Zbor frânt de Mărţişor (galerie foto)

Era chiar ziua de 1 Martie 1994, după-amiaza, când soneria de la apartamentul familiei Vasile Ionel a sunat lung, parcă fără întrerupere. Lori, soţia lui Ionel, trebăluia prin bucătărie şi nu a auzit imediat. Ea pregătea o plăcintă dobrogeană. „Pentru colţul meu pune puţină sare, un pic de brânză sărată“, îi spusese soţul în acea dimineaţă înainte de plecarea la serviciu. Aşa cum era, cu şorţul prins la mijloc şi mâinile pline de făină, gândind că Ionel venise mai devreme de la zbor, Lori s-a repezit să deschidă.


 
Cum a deschis uşa, a văzut pantalonii cu vipuşcă albastră a uniformei de aviator şi, până să ridice ochii, a zis:
  — Nu ştiam că vii aşa devreme…
Apoi s-a oprit. Nu era Ionel, soţul ei, ci un coleg sau poate doi, nu-şi aminteşte exact. De fapt, cei doi ofiţeri erau căpitan Florian Tudor zis „Gonzales“ şi căpitan Paul Brăescu zis „Liţă“, însoţiţi de doctorul Dănuţ Greavu, care aveau să aducă vestea tragică. Stăteau ţepeni în cadrul uşii. Atunci Lori a simţit o uşoară ameţeală, totul se rotea în jurul ei şi auzea doar frânturi de cuvinte… „Ionel a căzut…Ionel nu mai este“…. Fata mai mare, Laura, a venit şi ea pe hol, iar Corina, fata mai mică, a rămas în dormitor. Lori s-a adresat Laurei cu o privire pierdută:
— Tatăl vostru nu mai este…
 
La aerodromul Mihail Kogălniceanu piloţii escadrilei a II-a comandată de colonelul Pavel Oţelea zis „Tătuca“ participau la un zbor de zi în cadrul regimentului, zbor de control şi exerciţii de acrobaţie. La pregătirea nemijlocită dinaintea începerii zborului, la sala de navigaţie, locţiitorul comandantului pentru zbor locotenent-colonelul Ioan Toma a pus întrebări unor piloţi. Printre cei întrebaţi a fost şi maiorul Ionel Vasile care a răspuns corect la întrebările puse privind cazurile speciale ce pot apărea în zbor…
 
Dacă întoarcem oglinda timpului, vedem un grup de copii ce duceau vacile la păscut pe un câmp din localitatea Jijila, lângă Măcin. Copiii, printre care şi Ionel a lu Vasile, alergau dintr-o parte în alta ca să nu se piardă vreun animal din cireadă. La un moment dat a apărut un bătrân de niciunde, un moş cu barba şi părul alb. Când i-a văzut pe copii acesta i-a chemat la el:
  — Ia veniţi voi mai aproape, să vă ghicească moşul.
Şi copiii au făcut cerc în jurul lui. Ionel a lu Vasile a primit următoarea premoniţie din partea moşului:
— Tu, i-a zis acesta, la 40 de ani vei avea o cumpănă de aer. Dacă vei scăpa, vei trăi mult.
Atunci Ionel n-a dat atenţie acestor vorbe cu tâlc. Mai târziu şi-a adus aminte, cam în perioada liceului şi, mai apoi, după ce a devenit pilot militar…
 
După ora de gustare „Tătuca“, comandantul escadrilei, a urcat în avionul MiG-29 simplă comandă numărul 41 şi a decolat către zona 1 Cobadin.
 
De la înălţimea de 2.500 metri a început lucrul conform exerciţiului 20 din Cursul de pregătire pentru luptă (CPL-89). A executat viraje stânga-dreapta, răsturnări, looping, immelmann, tonou, cam tot ce cuprinde zborul acrobatic la joasă înălţime. După douăzeci şi unu de minute a venit la aterizare, a oprit la gurile de alimentare, a coborât din cabină şi microbuzul l-a dus până în faţa clădirii de la Celula de Alarmă. Tot cu acelaşi avion a zburat şi căpitanul Paul Brăescu zis „Liţă“. Urma pilotul Ionel Vasile…
 
Ionel Vasile a urmat cursurile Liceului Metalurgic de la Galaţi şi a locuit la căminul liceului sportiv, liceu unde învăţa şi Lori, o fată pe care o cunoştea din clasa a IX-a şi care, mai târziu, avea să-i devină soţie. Când era în anul V de liceu şi se afla cu un coleg la o bere, alături de masa lor, cânta unul un cântec despre aviatori. Cei doi adolescenţi au devenit mai atenţi la ce cânta omul şi l-au chemat la masa lor să-l cinstească.
— Ce ştii bre despre aviaţie de cânţi aşa cu foc? L-a întrebat Ionel.
  — Eu am fost pilot. Am făcut şcoala la Boboc-Buzău.
Ionel a aflat de la acel om care sunt paşii ce trebuie făcuţi pentru a ajunge pilot. I s-a înfiripat în minte acea dorinţă lăuntrică de a încerca să facă ceva deosebit în viaţă. Să zboare…
 
Ionel şi-a luat casca de zbor iar maistrul militar Ion Burlacu zis „Bombonel“, tehnicul de la costumele de zbor, l-a întrebat:
  — Ce faci, Ionel? Nu îmbraci costumul?
  — Nu, nu am timp. Merg în combinezon.
 
Era vorba de costumul mic de suprasarcină ce se îmbrăca de la brâu în jos şi care era folosit de piloţi pentru zboruri la joasă înălţime. În timpul zborului costumul se umfla de la picioare spre mijloc, pe măsură ce creştea suprasarcina, de regulă în viraje. Menţinea totodată fluxul sanguin în partea de sus a corpului. Erau doar opt costume în total şi nu ajungeau la toţi aşa că piloţii nu prea le foloseau…
 
Avionul MiG-29 numărul 41, simplă comandă, fusese alimentat şi tehnicul de avion, maistrul militar Tudorel Roman aştepta în faţă, fluturând cordonul de la casca radio şi răsucindu-şi cu o mână mustaţa neagră ca pana corbului. Văzându-şi avionul cum strălucea în soarele amiezii, cu botul puţin lăsat şi derivele de spate înclinate, pilotul Ionel Vasile s-a gândit că e cel mai frumos avion pe care-l zbura. Părea o pasăre ce aşteaptă cuminte să fie ridicată în aer…
 
Tânărul Ionel Vasile a mers la Centrul Militar Judeţean-Tulcea pentru a se înscrie la aviaţie şi, acolo, un ofiţer i-a spus că s-a terminat perioada de recrutare pentru şcoli militare. I-a sugerat să încerce direct la şcoală cu dosarul. Ceea ce a şi făcut. Norocul sau mai bine zis destinul a făcut ca să fie acceptat la examen. A reuşit din prima. După reuşită nu le-a spus părinţilor. Au aflat abia la depunerea jurământului militar când, ajunşi la poarta şcolii de aviaţie Ofiţerul de serviciu i-a anunţat că trebuie să mai aştepte puţin că elevul Vasile e în aer.
— Cum e în aer? A întrebat mama lui Ionel
  — Păi are un zbor de acomodare în tur de pistă.
Atunci au aflat că băiatul lor e la piloţi. Şi, cum sunt mamele, cu lacrimi, cu plânsete, că ce-o să se întâmple…
 
 
Maiorul Ionel Vasile a trecut la verificarea exterioară a avionului MiG-29 simplă comandă numărul 41. Mai întâi a mers în faţă, s-a lăsat pe vine pentru a vedea aplatizarea (dacă cauciucurile sunt la fel), a pus mâna pe tubul pitot, a mers pe lateral, întâi pe partea stângă apoi pe dreapta, să vadă gurile de admisie ale motoarelor, suprafeţele aripilor, locaşul trenului de aterizare, suprafaţa bordului de atac, lămpile de poziţie, după care a trecut în spate şi a verificat eleroanele, flapsurile, stabilizatorul, profundorul şi ajutajele. Ajuns la scara avionului, i-a făcut un semn scurt tehnicului că totul e bine şi a urcat în cabină. S-a fixat bine în scaun cu ajutorul chingilor, a pus cordonul radio la cască şi şi-a poziţionat picioarele pe pedalele palonierului. Tudorel Roman a apărut deasupra să-i întindă carnetul tehnic al avionului, carnet în care Ionel a semnat de luare în primire. Apoi a închis şi zăvorât cabina iar tehnicul a tras scara şi a trecut în faţă având legat cordonul radio la avion şi la cască. A făcut semn pilotului că poate porni. Ionel a apăsat butonul radio-emisie:
— Uraniu, start. Sunt 241, aprobaţi pornirea.
  — Aprob, 241…
 
În anul I de şcoală militară, Ionel Vasile a zburat avionul ZLIN 526F cam 40.38 ore, în anul II avionul L-29 cam 53.25 ore şi în anul III avionul subsonic MiG-15 cam 54.29 ore. Pe avionul MiG-15 a brevetat în luna august 1977 şi a obţinut gradul de locotenent aviator…
 
Zgomotul celor două motoare s-au auzit duduind, avionul a rulat şi a virat cu un şuier ascuţit, scurt, către intrarea la pistă. Acele turometrelor indicau regimul „maximal“.
— Sunt 241, aprobaţi decolarea pentru zona 1.
               — Aprob decolarea 241. Zona 1.
După ce a eliberat frâna, pasărea uriaşă de metal s-a pus în mişcare, parcă dansând, parcă plutind. Cam asta era senzaţia dacă priveai de undeva, de la sol. La viteza de 260…270 km/oră supersonicul s-a desprins de sol. Ionel a escamotat trenul de aterizare şi a verificat poziţia prizelor axiale…
 
Din septembrie 1977, locotenentul aviator Ionel Vasile a urmat cursul de trecere pe avionul supersonic MiG-21 la Bacău, curs pe care l-a terminat un an mai târziu.
 
Ionel a absolvit cursul de trecere pe avionul MiG-21 odată cu Lori, prietena lui, ce absolvise Facultatea la Galaţi şi cu care, între timp, se căsătorise pe 13 mai 1978.
 
După căsătorie, şi-au dorit să fie repartizaţi la Mihail Kogălniceanu, Ionel ca pilot la Regimentul 57 Aviaţie Vânătoare şi Lori, profesoară la liceul din localitate. Dar, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, în acel an nu au fost locuri la Mihail Kogălniceanu şi, ca urmare, Ionel a ajuns la Regimentul 86 Aviaţie Vânătoare de la Borcea. În perioada celor 5 ani cât a zburat la Borcea avionul MiG-21 pilotul Ionel Vasile a realizat în jur de 300 ore zbor din care 230 ore în simplă comandă şi a atins un nivel de pregătire pilot clasa a II-a.
 
Pe 6 ianuarie 1994 acasă la familia Vasile urma să aibă loc o petrecere cu ocazia zilei Sfântului Ion, petrecere care n-a mai avut loc din cauza evenimentului tragic de la Tuzla în care au decedat maiorul Marcel Gâtan, comandant echipaj, Mm Stroe Donosa, mecanic de bord, un bolnav cardiac, o asistentă medicală şi doi membri ai familiei bolnavului ce trebuia transportat la Otopeni cu un elicopter PUMA. În memoria aviatorilor de la Tuzla, colegii pilotului Ionel Vasile au hotărât să amâne petrecerea pentru o săptămână…
 
În urma unor accidente de aviaţie ce s-au petrecut la Borcea şi Mihail Kogălniceanu, Lori îi spunea uneori când îşi beau cafeaua împreună:
— Ionel, ai grijă, mamă, ce faci… avem două fete.
— Nicio grijă, îi răspundea el, mai am până la 40 de ani…
Îşi tot aducea aminte de acea premoniţie din copilărie. Vorbele acelui bătrân l-au urmărit tot timpul…
 
Fiind colegi la aceeaşi subunitate ne întâlneam şi în afara programului de serviciu la câte un pahar de vorbă sau o cafea. Mă întâlneam cu Ionel la restaurantul Bulevard. El purta o porthartă, acea gentuţă din piele primită la absolvirea şcolii. Nu l-am întrebat niciodată de ce o poartă mereu cu el şi ce are în ea. În schimb, în timpul discuţiilor noastre, îmi spunea:
 
— Când vin de la zbor de noapte, merg acasă şi las porthart-ul pe hol, lângă uşă. Apoi pornesc liniştit la un chef cu colegii de zbor. Dacă se trezeşte soţia şi vede gentuţa e liniştită. Ştie că sunt bine…
 
Maiorul Ionel Vasile a acumulat aproximativ 260 ore de zbor pe avionul cu geometrie variabilă MiG-23 şi a obţinut clasificarea de pilot militar clasa a I-a. A participat şi la grupele de trageri în poligoanele din ţară şi străinătate.
 
 
 
Din data de 1 Martie până pe 27 iulie 1992 a executat cursul de cunoaştere a avionului MiG-29 fiind admis, în urma unui examen, la exploatarea acestui nou tip de aeronavă. În cei doi ani până la producerea accidentului de zbor pilotul Ionel Vasile a acumulat aproximativ 37 ore de zbor pe avionul MiG-29 din care, 26 ore în simplă comandă.
 
Pe 13 ianuarie 1994 Ionel Vasile a împlinit 40 de ani şi la chef au fost prezenţi mai mulţi colegi: Constantin Dima zis „Mache“, Viorel Teletin zis „Batoru“, Mihai Costache zis „Michele“, Paul Brăescu zis „Liţă“ şi alţii. Lori nu a realizat atunci că el făcea 40 de ani… Dar totuşi Ionel avea o presiune pe el, chiar le-a povestit colegilor despre premoniţia acelui bătrân din copilărie. Dacă ar fi să ne luăm după semnele care ne pot schimba destinul Ionel a avut momente când îl durea tare stomacul iar Corina, fata lui mai mică, timp de două săptămâni înainte de accident a avut probleme mari gastrice. Chiar au adus-o într-o zi pe braţe de la şcoală…
 
După decolare, pilotul Ionel Vasile a intrat în legătură cu ofiţerul navigator de la Staţia de Dirijare la Aterizare (SDA). Căpitanul Traian Zangor zis „Zache“ i-a dat elementele ajutătoare pentru a-şi face exerciţiul în zona 1 Cobadin. L-a urmărit pe ecran până a auzit mesajul: „Încep lucrul în zona 1“… Între timp alte avioane veneau la aterizare. Spoturile luminoase de pe ecran indicau poziţia. Fără să vrei, te uiţi la ele, vezi când unul nu mai apare. Aşa a fost şi atunci. Spotul luminos din zona Cobadin a dispărut. „Zache“ l-a apelat:
— 241, control radio… 241, control radio…
 
Niciun răspuns. L-a apelat apoi şi conducătorul de zbor dar fără rezultat. „Zache“ s-a uitat repede să vadă poziţia celorlalte avioane. Avionul dublă comandă MiG-29 pilotat de căpitanul Marian Drăgan zis „Cocoşu“ şi căpitanul Florian Tudor zis „Gonzales“ tocmai terminase exerciţiul în zona 4, zona lacuri. Le-a dat un cap-compas cam unde văzuse ultima topare pe ecran. Vremea era frumoasă cu cer senin şi vizibilitate bună. Cei doi piloţi au făcut viraj către Cobadin. Au coborât la înălţime mică şi, peste câteva minute, s-a văzut undeva jos mult fum ce se ridica spre cer. Probabil acolo era locul prăbuşirii. S-au mai apropiat puţin şi „Cocoşu“ a raportat celor de jos:
— Se vede jos mult fum.
— Şi avionul? Pilotul?
— Da, s-a prăbuşit. Venim acasă!...
 
În camera de zi a apartamentului familiei Vasile, pe bibliotecă, străjuită de cărţi, dintr-o fotografie înrămată, aurie, privirea de vultur a pilotului Ionel Vasile de sub cozorocul caschetei trasă pe ochi, trece deasupra aburilor de cafea ridicaţi spre perdea, poate, spre acea vale întinsă din zona Cobadin. Şi el, pilotul, parcă nu cade, se opreşte doar o clipă în amintire, îşi ridică mânecile combinezonului de zbor ca să prindă mai bine manşa şi să zboare lin spre eternitate, spre ESCADRILA DIN CER…
…………………………………………………………………………………………….
 
S-au trezit toţi în acea dimineaţă. Lori şi Ionel şi-au băut cafeaua în linişte, în bucătărie. Au apărut şi fetele care au primit fiecare câte-un mărţişor de la tatăl lor. Aşa era el în familie, atent de fiecare dată când în calendar era o zi importantă. Îi plăcea să meargă la cumpărături. La despărţire, în prag, soţia şi cele două fete erau de gâtul lui. Parcă nu se mai îndurau să-i dea drumul.
— Lăsaţi-mă, că pierd autobuzul!...
 
Au fost ultimele lui cuvinte. Şi ultima imagine a destinului lor. Era chiar ziua de 1 Martie 1994, ziua în care maiorul pilot Ionel Vasile a căzut.

Despre Nelu Enache
 
Căpitan-comandorul (r) de aviatie Nelu Enache a copilărit in comuna Ciorăşti, judeţul Vrancea, iar după absolvirea Şcolii generale a urmat cursurile Liceului militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. În acest timp, a frecventat cenaclul literar din liceu şi a publicat versuri în revista literară „Orizont“. În perioada 1973-1976, Nelu Enache a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 02010 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. Munca şi talentul său în arta scrisului au fost răsplătite la Concursul Naţional de Poezie din 1979, unde a obţinut locul I. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia APRIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii.  
 
Citeşte şi: 
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“
 
Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române
 
Şi aşii catapultează (galerie foto)