Oana Gherghiu, mărturie cutremurătoare de la Mineriadă „Ne-au înconjurat și au început să vânture bâtele”

„Aveam 20 de ani, eram proaspăt studentă și protestasem deja pașnic, seri la rând, alături de mii de oameni, în Piața Universității.

Când am ieșit din clădirea facultății, în ziua aia fatidică de 13 iunie, m-am trezit ca într-un teatru de război, cu străzi pline de mineri, amenințători, violenți, înverșunați de ura care le fusese indusă.
 

De acolo am ajuns în Gara de Nord, plină și ea de mineri. Noi eram un grup de studenți, adică exact genul de oameni care erau vânați în acele zile. Ne-au înconjurat și au început să vânture bâtele lor.
 

Am fost norocoși că un soldat tânăr ne-a scos de acolo. Am înțeles abia mai târziu de la ce ne-a salvat, aflând de morții și răniții acelor zile.

Ce m-a marcat cel mai mult atunci nu a fost violența în sine, ci cât de ușor au fost convinși oameni cinstiți, muncitori, oameni buni la rândul lor, că noi, cei care protestam, eram dușmanii țării.
 

O manipulare exemplară, executată ca la carte, din manualele sovietice.
 

Am învățat atunci, la vârsta de 20 de ani, trei lucruri care vor rămâne cu mine toată viața:
 

•  libertatea nu e niciodată câștigată definitiv, ci trebuie apărată zi de zi;
•  să nu îți fie frică niciodată să lupți pentru dreptate și pentru adevăr;
•  România are disperată nevoie de fiecare dintre noi, de fiecare cetățean onest.

Nu stând pe margine în tăcere, ci acolo, în stradă, făcându-ne vocea auzită.
 

Astăzi, la fel ca atunci, avem dreptul să protestăm, să ne exprimăm opina, să cerem mai mult de la cei pe care îi alegem să ne reprezinte. Însă în egală măsură, trebuie să ne reamintim mereu să nu ne lăsăm învrăjbiți unii împotriva celorlalți.
 

Trebuie să fim împreună și împreună să luptăm împotriva nenorocirilor care ne fac viața mai grea: nedreptatea, corupția, dezbinarea semănată de cei care profită din faptul că suntem divizați.

 

Le mulțumesc celor care au fost în 1990 în Piața Universității pentru că acela a fost momentul în care a început să crească societatea civilă din România, cea care a înțeles că democrația va exista doar dacă vom lupta în numele ei.
 

Celor care au murit sau care au rămas pe viață cu sechele în urma violențelor le cer iertare pentru că noi, ca națiune, nu am putut mai mult atunci. Dosarul mineriadei nu are niciun vinovat, ba chiar pe unii dintre abuzatori i-am îngropat cu onoruri militare.
 

România are nevoie astăzi de oameni care nu se tem să protesteze pașnic atunci când statul deraiază de la misiunea sa.

România are nevoie de oameni politici cinstiți și de instituții puternice, care să fie de partea cetățeanului, nu de partea rețelelor mafiote care s-au îmbogățit înfruptându-se din avuția țării.
 

Asta este România în care credeam cu 36 de ani în urmă.
 

Asta este România pentru care voi lupta în continuare, alături de toți cei care iubesc țara asta”.