Revista Zări Alb Astre Gânduri în centrifugă

Nu am recomandat „Clopotul de sticlă“ niciodată nimănui și simt că îi datorez scuze Sylviei Plath, deoarece am evitat-o în mod orgolios ani de zile, motivul fiind un cliché. Majoritatea acelora care o apreciau își doreau să fie percepuți ca fiind deosebit de diferiți și de neînțeleși, ceea ce mi-a stârnit spiritul mult prea critic și vanitatea specifică vârstei. Nu puteam accepta nici măcar eventuala posibilitate a unei valori reale care să se ascundă între coperțile unei cărți de care astfel de indivizi se agățau ca de marginile unei plute de salvare.

În ciuda opiniilor controversate, această carte are recenzii relativ pozitive, așa că din curiozitate și din dorința de a nu mai rata o carte bună din cauza prejudecăților mele, am pus-o cât mai sus pe lista de lecturi. Scris la începutul anilor `60, singurul roman al autoarei este o autobiografie care relatează căderea protagonistei într-un abis etern al nebuniei alter ego-ului său. Cu o sinceritate brutală, scriitoarea își povestește trăirile, emoțiile și percepția ei asupra perioadei de absurditate prin care a trecut, deși numele personajului principal nu este al ei. Dintr-un oarecare motiv, mulți compară romanul ei cu o altă carte care spulberă mitul adolescenței fericite, „De veghe în lanul de secară“, însă nu prea există o corelație clară; nimic din paginile cărții sale nu mi-a adus aminte de Holden.

Cât despre subiect, tânăra Esther Greenwood participă la un stagiu al unei faimoase reviste din New York, având un strălucit viitor în față, întrucât beneficiază de toate însușirile și resursele necesare pentru a reuși, însă se lasă influențată de oameni, petreceri, evenimente care vor contribui la deteriorarea psihicului său, ruinându-și astfel singură drumul spre succes. Fiind preocupată de lucruri infime, neimportante, cum ar fi faptul că încă nu și-a pierdut încă virginitatea sau că e incapabilă de a lega prietenii, celelalte fete din stagiu fiind fie prea frivole, fie prea timide, se scufundă treptat în propriul său ocean de suferință.

Când lucrurile scapă de sub control, renunță la facultate și se hotărăște să se întoarcă acasă, unde mama sa îi propune să o consulte un psihiatru. Electroșocurile la care este supusă nu fac decât să-i accentueze starea deprimantă, iar sinuciderea pare a fi singura cale de scăpare. Internată la o clinică de psihiatrie particulară, trăiește o serie de evenimente ce-o vor redresa, descoperind calea spre vindecare; așa încolțește gândul că vrea să devină scriitoare, amintind această dorință de nenumărate ori de-a lungul romanului, inclusiv în timpul interviului de externare.

Dezolant este faptul că, deși personajul său este externat din spital și motivat să-și reorienteze calea spre succes, Sylvia Plath simte clopotul de sticlă coborându-se asupra ei și-și îndeplinește dorințele sinucigașe la nici o lună după prima publicare a romanului în Marea Britanie.

Dar, până la urmă, ce reprezintă acest „clopot de sticlă“? Unul care-ți înhață ființa în aerul său irespirabil? Un obstacol care te împiedică în a-ți îndeplini menirea? Dar dacă menirea nu reprezintă nimic altceva decât momentul în care clopotul este prea greu pentru a mai continua să atârne deasupra ființei? Este, într-adevăr, un subiect controversat, de aceea și recenziile diferă considerabil. Romanul este frecvent judecat sub forma unei compătimiri de sine care prezintă numeroase iluzii deprimante, percepție cu care nu sunt de acord. Din punctul meu de vedere, romanul este o simplă mărturisire, o confesiune, o con-
secință a intrării în lumea reală, tranzit adesea riscant și dăunător pentru sănătatea mintală.

De-a lungul lecturii, m-am gândit de multe ori că nu e nimic nou, că pot găsi fraze și idei similare pe Twitter, de exemplu. Totuși, m-a fascinat ideea că o carte scrisă acum 50 de ani rezonează la un nivel atât de înalt cu generația noastră.

Ar trebui să ne întristeze istoria care se repetă sau să ne bucure faptul că a existat cineva talentat care a avut curajul de a spune ceva în numele celor mai mulți dintre noi? Am meditat mult asupra acestor întrebări, însă ele și-au pierdut semnificația în timp și a rămas doar esența magică a cuvintelor Sylviei.

În orice caz, mă bucur că în sfârșit mi-am găsit curajul de a recomanda romanul și pot spune că vă îndemn să-l citiți și să vă lăsați purtați de această poveste neromanțată a vieții cu toate deziluziile și ironiile sale întunecate.

Autor-Bianca SECELEANU


Articol și foto preluate de pe site-ul revistei Zări Alb Astre.ro