„Papillon”, Henri Charrière
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
19:48 18 08 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

„Papillon”, Henri Charrière

ro

08 Dec, 2016 00:00 1008 Marime text
„Papillon” (fluture, în franceză) e porecla unui condamnat la ocnă, în urmă unei fapte de care nu se face vinovat (justiţia franceză are şi ea hibele ei, cel puţin în literatură). Tot ce-şi doreşte Papi e să evadeze şi să devină om respectabil, practic, numai gândul acesta luminos îl face să reziste întemniţării pe viaţă. Numele real este păstrat şi în carte, autorul este personajul propriei vieţi.
 
Cartea este împărţită în 13 caiete, unde sunt prezentate 11 evadări, o succesiune de figuri pitoreşti, dialoguri despre mardeli, o viaţă pe muchie de cuţit (având în vedere că era printre alţi ocnaşi ajunşi acolo nu chiar din greşeală) şi încăpăţânarea unui om de a nu muri în spatele gratiilor. „Cum adică, băiete, continuă şmecherul, ai două muieri, una mai mişto decât alta, trăieşti gol în mijlocul naturii cu o bandă întreagă de nudişti simpatici, haleşti, bei, vânezi; ai marea, soarele, nisipul cald, până şi perlele le capeţi pe de-a moaca, şi nu găseşti altceva mai bun de făcut decât să laşi baltă toate astea ca s-o iei din loc?! Încotro? Zi! Ca să treci strada în fugă, să nu te calce maşinile, ca să fii nevoit să-ţi plăteşti chiria, croitorul, lumina şi telefonul, iar dacă ţi s-a făcut de-o maşină mică, să dai o spargere sau să munceşti ca un dobitoc pentru vreun patron, câştigând atât cât să nu mori de foame? Nu te înţeleg, omule!”
 
Păi da, îţi dai seama ce lectură periculoasă e „Papillon” la 17 ani, când toţi din jur (profesori, părinţi, mătuşi şi unchi) te pregătesc pentru viaţa în societate, slujbă sigură, familie, copii şi gata. Perspective în România, să nu mai vorbim, ştim cu toţii că sunt nelimitate…
 
Tot ce face Papillon în aceşti ani e să coacă evadări, în fiecare rezistenţă a lui, în fiecare pas, în fiecare gând e obsesia libertăţii. Nici nu are timp să se victimizeze de cuştile în care este băgat, pentru că tot ce vrea e să le lase în urmă, să nu moară cu lanţuri la picioare. „… hotărăsc să nu mă mai gândesc la acel coşmar. Aşa-i viaţa. Mai rămâne să ies din ospiciu, să ajung cu orice preţ pe Insula Diavolului şi să încerc altă evadare” (din vremea când făcuse pe nebunul, ca să intre la ospiciul de nebuni, de unde se evada, chipurile, mai uşor decât din ocnă).
 
Şi o scenă la care am râs cu lacrimi. „Gardianul m-a numit îngrijitor al grădinii sale. Au trecut două luni de când sunt cuminte şi-am devenit atât de apreciat, că idiotul ăsta de caraliu nu mai vrea să-mi dea drumul (…) Doctorul voia să-mi dea drumul din ospiciu, ca să trec în lagăr în chip de externare de probă. Caraliul s-a opus, zicând că grădina lui n-a fost niciodată lucrată cu atâta grijă. Drept pentru care azi-dimineaţă am smuls toţi căpşunii şi i-am aruncat la gunoi. În locul fiecărui căpşun am plantat câte o mică cruce. Atâţia căpşuni, atâtea cruci. Nu-i nevoie să mai povestesc ce tărăboi s-a iscat. Mălai-mare ăla de caraliu mai-mai să damblagească, atât era de oţărât. Făcea spume la gură şi se îneca, dar nu putea să scoată nici măcar un sunet. Aşezat pe o roabă, până la urmă a plâns de-adevăratelea. Cam depăşisem măsura, dar ce era să fac?”
 
Chiar aşa. Nu-l pui pe unu' obsedat de libertate să plivească buruieni şi să ude căpşuni, când el vrea să treacă oceanul pe un butoi şi chiar o va şi face în scurt timp. E o carte scrisă cu nerv, din care lipsesc depresiile, tocmai pentru că nu sunt sănătoase şi ele însele reprezintă alte închisori ale spiritului. De-aia şi sunt convinsă - şi chiar am scris în altă parte - că mulţi dintre cei care se văicăresc azi în gura mare şi cui se nimereşte prin preajmă că vai ce greu o duc le-ar prinde bine un an - nu mai mult - la galere şi după aia mai vedem dacă vor mai insista atât pe problemele lor închipuite.
 
Nu aş putea spune că datorită lui Papillon, alias Henri Charrière, îmi plac oamenii rezistenţi, ci tuturor acestor factori şi oameni care făceau din viaţa lor un teren de joacă, a căror singură grijă era să fie fair-play, o chestie din ce în ce mai dificilă în ziua de azi.
 
Nu spun să râzi ca prostul la orice prostie, dar clinchetul ăsta al spiritului, veselia comună, mi se pare cea mai frumoasă idee pe care ar putea-o avea cineva despre viaţă. Aşa cum e ea. Cu toate meandrele şi crizele ei.
  
Sursă foto: coverspypdx.tumblr.com

Ti-a placut articolul?

Comentarii