiar dacă mai puţin frecvent. În SUA, pedeapsa cu moartea se aplică numai în unele state, în funcţie de legislaţia fiecăruia.
Oamenii au fost inventivi, din cele mai vechi timpuri, în privinţa modului de execuţie. Cei găsiţi vinovaţi de infracţiuni erau pedepsiţi în moduri dintre cele mai crude, iar execuţiile erau publice, pentru a fi răspândită groaza în rândul cetăţenilor care ar fi fost ispitiţi să comită fapte reprobabile. În prezent, cel mai folosit mod de execuţie este prin administrarea de injecţii letale (SUA, China, Thailanda), urmat de execuţia prin spânzurare (Iran, Irak, Syria, Egipt, Sudan, Botswana, Japonia, Singapore), execuţia prin împuşcare (China, Vietnam, Yemen, Coreea de Nord, SUA), execuţia prin decapitare (Arabia Saudită), execuţia prin electrocutare (SUA), execuţia prin lapidare – uciderea cu pietre (Iran).
 
Chiar dacă în ţara noastră pedeapsa cu moartea a dispărut de aproape 25 de ani, în perioada medievală era foarte răspândită. Prima oară când a fost interzisă a fost la adoptarea Constituţiei din 1866, interdicţia fiind menţinută până în 1938, când a fost reintrodusă.
 
După venirea comuniştilor la putere, respectiva Constituţie a fost abolită, fiind considerată „fascistă”, însă pedeapsa capitală a fost menţinută, printr-o lege specială. În 1957 a fost introdusă pedeapsa cu moartea chiar şi pentru cei care cauzau o pagubă economică mai mare de 100.000 de lei, comuniştii considerând că hoţii nu mai pot fi reabilitaţi.
 
Pedeapsa capitală a fost abolită prin Decretul Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, când s-a hotărât aplicarea sancţiunii de închisoare pe viaţă. În România comunistă au fost executate peste 100 de persoane, potrivit datelor oficiale. Ultimele persoane condamnate la moarte şi executate în ţara noastră au fost soţii Elena şi Nicolae Ceauşescu, pe 25 decembrie 1989.
 
Cele mai crude metode de execuţie
 
– Arderea pe rug: se putea executa în două feluri – condamnatul era acoperit în totalitate de lemne şi paie, sau acestea erau aprinse numai la picioarele sale, fapt care sporea supliciul. În epoca medievală, această pedeapsă era destinată în general ereticilor și vrăjitoarelor.
– Târârea, spintecarea, dezmembrarea: toate acestea i se aplicau unui condamnat pentru trădare în Anglia medievală, aceasta fiind cea mai odioasă crimă pe vremea aceea. Se aplica numai bărbaţilor, femeile erau arse pe rug. După ce condamnatul murea, în final, călăul îl decapita şi îi tăia corpul în patru, iar bucăţile de cadavru erau expuse la vedere.
– Taurul de aramă: condamnatul era introdus într-un taur din aramă, gol pe dinăutru, capul fiind aşezat în gâtul taurului. Apoi se aprindea un foc sub abdomenul acestuia, iar omul din interior murea în chinuri groaznice.
– Lapidarea este o formă de pedeapsă capitală prin care un grup de oameni aruncă cu pietre într-o persoană, până când aceasta moare din cauza loviturilor.
– Damnatio ad bestias: condamnaţii erau aruncaţi în mijlocul leilor în arene, sau într-o cuşcă plină cu animale. .
– Spânzurarea a fost cea mai răspândită metodă de execuţie de-a lungul istoriei: numai în timpul domniei lui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) au fost organizate peste 65 000 de spânzurări, toate fiind execuţii publice.
– Ling Chi, o metodă barbară de execuţie, originară din China, presupune tăierea şi felierea îndelungată a condamnatului, cu nişte cuţite foarte ascuţite.
– Trasul pe roată era o metodă de execuţie larg răspândită în Evul Mediu, dar care s-a aplicat uzual şi în secolul al XVIII-lea. În ţara noastră, a rămas în istorie execuţia publică a capilor răscoalei din 1784, Horia şi Cloşca (Crişan se spânzurase în închisoare).
– Fierberea sau prăjirea erau des folosite în Asia, de către mongoli sau japonezi, dar şi în Anglia medievală. Condamnatul era dezbrăcat şi introdus fie într-un cazan cu lichid în clocot (apă, smoală, plumb sau ulei) fie într-un recipient similar, dar unde lichidul era încălzit treptat, până la punctul de fierbere.
– Jupuirea: Prin această metodă de execuţie se tăia pielea condamnatului cu nişte cuţite foarte ascuţite, fără a se secţiona vasele de sânge principale. Se încerca obţinerea pielii jupuite intacte, într-o singură bucată.
– Crucificarea: nu era doar o metodă de aplicare a pedepsei capitale, ci şi o modalitate de umilire a condamnatului, care murea în chinuri, uneori după mai multe zile.
– Dezmembrarea: Această metodă de execuţie presupunea legarea mâinilor şi picioarelor condamnatului de patru animale de tracţiune. Acestea erau mânate în patru direcţii diferite, pentru a smulge membrele victimei din încheieturi.
– Trasul în ţeapă: celebru la noi mai ales datorită domnitorului Vlad Ţepeş.
 
Metode mai „uşoare” de execuţie

– Împuşcarea, de către un pluton de execuţie. Se spune că nu toate armele aveau muniţie adevărată, astfel că nu se ştia cine a ucis condamnatul.
– Ghilotina este probabil cea mai sigură şi nedureroasă metodă de moarte impusă. Lama oblică şi grea cădea brusc, tăind capul victimei, care se rostogolea în coşul sau în sacul pregătit în acest scop. Ghilotina era intens folosită în timpul şi după Revoluţia Franceză.
– Decapitarea cu o sabie sau cu o secure era o metodă obişnuită de execuţie în primele secole. Regele Carol I al Angliei a fost decapitat în faţa unui public numeros, la 30 ianuarie 1649.
– Scaunul electric a fost folosit prima dată în închisoarea Auburn din New York în 1890. S-a vrut a fi un mod mai „curat” de execuţie, însă au fost destule cazuri când şi acesta a dat greş.
– Camera de gazare a apărut în statul american Nevada în 1924, metodă pe care au adoptat-o ulterior încă alte 11 state.
– Injecţia letală, folosită şi în prezent.