Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
21:38 20 07 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#scrieDobrogea Administraţie şi politică în Dobrogea de la Războiul de Independenţă la Marea Unire

ro

12 Jan, 2018 00:00 863 Marime text
Legea pentru organizarea Dobrogei din 9 martie 1880, modificată în 30 martie 1886, stabilea că fiecare judeţ avea un prefect, fiecare ocol un administrator, iar fiecare comună urbană sau rurală urma să aibă un primar asistat de un consiliu comunal. Administratorul unui ocol se afla sub ordinul direct al prefectului, iar primarii din ocolul respectiv sub ordinele administratorului, care putea suspenda un primar, dar această măsură, pentru a deveni efectivă, trebuia să fie confirmată de prefect.
 
Comunele rurale aveau şapte consilieri comunali, din care doi, împreună cu primarul, erau numiţi de prefect. Alegătorii eligibili din comunele rurale erau cetăţenii români care plăteau către stat o dare anuală de 18 lei noi. Alegerile erau prezidate de cel mai bătrân dintre alegători, asistat de doi membri, aleşi de alegători. Notarul constata rezultatul alegerilor printr-un proces-verbal învestit cu subscrierea sau sigiliul biroului electoral şi al alegătorilor prezenţi. Prefectul, acolo unde considera necesar, putea fixa numărul de consilieri în raport cu procentajul populaţiei de altă etnie sau confesiune (V. M. Kogălniceanu, Dobrogea, drepturi politice fără libertăţi.1878-1909, Constanţa, 1910, pp.310-321).
 
Prefectul numea primarii în baza articolului 47 din Legea Dobrogei. Autoritatea prefectului asupra primarilor din teritoriu era totală şi se putea manifesta discreţionar. Astfel, după demisia din funcţie a lui Scarlat Vârnav, în 1909, noul prefect, Ion T. Ghica, în urma unor reclamaţii ale locuitorilor din comuna Biulbiul, Ciocârlia de azi, l-a destituit telefonic pe primar („Viitorul Dobrogei”, II, nr. 45, 13 decembrie 1909, p .2). Dacă menţionăm că fostul prefect era membru al Partidului Conservator, iar noul prefect, membru al Partidului Naţional Liberal, înţelegem că „moda” schimbărilor cu substrat politic, sub diferite pretexte, nu este o meteahnă postdecembristă a vieţii politice româneşti, ci doar manifestarea unei tradiţii seculare.
 
Se pare că instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea nu s-a făcut de la început sub cele mai bune auspicii. La 2 august 1889, după o inspecţie în noile teritorii, primul ministru Lascăr Catargiu prezenta situaţia în faţa Consiliului de Miniştri: „E dureros a o spune, dar e incontestabil, că administraţiunea, în starea ei de organizare actuală, se găseşte de fapt dată în mare parte pe mîna unor funcţionari abuzivi, în special notari şi perceptori veniţi din diferite părţi ale ţării şi din acelea vecine ca Basarabia, Transilvania, etc, cu scopul de a se înavuţi pe socoteala populaţiunii actuale pe care o expun la tot felul de şicane şi neajunsuri, exploatând-o fără nici un scrupul în modul cel mai nedemn”. Era confirmat de Mihail Kogălniceanu, într-un discurs la Cameră din martie 1889, care afirma că „această bucăţică de pământ ce justifică pierderea Basarabiei geme sub preceptori şi notari cari sunt mai teribili, mai răi decît ienicerii din Turcia” („Dobrogea Jună”, I, nr.7, 23 ianuarie 1905, p.1).
 
O atitudine similară reieşea şi dintr-un articol de epocă: „E curios cum toate legile menite a aduce serioase îmbunătăţiri în starea noastră socială de astăzi, sistematic nu se aplică şi în Dobrogea, şi cauza nu e greu de aflat. Beneficiarii regimului excepţional, sub care stă Dobrogea, caută cu tot dinadinsul de a menţine starea veche de lucruri, fiindcă astfel ar perde atotputernicia asupra acestei provincii, pe cari ei, în mentalitatea lor primitivă, o consideră ca un domeniu dat lor spre căpătuială. Ceea ce e trist însă, este faptul că o populaţie, atât de paşnică şi de supusă legilor ţărei, suferă şi va suferi încă, căci nu se poate închipui că s´ar putea găsi măcar un singur Dobrogean care să fie mulţumit cu situaţiunea rea ce dăinuieşte de atâta timp, fără a si aduce cea mai mică îndreptare. Și cum s´ar putea face o administraţie bună şi corectă cu oameni cari n´au nici o legătură cu această provincie şi cari n´au altă preocupare decât a se căpătui cât mai curând posibil? Pot fi administrate părinteşte comunele rurale cu primari aduşi din larga lumea, pe căpătuială şi mutaţi la luna, la săptămâna, dela o comună la alta? Ș´apoi, aceşti primari ambulanţi, pot fi ei de vr´un folos locuitorilor şi intereselor comunei, când sunt veşnic cu grija în spinare, că vor fi înlocuiţi dintr´un moment în altul?
 
Primarul care este primul magistrat în comună, trebue înainte de toate să fie locuitor statornic cu o aşezare de cel puţin 2 ani în comună şi alegător cum zice legea; dar primarii din comunele noastre rurale şi chiar urbane, în majoritate nu sunt nici măcar înscrişi în listele electorale ale comunelor ce le administrează. Dacă legea organică a Dobrogea de la 1882 a lăsat la facultatea guvernelor de a numi pe primari şi pe doi din consilieri, de sigur că în intenţia lui n´a fost că acestei dispoziţiuni din lege ise va da o astfel de interpretare, încât să se numească în atare demnităţi persoane în totul străine de interesele comunelor. Ceea ce s´a făcut şi se face cu numirile de primari străini de localitate este un abuz şi o calamitate publică pe bieţii Dobrogeni“ (sic) (Noua reformă administrativă și Dobrogea, în „Viitorul Dobrogei”, II, nr.6, 16 martie 1908, p.3).
 
O situaţie similară rememora, la 1937, un jurnalist dobrogean: „Dobrogea noastră ca provincie de curând anexată era un fel de exil unde se trimiteau funcţionarii necorecţi din vechiul regat, care nu se gândeau decât să exploateze pe mocani şi tătari, cari tătari unii plecând, îşi lăsau prăpăditele lor bordee, din care unele se mai văd până în ziua de azi în satele dobrogene. Fiecare sat era ca o moşie de exploatat a celor ce-l administra după legea bunului plac, care şi azi se mai aplică prin unele sate izolate, în care funcţionarii adesea străini interesele vitale ale satului, aplică cele mai severe metode de absolutism speculativ, neglijând cu totul buna intenţiune de îmbunăţire a satului care îl întreţine” (sic) (Titus Cergău, Salvați satele dobrogene, în „Gânduri dela Mare”, I, nr. 9-10, Noemb. și Decembrie 1937, pp.1-2).
 
În ziarul „Viitorul Dobrogei” nr. 10 din 27 aprilie 1908 a fost publicat un Memoriu prezentat „Maiestăţii Sale Regelui de către marii proprietari şi comercianţi din judeţul şi oraşul Constanţa, contra administraţiunei prefectului Scarlat Vârnav”. Acestuia i se aduceau acuzaţii grave. Prefectul Scarlat Vârnav (născut în 1851 la Iaşi, decedat în 1919 la Constanţa), a fost o figură marcantă în epocă, fiu de boieri moldoveni, mare proprietar în judeţul Dorohoi, fruntaş politic conservator, proprietar al ziarului „Cuvântul” şi posesor al mai multor decoraţii româneşti, turceşti, austriece în gradul de ofiţer, comandor sau mare cruce. El ar fi prigonit elementul românesc din administraţia judeţului în favoarea celor “pripăşiţi aici din largul Orient”, în timp ce “alegerile judeţene şi comunale sunt o bătaie de joc”. O altă acuzaţie era deturnarea fondurilor destinate construirii de şcoli, biserici şi şosele. Documentul fiind reprezentativ pentru perenitatea climatului politic specific democraţiei româneşti, redăm două paragrafe semnificative.
 
„Locuitorii rurali fără deosebire de neam, dornici şi iubitori de şcoală şi biserică, au contribuit cu câte 40.000 - 60.000 lei de fiecare sat, în folosul acestor aşezăminte, dar notarii şi primarii importaţi de domnul prefect Vârnav, amestecându-se în fondurile adunate de locuitori şi cu binecunoscuta lor îndemânare de a administra banii altora, au ridicat în loc de biserici, pagode muscăleşti, şi în loc de şcoale, nişte clădiri sărăcăcioase, defectuos construite şi foarte scump plătite.”
 
„Judeţul nostru nu are şosele deşi s-au cheltuit milioane de zile de prestaţii şi sute de mii de lei cu plata celui mai numeros tehnic din ţară. Dacă s-ar repartiza la cele vre-o 250 de km de şosea, care s-au făcut în acest judeţ timp de 30 de ani, banii cheltuiţi până acum cu facerea lor, ne-ar da fabuloasa sumă de peste 40.000 lei de kilometru de şosea, şi aceasta într-un judeţ unde nu s-a făcut nici o lucrare de artă, nefiind impusă de topografia terenului şi unde piatra este la suprafaţă şi pretutindeni la îndemână.”
 
Remarcând faptul că, până la 1908, deja se perindaseră 25 de prefecţi la conducerea judeţului Constanţa, nu ştim câte din acuzaţii sunt complet adevărate şi câte pot fi imputate prefectului în cauză (Stoica Lascu, op. cit., pp. 397-402).
 
În acelaşi săptămânal - „organ conservator-democrat al intereselor Dobrogei”, într-un articol publicat pe 7 decembrie 1908, erau descrise alegerile pentru consilieri judeţeni din 30 noiembrie ca fiind ”spectacolul cel mai desgustător şi barbar din câte s’a văzut până acum de a ajunge până acolo în cât prin agenţii de sub ordinele sale să terorizeze pe alegătorii aleşi din porunca sa, în aşa mod, că până şi în cabina de votare unde ei se găseau singuri şi chiar în faţa urnei să aibă frica că tot vor putea fi controlaţi şi descoperiţi că au votat contra candidaţilor săi.” Trebuie să subliniem că, în conformitate cu prevederile legale din vremea respectivă, alegerea consilierilor judeţeni se făcea prin votul unor delegaţi din comunele plăşilor, delegaţi numiţi de prefect conform anumitor criterii bine stabilite. Fiecare comună rurală avea trei delegaţi, dintre care cel puţin unul trebuie să fie un mare proprietar funciar. Delegaţii comunei Carol I pentru alegerile din 30 noiembrie au fost Stan Stănescu, Stoian Papuc şi Ștefan Albu („Viitorul Dobrogei”, I, nr. 31, 30 noiembrie 1908, p. 2).
 
Este demn de menţionat faptul că Scarlat Vârnav a păstorit, în calitate de prefect, judeţul Constanţa în două rânduri (februarie 1902-septembrie 1904 şi aprilie 1907-ianuarie 1909). Prefectul era apărat de Nicolae Iorga care susţinea că „în judeţul Constanţa numai în câteva luni prefectul actual, dl. Scarlat Vârnav, a făcut să se clădească vreo 40 de şcoli şi o sumă de biserici, din banii pe care oamenii singuri i-au strâns mână de la mână pentru învăţarea copiilor şi cinstirea legii, sămânţa culturii creşte pentru holdele viitorului” (Nicolae Iorga, op. cit., p. 341). În fapt, cifrele reale erau: 42 de biserici, 117 şcoli şi două spitale, câteva zeci de primării în judeţul Constanţa.
 
La final de mandat, însuşi ex-prefectul Vârnav avea să recunoască faptul că „trebuesc îndreptate moravurile serviciilor publice, care lasă în genere mult de dorit şi stîrpite pornirile detestabile ale unor funcţionari necontrolaţi şi nici odată traşi la răspundere” (Scarlat C. Vârnav, op. cit., p.4).
 
Acordarea drepturilor politice pentru zona Dobrogei s-a realizat prin ”Legea pentru acordarea drepturilor politice locuitorilor din judeţele Constanţa şi Tulcea” din 19 aprilie 1909, completată de Referendumul din 16 aprilie 1910. Acestea stipulau că locuitorii din judeţele Tulcea şi Constanţa primeau aceleaşi drepturi înscrise în Constituţie ca şi ceilalţi români din Regat (Adrian Sandu, Drepturile politice ale dobrogenilor în paginile jurnalului Conservatorul Constanței (1909-1912) în Annals of the University of Bucharest / Political science series 10 (2008), p. 23). Legea a fost modificată ulterior în 1910 şi 1912.

Bibliografie

a) Periodice
Annals of the University of Bucharest / Political science series 10 (2008);
„Dobrogea Jună” (1905);
„Viitorul Dobrogei” (1909).
b) Documente edite
Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), vol. I. (1878-1916) (Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Bibliotheca Tomitana. II), f.e., Constanţa, 1999;
Scarlat C. Vârnav, Situaţiunea generală a judeţului Constanţa la începutul anului 1903. Expunere întocmită de..., prefectul judeţului Constanţa (Prefectura      Judeţului Constanţa), Tipografia „Aurora”. Fraţii Grigoriu, Constanţa, 1904.
c) Lucrări generale
Nicolae Iorga, România cum era pînă la 1918. Volumul 2: Moldova şi Dobrogea, Editura Minerva, București, 1972.
d) Lucrări speciale
V. M. Kogălniceanu, Dobrogea, drepturi politice fără libertăţi.1878-1909, Constanţa, 1910.
 
Sursa foto: Fotografia ne-a fost pusă la dispoziţie de Dan-Eugen Şambra, colaborator al cotidianului ZIUA de Constanţa
 
Despre Monica Izabela Nedelcu
 
Profesor de istorie
2011 - prezent: Școala Gimanzială „Dumitru Gavrilescu” Gârliciu, la Școala Gimnazială nr. 1 Vulturu și Școala Gimnazială nr. 1 Făurei, comuna Băneasa
2009 - 2010: Liceul cu Program Sportiv „Nicolae Rotaru”
2007 - 2009: școlile cu clasele I - VIII Topalu și Oituz
2003 - 2007: Școala cu clasele I - VIII „General Scărișoreanu“
2009: Gradul didactic II în învăţământul preuniversitar, Universitatea „Ovidius” Constanţa
2003: licențiată în istorie, la Universitatea „Ovidius” din Constanța, Facultatea de Istorie

Ti-a placut articolul?

Comentarii