Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:01 13 12 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Interviu cu profesorul Stoica Lascu „Reintegrarea Dobrogei este termenul care acoperă cel mai bine și în chip real procesul istoric“ (document)

ro

14 Nov, 2018 00:00 1235 Marime text
Reintegrarea Dobrogei, „fiica regăsită“ la Statul Român, a fost posibilă într-un context internațional favorabil, nu ne-a „mandatat-o“ însă Europa și nu a fost un «dar» al nimănui: „O avem de la noi înșine“, cum spunea N. Iorga.
 

 
 
O bună parte din cercetarea științifică și lucrările publicate ale profesorului Stoica Lascu (CV în secțiunea „Documente“) - fost muzeograf la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța și cadru didactic la Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius” - se circumstanțiază cercetării literaturii de specialitate și surselor documentare privind istoria Dobrogei în secolele XIX-XX. Este vorba despre șase titluri de carte (din totalul de 15) și peste 80 de studii (din cele peste 250) apărute în reviste de specialitate și volume colective; de asemenea, tot spațiului românesc transdunărean - „România de la Mare”, cum este titlul unei publicații inițiate de dânsul în anii ’90 - i-a dedicat și zeci de articole cu caracter publicistic, recenzii și interviuri.
               
 
 
Motto
Din punct de vedere istoric, dreptul nostru istoric asupra Dobrogei este incontestabil.
Dobrogea e o dependență naturală a Țării Românești - Mihai Eminescu (1878).
 
Desfid să vină oricine cu un singur document, ca să probeze că Dobrogea a făcut parte din statul Bulgariei. Turcia a venit la început de sec. al 15-lea de a luat-o de la noi cu sabia și acum, când s-a luat de la Turcia înapoi, s-a luat iarăși cu ajutorul brațului României. Să nu ni se zică dar că Dobrogea a fost a Bulgariei; noi am posedat-o cu sângele nostru, am pierdut-o cu sabia și acum s-a reîntors la noi iarăși cu sabia! - Ion C. Brătianu (1878).
 
Dobrogea nu o avem de la nimeni,
nici de la Rusia,
nici de la Europa: o avem de la noi înșine
- N. Iorga (1913).

 

- Care era, pe scurt, domnule profesor, atmosfera în rândurile opiniei publice românești, față de Dobrogea, în anii 1877-1878?  

- Anii menționați sunt, într-adevăr, cei ai unor crâncene lupte și confruntări armate și diplomatice ce vizau o nouă configurație teritorială în sud-estul european dominat, încă, de crepuscularul Imperiu Otoman, iar pentru România ei sunt anii victoriosului Război de Independență.  La capătul a patru săptămâni de dezbateri, Marile Puteri Europene semnează, la 1/13 iulie 1878, Tratatul de Pace de la Berlin, document ce atestă, în ceea ce ne privește, recunoașterea Independenței și confirmă Reintegrarea Dobrogei la Statul Român; respectiv, potrivit art. 46, Delta Dunării, Insula Șerpilor și sangeacul Tulcea sunt „réunis à la Roumanie”, aceasta „mai primind, totodată” și partea meridională Dobrogei, până la o linie ce delimitează și astăzi granița româno-bulgară. În același timp, însă, art. 45 impunea Țării noastre „retrocedarea către M.S. Împăratul Rusiei a părții din ținutul Basarabiei, dezlipită de la Rusia în urma Tratatului de Pace de la Paris, din 1856”, respectiv a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail.

De aceea, opinia publică românească, unii parlamentari erau, pe bună dreptate, îngrijorați de pierderea celor trei județe sud-basarabene, motiv pentru care erau reticenți - și chiar, unii, foarte critici - în privința acceptării recuperării Dobrogei, nedorindu-se a se pune nicio relație de cedare/schimb: „Se știe că noi n’am admis această concepție și că represintanții Europei, adunați la Berlin pentru revisuirea tratatului sau, mai curând, pentru reluarea, de la început, a tuturor punctelor în discuție, s’au mulțămit a da Rusiei cele trei județe basarabene, iar nouă Dobrogea, până la o linie ce avea să se fixeze, fără a imprima acestor schimbări de graniță nici un caracter de schimb” - circumstanția istoricește, just, N. Iorga, în articolul Cum am intrat noi în Dobrogea (publicat în „Neamul românesc”, la 28 mai 1918).
 
Zarva, însă, pe care unii politicieni și publiciști o întrețineau împotriva acceptării reintegrării teritoriului dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră, trebuie pusă și pe seama politicianismului dâmbovițean, a disputelor în lupta pentru putere, conservatorii socotind că au găsit încă un punct slab al guvernului național-liberal; astfel, viitorul prim-ministru Petre P. Carp socotea că Portul Constanța este, prin așezarea sa, în contra intereselor și nevoilor reale ale Țării, concluzionând că „Din toate aceste puncte de vedere, eu sunt contra luărei Dobrogei”, în timp ce deputatul de Romanați N.B. Locusteanu dovedea și el o obtuzitate crasă și o contraproductivă lipsă de viziune geopolitică și a interesului național, atunci când prorocea că „Dobrogea nu va putea fi pentru noi decât o achizițiune funestă, o dobândire pasageră”.
 
Unor asemenea păreri (fragmente din ele, selectate convenabil propagandistic, au fost publicate de către autoritățile bulgare de ocupație, la București, în 1918, într-o broșură destinată străinătății, având titlul Temoignages roumains sur la Question de la Dobroudja /44 pp./), prim-ministrul din acea perioadă, Ion C. Brătianu, le dă un argumentat și pertinent răspuns în Senat, la 28 septembrie 1878: „Desfid să vină oricine cu un singur document, ca să probeze că Dobrogea a făcut parte din statul Bulgariei. Turcia a venit la începutul sec. al 15-lea de a luat-o de la noi cu sabia și acum când s-a luat de la Turcia înapoi, s-a luat iarăși cu ajutorul brațului României. Să nu ni se zică dar că Dobrogea a fost a Bulgariei; noi am posedat-o cu sângele nostru, am pierdut-o cu sabia și acum s-a reîntors la noi iarăși cu sabia”.
 
Referindu-se la contextul internațional al reintegrării Dobrogei la Statul Român, marele istoric N. Iorga - de la asasinarea căruia comemorăm în această lună, la 27 noiembrie, 78 de ani - avea să pună, fără menajamente, degetul pe rană, într-o conferință susținută la Constanța, la 22 noiembrie 1936, considerațiile sale păstrându-și pe deplin semnificația: „Când s-a ajuns de pe urma războiului din 1877-1878 să avem Dobrogea, la toți proștii de la noi a fost un strigăt de durere, în mare parte nesincer, pentru că era un mijloc de a răsturna guvernul lui Ion Brătianu, acuzat că a sacrificat cele trei județe din Basarabia, pe când el, sărmanul, împreună cu Kogălniceanu, a făcut tot ce putuse pentru a le păstra. Deci opoziția față de primirea Dobrogei nu era din cauza iubirii pentru Basarabia, sau din cauza unui înalt sentiment al demnității naționale, ci pentru o intrigă politică împotriva guvernului de atunci”.
 
Pe lângă „proști”, aveau însă să prevaleze opiniile unor autentici patrioți, care stăteau departe de vârtejul disputelor politicianiste; astfel, geograful Grigore Cobălcescu arăta că după semnarea Tratatului de Pace de la Berlin, „orice rezervă în primirea faptului împlinit ar fi o mare greșeală politică”, subliniind că „nu credem alta nimic oportun decât a ne privi Dobrogea ca proprietatea noastră și a ne cugeta la ce avem de făcut, spre a trage din această proprietate toate foloasele legitime și, mai cu seamă, a căuta să facem mulțumiți pe locuitorii de numeroase naționalități, care împoporează această țară și-ai înfrăți cu noi”. La rândul său, Mihai Eminescu va argumenta justețea apartenenței Dobrogei la Statul Român, arătând că „Dobrogea e o dependență naturală a Țării Românești”, evidențiind argumentele dreptului la „dreptul istoric” asupra teritoriului transdanubian: „Asanizii au avut-o, dar Asanizii erau, precum se știe, foarte buni români. Etnologicește, este o țară locuită de români, tătari și turci. Din punct de vedere istoric dreptul nostru istoric asupra Dobrogei este incontestabil”.
 
- Folosiți des termenul de reintegrare a Dobrogei, evitând pe cel de unire.
- Este termenul - ca și revenire, de altfel - care acoperă cel mai bine și în chip real procesul istoric respectiv. Cum bine se știe, în istoria noastră, devenirea modernă a Statului a avut un caracter eminamente plebiscitar, în acord cu exprimarea prin acte a voinței românilor, profund democratic în condițiile și contextul vremurilor respective - și la 24 Ianuarie 1859 (Unirea Principatelor Moldova și Muntenia - nașterea Statului Român modern), și la 27 Martie 1918 (Unirea Basarabiei cu „mama sa România”), și la 28 Noiembrie 1918 (Unirea Bucovinei), și la 1 Decembrie 1918 (Unirea Transilvaniei). A folosi termenul de „unire” pentru momentul 14 Noiembrie 1878, ar însemna și - dincolo de precaritatea justificării conținutul procesului istoric - reducerea însemnătății actelor realmente de „unire” ce au avut loc la Iași și București (1859), respectiv la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia (1918).
 
În ceea ce privește Dobrogea, acte de unire ca atare nu au fost exprimate public ori prin adunări populare, marele istoric român, „forța naturii” care a fost Apostolul de la Văleni subliniind însă - prezentând contextul epocii -, pe bună dreptate, în 1913, de la tribuna Parlamentului, că acest străvechi teritoriu românesc nu ni l-a mandatat nimeni, că „Dobrogea nu o avem de la nimeni, nici de la Rusia, nici de la Europa: o avem de la noi înșine”. Cu alte cuvinte, o evaluare contextuală veridică, în spiritul dominantelor evoluției istoriei naționale, cu evidențierea și a specificităților, ne relevă că în urmă cu 140 de ani Dobrogea s-a reîntors la Țară - cum subliniase Ion C. Brătianu în 1878 -, reintegrându-se într-un context internațional favorabil spațiului național-teritorial românesc de la care fusese dislocată la începutul veacului al XV-lea. Ea nu a fost nici anexată (termen utilizat de istoriografia bulgară), și nici alipită (cum mai întâlnim chiar și azi, din neglijență ori lejeritate ideatică, în discursul public ori scrisul jurnalistic) - ci reintegrată în chip natural spațiului comun românesc, așa cum a fost percepută, ulterior, în conștiința publică; respectiv, reintegrată Statului Român, care ființează neîntrerupt de la 1330/1359!
 
- Dacă Dobrogea „o avem de la noi înșine”, înseamnă că românii dobrogeni aveau, totuși, conștiință națională la 1878.
- Asta este fără nicio discuție; în spațiul românesc dintre Dunăre și Mare - de etnogeneză și el, în fapt, al poporului român -, evoluția istorică n-a fost însă în plan național asemănătoare cu cea din celelalte provincii, dar aici „s-a produs o adevărată sinteză etnică românească”, cum releva marele istoric Constantin C. Giurescu, care scria într-un scurt op apărut la Constanța prin 1966: „aci s-au amestecat românii autohtoni - așa-zișii dicieni - cu cei veniți de pe malul stâng al Dunării, atât din Țara Românească sau Muntenia cât și din Moldova și cu păstorii transilvăneni sau mocanii coborâți cu turmele. În vremea mai nouă, în secolul al XX-lea, acestor patru grupuri li s-a adăugat un al cincilea, al aromânilor, ajunși aici, pe pământul dintre Dunăre și Mare, prin colonizare oficială”. În această veritabilă „Dacie în miniatură”, cum era socotită Dobrogea la jumătatea secolului al XIX-lea, aspirațiile populației românești autohtone erau aceleași cu ale coetnicilor din celelalte provincii, românii dobrogeni fiind socotiți, în documente diplomatice din deceniul premergător Războiului de Independență, „ca niște frați și patrioți fierbinți ai patriei noastre și care au speranțe a se uni cu noi pe viitor”; astfel, conștiința frățietății lor este percepută ca un pat germinativ într-o viitoare reconfigurare geopolitică a spațiului aflat, încă, în cadrul Imperiului Otoman, termenul de „țara noastră” regăsindu-se însă tot mai des în vocabularul lor, atunci când se referau la „România”.
 
Maturizându-se premisele de conștientizare identitară, românii dobrogeni își clamează, în prielnicul context internațional de la 1877-1878, asumarea unui destin comun național-statal cu frații din stânga Dunării: „sunt prin Dobrogea subscrieri pentru a se alipi pe lângă România” - li se aducea la cunoștință, în noiembrie 1877, parlamentarilor de la București; „populația de acolo se simte foarte fericită să fie unită cu România și mi-a trimis adrese numeroase” - arăta, la rându-i, principele Carol I; după cum Mihail Kogălniceanu cuvânta în Parlament că „românii și musulmanii de abia așteaptă pe români”.
 
- Spuneați că reintegrarea Dobrogei a fost percepută ca atare în conștiința publică.
- În perioada de până la Primul Război Mondial, Dobrogea era considerată ca fiind „fiica regăsită”, „fiica răzlețită de la sânul Patriei care s-a reîntors la același sân”; sunt folosiți, cu predilecție, trei-patru termeni - „anexare” și „reanexare”, „încorporare” și „reîncorporare”, „alipire” și „realipire”. În schimb, în 1910, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu vorbește, la Tulcea, despre „redobândirea Dobrogei”, „redobândisem pământul pierdut”; în același an, o apreciere asemănătoare - corectă în esența ei - o exprimă, explicitând-o și delimitându-i semnificația, și medicul constănțean Nicolae Marinescu-Sadoveanu, la un banchet dat în onoarea șefului P.N.L.. aflat la Constanța: „Această provincie răzlețită de vremuri fu nu alipită, dar întrupată la Patria-mumă”. De asemenea, alți doi intelectuali constănțeni formulează în epocă aprecieri nu mai puțin adevărat-istorice: „Am unit Dobrogea cu țara românească în urma unui strălucit fapt de arme”, scria într-un Raport din 1906, fostul revizor școlar Ion Bănescu, în timp ce profesorul de Istorie și Latină (ambii au fost și primari ai Constanței) Virgil Andronescu avea să fie și mai explicit, atunci când spunea, la amintitul banchet: „Sunt acum 32 de ani de când micul orășel Constanța împreună cu întreaga Dobroge, a reintrat în stăpânire românească”.
 
Și în perioada interbelică va persista aceeași pluralitate semantică, discursul oficial, limbajul publicistic, lucrările de specialitate ilustrându-l - deseori impropriu și nefericit - ca atare. Iată, în anul 1928, când se aniversa o jumătate de secol de la momentul Noiembrie ’78, programul oficial, publicat, se intitula Darea de seamă a Serbărilor de la Constanța pentru comemorare (sic!) a 50 de ani dela realipirea Dobrogei la Patria-Mamă; mai mult, vol. I al „Analelor Dobrogei”, masiv (794 pp.) și excepțional realizat din punct de vedere științific, apărut în același an, conținea, în subtitlul însoțitor/lămuritor, un termen la fel de nefericit și inadecvat istoricește: 1878. DOBROGEA. Cincizeci de ani de vieață românească. Publicație tipărită cu prilejul Semicentenarului Reanexării Dobrogei...; în 1940, pe de altă parte, deputatul român dobrogean de etnie tătară Selim Abdulachim, avea să declare, în contextul relevării simțămintelor de loialitate ale musulmanilor dobrogeni față de Statul Român: „Această situațiune care dăinuiește dela reintegrarea Dobrogei la România și care s-a afirmat din an în an mai puternică a făcut ca sentimentele de atașament ale musulmanilor față de patria lor română să se accentueze”...
 
- Dar în istoriografie?
- În literatura istorică și publicistica noastră, în discursuri ale personalităților publice nu există, încă și astăzi, din păcate, în mod deplin o consecvență în utilizarea unei sintagme comune, de interes național (așa cum se întâlnește în cadrul altor istoriografii, vecine cu noi) care să explice cât mai adecvat istoricește semnificația și conținutul momentului 14 Noiembrie 1878 în procesul făuririi României moderne - a doua etapă, în fapt, în făurirea statului național unitar.
 
Este o lipsă relativă de consens terminologic care nu developează decât o superficialitate științifică, o confuzie regretabilă în definirea conținutului unui moment vital din evoluția statalității românești. Persistența, astăzi încă, a unei inconsecvențe semantice nu face decât să alimenteze, în plus, speculațiile și alegațiile istoriografiei vecinilor noștri de la sud de Dunăre; în viziunea lor, Dobrogea este, cum spuneam, anexată de către România, în ciuda faptului că în istoriografia românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea nu se utilizează acest termen, ci termeni care exprimă contrariul. Iată de ce, socotim că utilizarea consecventă a unei semantici comune, în istoriografia noastră, ar fi mai productivă, folosirea a diferiți termeni - cu aceeași semnificație, corectă, de altfel - ilustrând, credem, o lipsă de viziune științifică și național-istorică, dar venind și în sedimentarea aprecierilor părtinitoare ale confraților bulgari.
 
Astfel, profesorii Nicolae Ciachir și Radu Ștefan Ciobanu (Vergatti) publică în 1977 unul dintre primele articole-sinteză (postbelice) asupra chestiunii ce face obiectul conotațiilor de față, intitulându-l Revenirea Dobrogei la aria de viață a statului român, același termen fiind integrat unui subtitlu și din cartea reputatului istoric N. Ciachir, apărută în același an, Războiul pentru Independența României în contextul european, în care momentul Noiembrie ’78 este apreciat variat: „retrocedarea Dobrogei”, „reintrarea în stăpânire”, „reinstalarea autorităților românești”. Tot în 1977, este publicat un alt studiu, la fel de documentat și el - semnat de Nichita Adăniloaie și Georgeta Lungu -, dar cu un titlu mai puțin inspirat, potrivit mai degrabă unei realități cu iz colonialist, anume Instalarea administrației românești în Dobrogea după războiul de independență; peste ani, în 1986, cercetătorul prob care este N. Adăniloaie, va vorbi în volumul Independența României despre „revenirea Dobrogei la România”, dar și despre - în aceeași pagină - „unirea Dobrogei”. Istoricul constănțean Gheorghe Dumitrașcu folosește mai ales termenul de „reunire cu România” (1978), „reunirea acestei străvechi provincii autohtone cu patria-mamă” (1980), în timp ce un alt istoric tomitan, Ion Bitoleanu preferă termenul de „revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc” (1980), sintagma Revenirea Dobrogei la România constituind, de altfel, și titlul cap. XIV din sinteza Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea (coautor: Adrian Rădulescu), apărut în 1979; profesorul Ion Bitoleanu menține această terminologie, puțin nuanțată, și în „noua ediție”, apărută în 1998 sub titlul Istoria Dobrogei, cap. XIV purtând titlul Revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc.
 
Și în cadrul sintezelor de istorie națională se remarcă aceeași lipsă de consecvență în definirea momentului Noiembrie ’78, respectiv a hotărârii Congresului de la Berlin și a Tratatului de la San-Stefano. Astfel, vol. IV al Istoriei militare a poporului român (1987), face referire la „restabilirea autorității statului român asupra Dobrogei”, dar și la faptul că aceasta „era unită statului român”. Istoricii Mircea Mușat și Ion Ardeleanu scriu în De la statul geto-dac la statul român unitar (1983) despre „revenirea Dobrogei, străvechi pământ românesc, la România”, în timp ce acad. Gheorghe Platon apreciază că „Dobrogea, străvechi pământ românesc, împreună cu Delta Dunării, intrau în componența statului român” - atât în Istoria modernă a României (1985), cât și în Istoria românilor (coautor), apărută la Iași (1996). În mod surprinzător, o sinteză de istorie a României din ultimii ani ai mileniului trecut - altminteri valoroasă, mai ales în primele două părți - nu evidențiază semnificația și importanța momentului Noiembrie ’78, cantonându-l, fără a-l explicita, doar la conjunctura contextului internațional și făcându-l dependent, în mod eronat, doar de voința Rusiei; potrivit Tratatului de la Berlin, „în compensație, România urma să primească Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea (...)”; capitolul respectiv din Istoria României (1998), intitulat Făurirea României Mari, a fost redactat de către istoricul nord-american Keith Hitchins - este reluată, în fapt, o apreciere lipsită de nuanța necesară, care nu a mai fost vehiculată în istoriografia noastră după 1964; în acel an vol. IV al sintezei academice Istoria României consemna că Independența era recunoscută de cedarea către Rusia a celor trei județe sud-basarabene, „în schimbul căreia i se dădea Dobrogea cu Delta Dunării”.
 
- Pentru motivațiile expuse mai sus, așadar, dumneavoastră folosiți termenul de reintegrare.
- Am utilizat termenul de reintegrare, începând din 1985 - în studii, articole publicistice, cărți: pe foaia de titlu a vol. Valori ale civilizației românești în Dobrogea, apărut la Constanța (1993), coordonat împreună cu profesorul Constantin Vitanos, se află inscripționat Volum dedicat Centenarului Școlii Normale „Constantin Brătescu” din Constanța și a aniversării a 115 ani de la Reintegrarea Dobrogei la Statul Român. Utilizarea acestei sintagme mi se pare cea mai nimerită, explicitând, pe larg, rațiunile și în comunicarea în cadrul Sesiuni Științifice „Pontica ’99”, având titlul Nu doar interpretare semantică. Noiembrie 1878 în Dobrogea - unire, revenire, reunire sau reintegrare? În zilele noastre, regretatul arhivist Virgil Coman a folosit, sistematic, termenul de reintegrare, inclusiv ca subtitlu al unor lucrări dedicate Dobrogei; în schimb, profesorul Valentin Ciorbea utilizează - precum și unii emuli - sintagma de Unirea Dobrogei...
 
Termenul de reintegrare l-a utilizat, însă, primul sau printre primii, după al Doilea Război Mondial - din câte cunosc -, profesorul Constantin C. Giurescu, la concluziile lucrării din 1966 Știri despre populația românească a Dobrogei în hărți medievale și moderne: „Cercetarea hărților arată prezența românilor în Dobrogea în număr însemnat în evul mediu și în cel modern, înainte de reintegrarea acestei provincii la România (1878)”. Mai apoi, profesorul Gheorghe Dumitrașcu, într-un articol apărut la Constanța în vol. colectiv Studii și cercetări de geografie aplicată a Dobrogei (1972), scrie că „Anul 1878 - reintegrarea Dobrogei în România - constituie pentru viața Dobrogei un moment de esențială cotitură” (ulterior însă distinsul cercetător renunță, cum am arătat mai înainte, la utilizarea acestui termen). În continuare, autorii (arhiviștii constănțenii Marin Stanciu, Aurelia Răducănescu, Maria Iacob, Maria Boia) ai Îndrumătorului în Arhivele Statului. Județul Constanța, apărut la București, în 1977, vorbesc despre „23 noiembrie (sic!) 1878, dată la care Dobrogea a fost reintegrată la România”; peste ani, însă, Marin Stanciu, autorul Introducerii la Din tezaurul documentar dobrogean (1988), consideră, irelevant - supralicitând politico-ideologic -, că populația „a subscris la actul politic ce se înfăptuia, unirea Dobrogei cu România”. În 1979, laboriosul arhivist Tudor Mateescu, profund cunoscător al istoriei Dobrogei, intitulează cap. IX Românii dobrogeni și reintegrarea Dobrogei la România, parte a vol. Permanența și continuitatea românilor în Dobrogea, pentru ca în 1989, editorii vol. X al publicisticii eminesciene (coord. Dimitrie Vatamaniuc) să precizeze, oportun, la un comentariu: „Documentele invocate de Eminescu demonstrează apartenența Dobrogei la teritoriul național. Nu este vorba de o anexare, termen în presa vremii la acea dată pentru reintegrare”.
 
Aceasta ultima precizare vine să întărească, credem, formularea îndreptățită a sintagmei 1878 - Reintegrarea Dobrogei la Statul Român - sau cum socotise a titra pe prima pagină, în toamna anului 1928, oficiosul național-liberal din Capitală „Viitorul”: 50 ani dela Reintegrarea Dobrogei la viața românească...
 
Fotografie realizată de Ionuț Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului
 
Citește și:
 
#Dobrogeaetnică ZIUA de Constanţa celebrează Dobrogea printr-o nouă campanie. Atmosfera zilei de 14 noiembrie 1878. Istoricul Stoica Lascu, de azi, în Biblioteca Virtuală

 
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Sandu 14 Nov, 2018 11:40 Opinii pertinente și argumentate profesionist. Termenul de „Unire” e desigur o prostie. Ne batem joc de istoria națională, de realele uniri, acolo unde poporul și-a exprimat voința prin reprezentanții săi. În Dobrogea, poporul nu s-a pronunțat, așa că numai despre „unire” nu putem vorbi. „Anexare” sau „Alipire” sunt iarăși prostii, desemnează preluarea forțată a unor teritorii străine. „Revenire” e un termen corect, dar „Reintegrare” e un termen cu adevărat adecvat, pentru că a fost o revenire treptată, întâi militar-diplomatică, apoi teritorială, și abia apoi politică.