„Marea pare o zână, într-o mantie preţioasă ce sclipeşte tainic” Legenda palatului de argint din Jupiter

Au mers odată trei călători pe malul mării. Unul era lemnar voinic şi tânăr, altul croitor de vârstă mijlocie şi cel din urmă un vrăjitor bătrân. Era o zi senină, cu soare mult. Deasupra apelor zburau în cârduri pescăruşii. Drumeţii noştri priveau către întinsul de ape mişcătoare, spre cerul cel albastru ca altă mare, neclintită, deasupra lumii, şi nu se saturau de atâta frumuseţe. Şi aşa, călătorind mereu, a venit seara. Luna pornise să se înalţe dintre valuri. Şi călătorii au hotărât să poposească. Au aprins foc de buruieni uscate şi au cinat.

Pe urmă au început să stea de vorbă şi fiecare îşi lăuda meşteşugul pe care îl avea. Pe când grăiau astfel, zăresc adus de mare, într-un ochi limpede de apă, ca un izvor de munte, un trunchi de cedru. Fusese rupt de vânturi dintr-un catarg al unei corăbii împărăteşti, sau îl purtase numai marea din vreun tărâm îndepărtat? Însă lemnarul a pus îndată mâna pe un cuţit şi, în lumina stelelor şi a lunii, a început să cioplească acel cedru. A tot cioplit, a tot cioplit cu mare meşteşug, şi la sfârşit a întrupat din lemn o fată.
-Cine-i copila asta? au întrebat soţii de drum ai meşterului cioplitor în lemn.
-E Fata Visului! De ani şi ani o port în minte pe fata asta. Apare noaptea, către ziuă piere. Nu ştiu de unde vine, cine este, dar o îndrăgesc nespus. Şi o numesc: Fata Visului, a spus meşterul. -Dacă-i aşa, a rostit şi croitorul, nu o putem lăsa fără veşminte. Şi meşterul croitor, punând mâna pe foarfecă şi acul de cusut, i-a făcut fetei rochie.
-Eu am să chem acuma duhurile, să-i dea fetei şi viaţă, a rostit vrăjitorul. Şi a făcut fel de fel de semne, bodogănind cuvinte ciudate, neînţelese. Şi ce crezi? Fata îşi mişcă braţul, începe să răsufle. La chip se-mpurpurează. Ba iată că deschide buzele roşii şi oftează fericită.
Când au văzut copila, le venea să creadă. Era ca o minune: cu faţa cum e floarea scăldată în lumină şi trupul ca tulpina ce se înalţă în apă spre soare şi căldură, în dulce legănare. Era cum este un cântec ce îţi vrăjeşte auzul şi te îmbată. Era fără pereche! Toţi trei drumeţii au vrut-o îndată de soţie. S-au certat multă vreme dar neaflând vreo cale pentru împăcăciune au mers la judecată. S-au dus dară toţi patru într-o cetate mare şi bogată, ce se afla acolo pe ţărm. Judecătorii s-au gândit multă, multă vreme. S-au strâns după aceea barbă lângă barbă, s-au sfătuit şi-au hotărât cu înţelepciune:
„Viaţa pe care o are fata, se ştie bine că nu i-a dat-o vrăjitorul. El a chemat doar duhurile. Ele s-au minunat de măiestria lemnarului în lucrul său. S-au îndurat şi au făcut-o să răsufle, ca oamenii cei vii. Veşmintele făcute de croitor, iarăşi, nu sunt un lucru prea mare. Fata nu poate fi decât soţia lemnarului, acela care a visat-o şi a cioplit-o cu mâna lui, atâta de frumoasă”.
 
Auzind dară fata hotărârea judecăţii s-a repezit în braţele lemnarului. Îi era tare drag. Croitorul a înţeles şi dânsul că-i dreaptă judecata. Numai bătrânul vrăjitor s-a mâniat şi a strigat tare către cei de faţă „Cetatea voastră cea bogată, unde mi s-a călcat voinţa, nedându-mi pe copilă de soţie, voi pustii-o chiar în noaptea asta. Prin vrăji am să chem toţi piraţii de pe mare. Şi ei vor arde până la temelie aceste ziduri; vor nimici şi pruncii care sunt în faşe!”.
Zicând aşa, s-a aruncat în mare, s-a prefăcut în peşte şi a pierit. Atunci i-a cuprins spaima morţii pe aceia ce locuiau cetatea. Femeile plângeau, ţinându-şi lângă dânsele copiii. Bărbaţii ascuţeau armele. Moşnegii se strânseseră cu toţii şi se sfătuiau; nu ştiau ce să facă, nici cine să conducă bătălia.
- Dacă vă învoiţi, o conduc eu, a spus lemnarul.
 - Eu voi chema pe tatăl meu, Stăpânul Viselor, într-ajutor, a grăit fata.
Lemnarul şi-a luat dară paloşul de luptă. Şi a început să dea porunci. Fata a aşteptat lăsarea serii şi a rugat pe tatăl său, Stăpânul Viselor să vină şi să-l ajute pe lemnar în bătălie.
 
Nu trece mult şi sute de corăbii, pline-ochi cu piraţi, se îndreaptă ca o vijelie spre cetate. Oamenii cei mai răi, mai cruzi, aceia care jefuiau tot ţărmul mării, se apropiau, chemaţi prin vrajă. În fruntea lor, urcat în cea dintâi corabie, pe un catarg, sta vrăjitorul. Vântul suflă mai tare, tot mai tare. Stânci se ridică dintre valuri, ca nişte colţi. Corăbiile se împiedică în cioturi iar valurile răstoarnă pe piraţi în apă. Lemnarul, având paloşul în mână, aleargă prin văzduh ca o furtună. Apoi, ca trăsnetul, loveşte pe vrăjitor tocmai în frunte. Şi-acesta se cufundă în valuri şi se preface într-o dihanie - arici de mare. Lemnarul coboară calul pe pământ şi cu paloşul izbeşte pe piraţi şi-i conduce atât de bine pe oamenii cetăţii în bătălie, că până la sfârşit ei biruiesc. Piraţii sunt zdrobiţi. Câţi au rămas, legaţi în ştreanguri, sunt duşi ca să dea seama în faţa judecăţii. Încep apoi după izbândă, un joc şi o veselie, chiar ca în poveşti. De bună seamă, că în frunte erau lemnarul şi draga lui, ce făceau nunta. Ca să le fie viaţa dulce, locuitorii din cetatea cea bogată au ridicat la ţărmul apei un palat de argint. Şi l-au bătut în nestemate. Şi aici s-au aşezat lemnarul şi soaţa lui. Au vieţuit în desfătare ani nesfârşiţi. Nimeni nu cuteza acum să se apropie de locurile acelea, cu vreun gând rău. Ştiau că e lemnarul cel isteţ de strajă. Iar Marea Furtunoasă şi Domnul Vânturilor ţin cu dânsul. Când fata şi lemnarul s-au stins, palatul de argint s-a risipit şi el iar apele mării l-au spălat. Pescarii cred că de aceea apa mării are sclipiri de argint şi nestemate. Mai ales noaptea, când se aprind stelele în valuri, marea îţi pare o zână, într-o mantie preţioasă ce sclipeşte tainic, ca într-o vrajă.

Sursa - Alexandru Mitru - Locuri şi Legende - În ţara legendelor - Ed. Pentru turism Bucureşti.