Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
08:08 15 08 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Odiseea unei impresionante consacrări în arhitectura românească și internațională Înapoi în copilărie, cu arhitectul Romeo Ștefan Belea, la ceas aniversar

ro

28 Jul, 2020 00:00 3341 Marime text
Astăzi, când împlinește venerabila vârstă de 88 de ani, celebrul arhitect Romeo Ștefan Belea, membru corespondent al Academiei Române, născut în Dobrogea, la Tulcea, a acceptat, preț de câteva minute, să purtăm o convorbire despre copilărie și despre devenirea sa.
 
Dar și despre impresionantele proiecte care l-au consacrat între celebritățile arhitecturii românești. De notorietate și drag sufletului său va rămâne proiectul la Teatrul Național din București, construit între 1963-1977 și asupra căruia avea să revină, probabil în premieră mondială, pentru a-l reface așa cum și l-a dorit, dar nu a fost lăsat de familia Ceaușescu.
Figură remarcabilă a arhitecturii din România din ultimii 40–50 de ani, Romeo Ștefan Belea s-a impus prin tenacitate, spirit de colaborare și coordonare, la realizarea unor lucrări deosebite: Teatrul Național „I. L. Caragiale”, Biblioteca Academiei Române (extinderea unei biblioteci existente din anii ’30), Hotel Intercontinental București etc.
În Constanța, Sala Sporturilor poartă semnătura geniului său.
 
Ieri ne mărturisea că este foarte bucuros că se reface Cazinoul, pentru că îl pasionează acest subiect, în schimb are anumite rezerve vizavi de ceea ce urmează să devină, iar de asta depinde supraviețuirea lui. „Nu am emoții pentru modul cum se lucrează, pentru că și proiectantul, și constructorul știu chiar foarte bine meserie”.
Și pentru că în biografia sa Tulcea figurează ca locul nașterii, l-am întrebat când a fost ultima dată în acest oraș. „Până acum vreo patru ani, am trecut prin Tulcea în fiecare an. Ultima dată am fost să stau în Tulcea acum 40 de ani, când încă mai trăiau un unchi și o mătușă de-a mea și m-am dus să-i văd. Am stat câteva zile la Tulcea, dar nu am mai văzut casa în care m-am născut eu, pentru că nu mai exista, erau niște blocuri.
Dar copil fiind, mergeam cu părinții mei câteva zile la Tulcea, nu numai la Constanța, și știam bine de tot în memoria vizuală și casa, și crama, și curtea.
Iar în Deltă, de vreo 15 ani, am fost în fiecare an, tot până acum patru ani, pentru că cele două nepoate (născute la Londra – n.r.) ale mele voiau neapărat în Deltă cel puțin o săptămână - 10 zile, ca să pescuiască. De când s-au născut, de la vârsta de trei luni, petreceau toată vara în România, așa că vorbesc o limbă română mai specială. Asta și pentru că noi avem o casă la Telega, lângă Câmpina, o comună cu niște lacuri foarte sărate, și acolo se vorbește o limbă română foarte hazoasă, iar nepoatele mele vorbesc și ele așa. Ele vin frecvent în România, o dată la două-trei luni, să ne vadă pentru câteva zile”.
Din Tulcea, reputatul arhitect avea să plece când avea „înaintata vârstă” de... trei luni. „Nu știu dacă a fost un accident sau mama a vrut să nască la Tulcea, la bunicii ei”, ne mărturisea ieri. Apoi, până la vârsta de 5 ani, a stat în Târgu Mureș, după care părinții s-au stabilit la Craiova.
„Toată formația mea o datorez școlii primare din Craiova, care era o școală cu călugări catolici și unde trebuia să vorbim nemțește tot timpul. De fapt, eu am învățat prima oară să scriu în litere gotice, pe urmă am trecut la alfabetul latin. Era și este unul dintre colegiile celebre din Craiova – «Carol I», acolo mi-am făcut studiile și unde am avut niște monumente ca profesori. Deși nu am fost ahtiat după toate materiile, ba din contră, dar alea care-mi plăceau aveam de la cine să învăț: geometria, fizica, chimia. Toți ne-au insuflat niște lucruri de care atunci nu ne dădeam seama. Iar ceea ce te pasiona, chiar te ajutau să-ți dezvolți pasiunea”.
Ieri ne declara că de fapt nici nu i-a trecut prin cap să dea la Arhitectură. Atunci când a venit la București, își dorea să dea, de fapt, la Fizică sau la Chimie. „M-am dus în Polizu să văd localul Chimiei și nu mi-a plăcut deloc. Pe urmă m-am dus la Universitate, unde era Fizica, și nici acolo nu mi-a plăcut. Și când am ieșit m-am întâlnit cu un tânăr care absolvise colegiul de la Craiova cu doi ani de zile înainte și m-a întrebat ce caut eu la astea, pentru că desenam atât de bine și știam geometria și matematica atât de bine. «Cum de nu vii la arhitectură?». Și i-am spus că desenul este doar o dexteritate pe care poți s-o faci având orice meserie. Dar pentru că am făcut foarte mult sport în liceu și citeam prin reviste că și la Arhitectură se face mult sport - rugby, baschet, volei – atunci m-am dus și m-am înscris la cursul de pregătire de la Arhitectură. Și am intrat, dar abia după un timp m-am dumirit ce-i cu arhitectura. Dar mi-au trebuit vreo trei ani. Cine zice că imediat cum ajungi acolo știi despre ce este vorba minte grosolan. Nu, nu știi despre ce e vorba. Nu e o meserie de precocitate. Poți să fii genial la vioară sau la pian la 5-6 ani, dar nu poți să fii la 20 și ceva de ani precoce la arhitectură. Pentru că este o meserie de foarte multe acumulări și școala nu are cum să ți le dea pe toate; trebuie să te izbești de una și de alta și dacă ai șansa să primești niște lucrări bune, înveți mai repede. Am avut niște profesori în facultate care, în imensa majoritate erau celebritățile perioadei interbelice: și ingineri, și arhitecți. Comportarea lor față de noi și ce știau să ne spună a fost o șansă formidabilă din punctul de vedere al meseriei ăsteia pe care o am acum. 
Apoi, profesorul meu din ultimii ani (Tiberiu Ricci) era directorul celui mai mare Institut de proiectare pentru București și m-am întâlnit o dată cu el. Pe vremea când rectorul mă luase să lucrez cu el la târguri și expoziții și reușisem în cele din urmă să-mi iau diploma. Câștigam formidabil, îmi plăcea ce făceam... și grafică, și arhitectură. Și-atunci profesorul Ricci mi-a spus că, atunci când voi vrea, am un loc la Institut. Diferența era că eu, ca tânăr arhitect, primeam 827 lei, iar eu câștigam 2.000-3.000 lei pe lună. A doua zi m-am prezentat la Institut, la directorul Ricci, și când i-am spus că am venit mi-a răspuns «Știam că ai să vii!». Și din acel moment m-a băgat în proiectul pentru Sala Palatului, condus de un alt profesor de-al meu Horia Maicu. Și așa mi-am început cariera, deși nu mi s-a părut niciodată că e ceva de capul meu. Mă distram grozav și-mi plăcea să lucrez, ăsta e adevărul!”.
 
Lucrarea care l-a pasionat cel mai mult a fost Teatrul Național din București (TNB) (astăzi numit Teatrul National „Ion Luca Caragiale”) – un reper național, cultural și arhitectural, care a fost proiectat și realizat între anii 1963-1977 de un colectiv de la I.P. Proiect București, condus de prof. arh. Horia Maicu (conform scriptelor oficiale ale vremii, perpetuate până în prezent), prof. arh. Romeo Belea (șef de proiect complex) și prof. arh. Nicolae Cucu, având drept consultanți pe marii maeștri ai teatrului românesc Sica Alexandrescu, Liviu Ciulei și Horea Popescu. Structura de rezistență a fost concepută de către inginerul Alexandru Cișmigiu. În memoriile sale „Arhitect sub comunism”, Ion Mircea Enescu afirmă că la „Teatrul Național, autor era nominalizat Horia Maicu, atunci arhitect-șef al orașului, deși toată lumea știa că autori au fost cei din grupul lui Romeo Belea”. Despre estetică exterioară a clădirii noului teatru s-a comentat îndelung. 
 
În 2015, Romeo Belea începe amplele lucrări de modernizare ale Teatrului Național din București printr-o permanentă colaborare cu Ion Caramitru, director al teatrului, pentru cristalizarea unei teme foarte complexe și care să conducă la realizarea unui edificiu destinat nu numai teatrului, prin cele 7 săli de spectacol, ci și unor permanente expoziții ale unora dintre cei mai mari artiști din țară. Două restaurante dintre care unul pe terasa copertinei corpului sălii mari, de unde priveliștea centrului orașului îți asigură panorama celor mai importante clădiri ale istoriei Bucureștiului: Universitatea, Ministerul Agriculturii, Spitalul Colțea, Palatul Șuțu, Universitatea de arhitectură. Este încheierea unui proiect care marchează, printr-un arc de timp, activitatea prodigioasă a acestui mare artist al formelor care dau personalitate Capitalei. Ca tânăr arhitect a participat la realizarea proiectului Teatrului Național, în 1968, care se alătura armonios în zona kilometrului zero, Hotelului Intercontinental. Teatrul National fost clădirea de care și-a legat destinul profesional, arhitectul gândind în termenii specialistului toate etapele de transformare ale edificiului impuse de decidenții politici sau evenimente neprevăzute.
 
Printr-o sumară prezentare, iată doar câteva dintre lucrările sale de proiectare:
 
Teatrul Național „ION LUCA CARAGIALE” București – Refuncționalizare, Remodelare, Realizarea a patru noi săli de spectacole – Proiect fazele: Studiu de Fezabilitate 2008, P.A.C. 2008;
Centrul Cultural „Sala Palatului” – Refuncționalizare, Extindere funcțiuni (Sala concerte 4.000 locuri compartimentabilă, Săli audiții muzică, Expoziții, Librărie, Cafenea, Baruri, Restaurant, Comerț specific etc.) – Proiect fazele: Studiu de Fezabilitate 2007, Elemente de Proiect Tehnic 2008;
Teatrul Național de Operetă București – Remodelarea și extinderea Sălii OMNIA – Studiu de Fezabilitate 2005;
Biblioteca Academiei Române București – Extindere – Proiect 1992 – 2005;
Teatrul Municipal Tulcea – Proiect 2004;
Clubul Diplomaților București – Centru multifuncțional pentru congrese, conferințe, expoziții – Avant-proiect;
Piața Universității București – Studiu urbanistic 2004;
Parcul Academiei Române București – Studiu peisagistic 2003;
Piața Gării C.F.R. Constanța – Studiu urbanistic 2003;
Hotel 4 stele NOVOTEL – Sala de spectacole transformabila, Galerii comerciale, Cazare si alte servicii – Piața fostului Teatru Național, Calea Victoriei, București – Proiect 2002;
Complexul Universitar „Spiru Haret” București;
Complex Rezidențial Băneasa;
Sala Festivalului „George Enescu” București;
Lanțul de hoteluri „Continental” București, Sibiu, Cluj-Napoca si Constanța;
Hotel „Intercontinental” București;
Pavilionul Expozițional București
Ministerul Chimiei
Casa Academiei Române.
 
De-a lungul timpului, pentru întreaga sa muncă în domeniile de arhitectură, proiectare și construcții a fost distins cu Ordinul Muncii clasa a III-a – 1960, Ordinul Muncii clasa a II-a – 1970, Ordinul „Serviciul Credincios” – Cavaler – 2002, Distincția Culturală a Academiei Române – 2001, Diploma „Meritul Academic” al Academiei Române – 2005.
 
În 2012, la Bienala Națională de Arhitectură, București, arhitectului Romeo Belea i s-a acordat Diploma de Excelență și Medalia Opera Omnia.
 
La Gala Premiilor UNITER 2015 din București, Premiul Președintelui UNITER, Ion Caramitru, este acordat domnului Romeo Belea, ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani, arhitectul Teatrului Național „I.L.Caragiale”, ca recunoaștere a meritelor acestui renumit și neobosit artist al formelor.

Sursa foto: arhitectura-1906.ro
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii