Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
08:21 13 06 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Pamfil Șeicaru „Când închizi această supapă de siguranţă care se chiamă libertatea presei, dai drumul şoaptelor la ureche şi zvonurilor’’

ro

06 May, 2024 11:45 414 Marime text

Marele ziarist Pamfil Șeicaru – de la a cărei naștere s-au împlinit  luna trecută 140 de ani –, truditor în ale gazetăriei(„Sunt gazetar şivoiu rămâne toată vieaţa” – mărturisea el în februarie 1936), fondator de prestigioase publicații a pledat, consecvent și cu convingere, de-a lungul întregii sale activități jurnalistice pentru libertatea presei – văzută ca un fundament al progresului social și politic al Țării.
            În martie 1930, când guvernul va elabora o lege „pentru apărarea creditului și a liniștei publice” – numită de presă „legea alarmismului” –, deputatul (independent) Pamfil Șeicaru, „ridicându-sepentru apărarea libertăţii presei, a arătat că legea ce se votează, departe de a împiedica alarma, o va produce. O armată victorioasă nu cunoaşte panică. Sub imboldul şoaptelor de panică, orice stare de timiditate se transformă în derută, uneori în panică. Ceea ce este scris este mai puţinprimejdios decât ceea ce se şopteştela ureche. Şi atunci când închizi această supapă de siguranţă care se chiamă libertatea presei, dai drumul şoaptelor la ureche şi zvonurilor’’. Iar într-un alt discurs, rostit tot în Adunarea Deputaților, în noiembrie 1936: „În ceeacepriveşte ratificarea cenzurei, eu socotesc că cenzura devine insuficientă pentru sprinteneala, pentru iscusinţa unui condei. Sub cea mai severă cenzură poţi scrie ce vrei, fiindcă este greu să găseşti un cenzor, cum spunea şi d-l ministru, aşa de pregătit încât să poată surprinde iscusinţa unui condei bun, care poate scrie orice dincolo de toate măsurile opresive şi de toate împiedicările pe care le-aţi pune”.
            În același timp, însă – așa cum cetitorul poate vedea în rândurile de mai jos –, el condiționa această libertate de stadiul evoluției societății, de interesele Statului în contextul istoric dat, slujitorilor presei cerându-le talent, răbdare și „iscusință” profesională în a naviga inclusiv în cadrele unei cenzuri acceptate ca atare...
 
Libertatea presei?
            Când o problemă s’a putut impune unei desbateri publice, nu va întârzia să se definească şisoluţia ei ca o rezultantă a argumentelor ce s’auînfăţişat.
            Problema ridicării nivelului cultural în presă a isbutit să se impună tuturora ca o preocupare imediată, deşi împrejurările politice ar fi îndreptăţit o amânare sau o complectă neluare în seamă, dar tocmai această predominare asupra vremelnicei învolburări electorale, subliniază importanţa problemei.
            Prin «Adevărul», d. Iosif Nădejde luând în discuţieraporturile dintre «Presă şi cultură», admite necesitatea imediată de a stabili o progresie paralelă între creştereainfluenţii pe care o exercită presa în viaţasocietăţilor moderne.
            «Ridicarea nivelului cultural al presei nu poate fi, pentru cei ce înţeleg rostul celei de a patra puteri în stat, o problemă indiferentă şi orice efort desfăşurat în această direcţien’ar putea fi decât binevenit. Se înţelege de la sine că influenţa ziarelor va fi cu atât mai binefăcătoare cu cât ele vor fi slujite de mai mulţi oameni de cultură».
            Dar continuă să se împotrivească faţă de obligativitatea unui minim de ştiinţă de carte, impusă gazetarului profesionist.
            «De altminteri, o restrângere a libertăţii de a scrie la ziare pe baza certificatelor de studii nici nu se poate. Constituţia garantează tuturor cetăţenilor dreptul de a-şi exprima cugetarea prin grai şi prin scris. Libertatea aceasta e una din cuceririle fundamentale ale civilizaţiei. Din exerciţiul ei s-a născut insăşiinstituţia presei. Sub regimul constituţional de astăzi nici o stânjenire nu se poate aduce dreptului fiecăruia de a scrie ceea ce crede că are de spus.
            Cum ar putea, prin urmare, o lege a presei, să restrângă dreptul acesta numai pe seama celor ce posedă diploma de bacalaureat sau alt certificat de studii!»
            Libertatea garantată de constituţie? D. Iosif Nădejde este un incorigibil romantic al democraţiei de naivă şi simplistă exuberanţă lirică de la 1793. Libertăţile primesc corectivul necesităţilor de disciplinare socială – şi dacă aş spune că progresul democraţiei coincide cu o restrângere a libertăţilor individuale, s’ar părea că spun un paradox. Viaţa modernă vrea să garanteze în toate domeniile un minim de siguranţă. Restrângerile în domeniul higienic, restrângerile în domeniul dreptului de proprietate, restrângerile în orice cadru de expansiune a unei individualităţi. Orice babă de ţară poate asista o lăhuză dar nu poate exercita profesia de moaşă comunală, medicul de plasă îi cere un certificat care garantează un minim de siguranţă. Poţi să dai un sfat medical şi chiar cu succes, dar nu poţi exercita profesia de medic, fără să ai diploma necesară. Poți să ai cea mai impresionantă fantezie de arhitect, dar nu ţi se îngădui să-ţi conduci singur lucrările de ridicare a unei clădiri fără să fii asistat de un inginer arhitect ce reprezintă acel minim de garanţie care asigură o bună convieţuire. Am putea situa libertatea în depărtările trecutului patriarhal, unde spaţiul larg îngăduia orice fantezie individuală; aglomeraţiavieţii moderne sileşte pe oameni la succesive mutilări ale libertăţii pentru a se putea crea ritmul social.
            Dreptul de a scrie la gazetă? Fireşte, dar nu dreptul de a exercita profesia de ziarist care se integrează în ansamblul energiilor de viaţă ale unui stat. Fără să se aducă vreo stânjenire «dreptului fiecăruia de a scrie ceea ce crede că are de spus» o lege poate stabili un statut personal al fiecărui gazetar. Fără a tulbura pe cei existenţi în presă, viitorului s’ar asigura un criteriu de selecţionare a celor care făuresc şi opiniile şi sugestia gloriilor populare (Pamfil Şeicaru, „Cuvântul”, 20 februarie 1926).
 
O luptă începe
            Orice sʼar spune, naţional-țărăniştii sunt hotărâţi să sfărâme şi cea mai rezistentă fărâmă de iluzie ce ar mai putea subsista încă în conştiinţa acestei ţări. Proectul de lege menit să desfiinţeze literalmente libertatea presei îi pune în cea mai odioasă lumină.
            Nu vom cere oamenilor politici memorie – cu atât mai puţin fidelitate faţă de propriile lor principii, dar, oricum – puţină jenă, puţinăruşine li se poate pretinde. Nu vom aminti declaraţiile de dragoste făcute presei: ca orice declaraţie de iubire, este efemeră, dar nu vom putea să nu subliniem admirabilul efort pe care-1 fac naţional-ţărăniştii de a fi şiodioşi – dar şiproşti.           
            Acest proect de lege – de o pitorească nătângie – își avea rostul la începutul guvernării – la adăpostul tăcerii obligatorii putându-se opera în voe, şi comite cele mal îndrăzneţe abuzuri; dar acum, la sfârşit, când doar câteva luni îl mai despart (dacă va fi vorba de câteva luni, nu de săptămâni) de opoziţie, o asemenea lege nu le-ar folosi, ci ar putea servi un guvern al tuturor fărădelegilor. O singură interpretare se poate da acestui proect de lege: o asigurare, tocmai pentru zilele opoziţiei. Poate există dosare prea puţin onorabile, care acum nu pot eşi la iveală, poate că bieţii oameni îşi tem anumite agoniseli, dubioase ca origină, a căror verificare publică ar clătina multe prestigii, de aceea, dintr’un spirit de prevedere, îşi asigură tăcerea obligatorie şi pentru opoziţie.
            Nu ne închipuim să-şi fi făcut această prostească socoteală. Fiindcă, dacă dosarele revelatoare (în ipoteza existenţii unor asemenea dosare) ar ieşi la iveală, le-ar da guvernul care ar lua succesiunea şi ar avea interesul să compromită definitiv în faţa opiniei publice pe naţional-ţărănişti. Din răzbunare împotriva presei? Oare guvernele anterioare nu s’auîmpărtăşit din amarul atacurilor de presă, atacuri ce-au folosit, ce-au fost esenţiale sporului de popularitate naţional-ţărănistă?
            Atunci?
            Întrebaţi de rostul acestei legi, de care se leapădă cu atâta ipocrizie, cei iniţiaţiîţişoptesc la ureche: „Noi nu vrem această lege, ne-a fost impusă, spre a se netezi terenul unui guvern de dictatură”.
            Ce duplicitate de slugi netrebnice... Dacă acest proect de „lege a tăcerii” este impus – dacă în conştiinţa lor, atât cât o mai au nepângărită, naţional-ţărăniştii sunt categoric protivnici – de ce nu s’au declarat impotriva legii, de ce n’au opus acea admirabilă rezistenţă a unei convingeri ce nu cedează, ce se ridică mândră, neîndurată? De ce n’au preferat să plece în opoziţie, pe tema libertăţii presei? De ce n’au luat o atitudine menită să-i reabiliteze în faţa acestei ţări? Dacă într’adevăr legea le-ar fi fost impusă, şinaţional-ţărăniştii au acceptat-o, atunci aspectul lor moral capătă trăsături hidoase: au acceptat orice renegare, orice umilinţă, orice nemernică slugărnicie, numai să-şi mai prelungească nefasta lor guvernare.
            Este însă o minciună sfruntată.
            Legea nu le-a fost impusă. Legea respiră duhoarea sancţiunilor, legea este ultimul act al unui proces de mârşăvire a aşteptărilor naive ce-au însemnat ropotul aclamaţiilor populare de-acum doi ani. Se pot felicita, bravii eroi ai desgustuluiobştesc!... Personal, socotesc acest făţiş atentat la libertatea preseica bogat în consecinţe înnoitoare, pentru spiritul public. Procese de presă, şi cât mai multe amenzi, desfiinţări de ziare, ani de închisoare – iată ceea ce socotesc ca o splendidă terapeutică a curajului –, o şcoală de educaţie civică. Numai pentru ceea ce suferi – numai pentru ceea ce înseamnă un capital de jertfă, mobilizezi toate puterile tale sufleteşti. Presa noastră n’are un trecut eroic; libertăţile ei n’au fost cucerite, pereţiiredacţiilor nu pot fi acoperiţi cu portretele celor ce-au făcut ani grei de temniţă, pentru afirmarea curajoasă a unei idei. De aceea presa noastră nu poate face pârtie de neclintite convingeri în massele populare. Ne poate mobiliza, la un moment dat, conştiinţa politică a ţării Creăm atmosferă, creăm antipatii unui guvern – dar încă nu putem dărâma un guvern: ne lipseşte legitimitatea unui trecut de luptă – ne lipsesc anii de suferinţă.
            Să se curme libertatea presei – ca s’o putem cuceri; și se aşeze asupra respiraţiei morale a ţării lespedea tăcerii, să fie înăbuşită orice posibilitate de protest – glasul ţării să rămână mut pentru ca revolta acumulată să se reverse ca o lavă, să se cutremure baraca politicianismului netrebnic.
            Oamenii care vor fi făcut închisoare pentru scrisul lor, când îşi vor sfârşi pedeapsa, vor ieşicrescuţi ca autoritate şi cu tot curajul sporit, gata de a da acţiunii lor toată elocinţaviolenţii pedepsitoare.
            Vor tăcerea! Tăcerea complice, tăcerea care poate acoperi pe făptaşii tuturor fărădelegilor. O vor avea! Au doar la dispoziţie un Parlament gata să voteze orice. Dar cât poate dura paranteza sumbră a tăcerii, în istoria unui popor? Un an – doi? Şi pe urmă – ce vine? Puhoiul devastator al revoltei conţinute – toată tumultoasa revărsare a sufletului unei ţări îndelung ultragiată.
            Bietele zăgazuri şubrede, ce se pun deacurmezişul istoriei! Bietele paiaţe ale autorităţii de ultima oră! Proectul de lege a desfiinţăriilibertăţii scrisului este mărturisirea politică a naţional-ţărăniştilor. Cu atât mai bine dacă se va vota, căci va da scrisului sufletul aprig al eroismului, și presei prestigiul suferinţii. Într’oţară în care, zilnic, se descoperă fraude – într’oţarăameninţată să fie scoasă în faliment de toţi vămuitorii banului public, suprimarea presei apare ca ultima şi suprema încercare de asigurare a jafului împotriva sancţiunilor.
            O luptă începe. Cu atât mai bine! Cei nevrednici – să se pregătească pentru dezertare (Pamfil Şeicaru, „Curentul”, 1 aprilie 1931).
 
Viitorul regim al presei
Discursul d-lui Pamfil Șeicaru
            Sunt gazetar şivoiu rămâne toată vieaţa. Nu mă consider patron pentru că eu lucrez cot la cot cu redactorii mei. Şi tocmai pentru acest motiv i-am spus şi lui Vârtej [președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști] să se ducă la ministru de justiţiei [național-țărănistul Valer Pop] unde să ceară măsuri pentru împiedicarea inflaţiei de gazetari. Acolo unde este vraişte, nu e posibil nici un control, nu se poate face eliminarea celor nedemni. Deci fixaţi limitele breslei.
            Libertatea presei nu mă interesează. Cu cât vor fi mai multe oprelişti, obstacole, supleţea spiritului se va întări.
            Partidele politice se agită pentru libertatea presei, dar tocmai ele au coborât nivelul scrisului. Noi cei de la ziarele care nu sunt ale partidelor ne măsurăm mai mult cuvântul.
            Cereţi reglementarea profesiei de gazetar. Cel care face comerţ de gazetărie să fie încercuit în lege, să poată garanta existenţaangajaţilor săi.
            Vreţi moralizarea presei? Legiferaţi-o!
            Impuneţi-vă reglementarea profesiunii. Nu asociaţiile de presă sa facă selecţia. Ci Statul. Suntem sub egida ideii de autoritate. Să armonizăm interesele breslei noastre cu interesele Statului. Vrem să domine şi să prezideze însăşi ideea statului naţional român.
            Pentru aceasta, domnule ministru, nu veţi găsi rezistenţă în rândurile ziariştilor.
            Sunt în provincie multe elemente harnice şi de talent. Rolul dvs., este să-i descoperiţi, să-i sprijiniţi, înfiinţaţi rubrici literare aşa cum a făcut amicul Cealâc (ziarist din Călărași – n.n.). Veţi da o lecţieşi ziarelor din Capitală. În nouile provincii trebuia să se dea sprijin presei româneşti, concurată de gazetele minoritare. Presa românească din nouile provinciia fost tratată cu o inconştienţă vitregie.
            Cer d-lui ministru al justiţiei ca lucrul acesta să fie lămurit şi să vină cu o legiferare specială pentru acele gazete oropsite. Pentru toată pasiunea pe care opunem, meseria noastră seamănă aşa de mult cu câmpul nesfârşit pe care rândurile din ziar sunt ca brazdele, iar noi aplecaţi asupra poverii gândului tragem brazda mereu, fără oprire’’ („Curentul”, 11 februarie 1936).
 
Truda vremelnicului
            Există o mare ispășitoare a tuturor păcatelor: presa. Evident că se pot svârli presei învinuiri atunci când împrejurările nu-i îngădue să se apere.
            Și cum s’ar putea apăra astăzi, când libertatea scrisului are atâtea restrângeri, fireşte explicabile, necesare în timp de războiu, dar nu mai puţin libertatea scrisului este absentă. Ne-a surprins, deci, când un publicist – este adevărat, necunoscător al regimului presei de la Februarie 1938 – socoate momentul potrivit să ne judece pe cât de aspru, pe atât de nedrept. Într’adevăr, d. D. Tomescu se socoateîndreptăţit să afirme: „e lucru limpede că presa noastră n’a avut niciodată atitudini izvorîe din gândirea ei, ci numai atitudini impuse de împrejurările schimbătoare ale vieţii noastre politice”. Un ziar nu se poate înţepeniîntr’o atitudine, ignorând realităţilevieţii politice, un ziar este un mijloc de informaţieşi de orientare sugerând, prin comentarul evenimentelor, o atitudine. Nu anticipează faptul, ci îl secondează, sau, plecând de la un fapt, încearcă să determine întrʼun sens sau într’altul un curent în opinia publică.
            Să afirmi că „presa noastră n’a avut niciodată atitudini izvorîte din gândirea ei”, este o ofensă cu totul nedreaptă, cel ce asvârle o așa de gravă acuzare confundă presa de partid cu presa independentă. Nu există o presă liberă – fireşte nu discutăm în împrejurările de azi, când nu se poate pune problema libertăţii presei –, ci numai o presă aservită intereselor personale. Cel ce afirmă are o singură îndreptăţire: nu a lucrat decât în redacţia unui ziar de partid, pe când era directorul ziarului „Înfrăţirea” din Cluj, de aceia generalizează, sprijinit pe amintirea trecutului său, când trebuia să ducă o luptă de fiecare zi cu comitetele şicomiţiile pe cât de solemne, pe atât de neînţelegătoare. Sunt amărăciuni cari definesc tot restul vieţii. Plecat cu entuziasm la Cluj, d. D. Tomescu s’ainiţiat în tot ce formează măruntele mizerii ale unei prese de partid şi impresia a fost cu atât mai puternică, mai surpătoare de credinţă, cu cât adusese o mai mândră independenţă de gândire.
            „Aceeaşi presă care, ani de-a rândul, întreţinuse haosul democratic şi se speriase de dictatura Brătienilor, am văzut-o nu numai plecându-se frumuşel sub jugul dictaturii lui Armand Călinescu, dar sprijinind cu zel doctrinar şi întreaga acţiune a fostului regim”.
            Evident – cine ar putea nega? – a fost un tutorat politic al Brătienilor, un regisorat din umbră al politicii româneştişi presa a atacat un privilegiu. Dar eram într’un regim democrat, un regim fie şi de aparente libertăţi, de care presa se folosea. Atunci, climatul politic al Europei era democrat, dogma libertăţii nu admitea schismatici, deci, chiar dacă partidul liberal nu ar fi preţuit-o, el a obligat pentru alte consideraţis’o suporte.
            Publicistul craiovean constată că aceeaşi presă agresivă a acceptat, fără nicio împotrivire, „jugul dictaturii lui Călinescu”. Putea oare, să facă altfel? S’ahotărît ca presa să fie dirijată, adică atitudinile să fie luate după un normativ. Nimic mai supărător decât această subordonare şi, fireşte, fiecare gazetă a încercat toate mijloacele să strecoare cât mai mult din gândirea ei proprie, nesocotind normativul. Riscurile? Le-am încercat, plătind cu o suspendare de zece zile a ziarului „Curentul”, pentru că am afirmat primejdia garanţiilor engleze, garanţii inoperante, fiindcă Anglia nu avea organizarea militară pe care o impuneau asemenea garanţii. Articolul publicat în Aprilie 1939 a primit dramaticele confirmări ale evenimentelor ce s’au succedat de atunci. Altă alegere nu exista decât: sau supunere, sau dispariţie.
            Este uşor să arunci învinuiri cînd nimic nu te obligă să-ţitrudeşti scrisul în fiecare zi,noi căutăm să dăm frazei mlădierea tiparului, să obţinem complicitatea cititorului încontrabanda ideilor interzise, a atitudinilor proscrise. De câtă ingeniozitate aveam nevoie, decâtă îndemânare în sugerarea ideilor cărora li se interzisese exprimarea! Nu orice publicist îşi poate îngădui luxul de a sta deoparte, până ce furtuna vremurilor se mai potoleşte, iar atitudinile nu înfruntă nici un risc. Şi, totuşi, câte adevăruri n’au fost rostite, câte liniştin’au fost tulburate în pofida vigilenţei cenzorilor! Evident, cine stă deoparte nu cunoaştecondiţiileîn care a fost nevoită să lucreze oropsita presă ce s’a plecat „frumuşel sub jugul dictaturii lui Armand Călinescu”. Admiraţia era obligatorie, extazul era normativul cotidianşi fiecare ministru hămesit de publicitate îşi luase ca model vedetele de cinematograf. Nu este redacţie în care să nu se păstreze normativele scrise în ceea ce priveşte ordinea în care să se publice pozele genialilor sfetnici „în profil”, „din faţă”, „în uniformă” sau „în frac”. Dar vigilenţa cenzurii nu se îndrepta numai asupra atitudinilor politice, nu pândea numai ideile; chiar cel mai nevinovat reportaj, un fapt divers, darea de seamă de la un proces, erau supraveghiate ca să nu tulbure meditaţia reformatoare a unui regim. Presa, ca şinaţia, s’a înclinat, a răbdat şi a aşteptat; „apa trece, pietrele rămân”.
            La ce-au folosit normativele, risipa de publicitate, laudele obligatori? Totul s’a îngropat în uitare, cel mult dacă amintirea bietelor palate ale farsei autoritare, face să înflorească un zâmbet de milă pentru larma ridicolului solemn de eri. Dacă ar fi lăsat măcar o cât de redusă libertate presei, nu ar fi ostracizat spiritul critic, abuzurile regimului ar fi fost intimidate prin controlul pe care l-ar fi exercitat presa. Ideia de autoritate nu şi-a aflat interpreţii, nu a avut frâna simţului critic: rezultatele s’au văzut.
            Există un principiu valabil nu numai în ordinea fizică, ci şi în ordinea morală: nu te reazimi decât pe ceea ce îţi rezistă. S’a încercat o construcţie statală sfărâmându-se punctele de rezistenţă ale conştiinţei publice (referință la regimul de autoritate monarhică, instaurat în februarie 1940 de către regele Carol al II-lea, când au fost desființate partidele – n.n.). Era fatal să se năruieconstrucţia, indiferent de stilul arhitecturii. Când legile echilibrului sunt nesocotite, ele se răzbună în prăbuşiri fulgerătoare la cea mai mică zguduire (Pamfil Șeicaru, „Curentul”, 1 iunie 1942).
 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii