Cum a ajuns „Eminescu” sub supravegherea Securității în vara anului 1989

În iunie 1989, cu doar câteva luni înainte de prăbușirea regimului comunist, comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu a scos la iveală tensiunile profunde dintre cultura română și mecanismele de control ale statului totalitar. Evenimentele dedicate poetului național, desfășurate între 8 și 18 iunie în orașe precum Botoșani, Iași, Râmnicu Vâlcea și București, au reunit numeroși scriitori români și străini, fapt care a atras o atenție sporită din partea Securității.

Într-o perioadă în care orice contact neoficial cu cetățeni străini era strict interzis, prezența unor intelectuali din spațiul comunist și din cel occidental a fost percepută de regim ca un risc major. Scriitorii erau considerați o categorie sensibilă, capabilă să influențeze opinia publică, motiv pentru care autoritățile au instituit măsuri ample de supraveghere și control pe durata manifestărilor culturale.

Un episod aparte, consemnat în documentele Securității și readus recent în atenția publicului de CNSAS, îl reprezintă participarea delegației din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În ciuda contextului politic restrictiv, scriitorii basarabeni au dat dovadă de entuziasm și curaj, depășind chiar și limitele deschiderii permise de reformele aflate atunci în desfășurare în URSS, după cum reiese din textul publicat de CNSAS.
 

Emoția acestei întâlniri este surprinsă într-o notă informativă furnizată de informatorul ”Dobrescu” la 18.06.1989. Infamia documentului este acoperită de puterea mărturiei:
”În noaptea de 14 spre 15 scriitorii din Chişinău au propus să facă priveghi. Directorul hotelului le-a oferit o cameră unde s-au adunat toţi delegaţii din Cernăuţi, Chişinău şi din ţara noastră, respectiv 7 sau 8 care au fost premiaţi. Juriul a refuzat să participe la această întîlnire. Cei adunaţi în această cameră erau aproximativ 50. Toţi au hotărît să prezinte fiecare din lucrările lor sau să spună ceva. Basarabenii, în cor, au recitat <Doina> de Eminescu şi apoi poezii de-ale lor. Poetul Vieru, conducătorul scriitorilor din Chişinău a spus <Eminescu este al nostru>, la care Maria Vilceanu, mai curajoasă dintre toţi, a spus: <Nu Eminescu este al vostru, ci voi sînteţi ai noştri>. Unii dintre basarabeni au spus: <În sfîrşit sîntem acasă> şi au început să plîngă.”

Comemorarea lui Eminescu a devenit astfel prilejul unei întâlniri între scriitori români și moldoveni, marcată de gesturi patriotice. Recitarea poeziei „Doina”, afirmațiile legate de apartenența comună la cultura română și emoțiile exprimate public au avut un impact puternic, dar au fost atent monitorizate și raportate de informatorii Securității.

Tot în acest context, doi dintre cei mai importanți scriitori basarabeni ai vremii, Nicolae Dabija și Grigore Vieru, au solicitat sprijin pentru obținerea unei mașini de scris cu caractere latine. Cererea venea pe fondul aprobării tipăririi revistei „Literatură și artă” în grafie latină în RSS Moldovenească, o decizie cu o semnificație culturală și identitară majoră. Intenția de a introduce în republica sovietică o astfel de mașină de scris a fost considerată suficient de importantă încât să ajungă în atenția conducerii Partidului Comunist Român.

Gradul de alertă al autorităților reiese și dintr-o telegramă transmisă de la Moscova, prin care era adusă la cunoștința conducerii de la București solicitarea unor cetățeni din Chișinău de a organiza un tren turistic pentru a depune flori la mormântul lui Eminescu. 

Documentele arată că Securitatea nu s-a limitat la simple rapoarte informative. Ofițerii au desfășurat acțiuni de interceptare a discuțiilor purtate de participanții la simpozion, inclusiv prin instalarea de microfoane în spații publice, precum restaurantul Hotelului Dorobanți din Iași, unde aceștia se disimulau în clienți obișnuiți.

Astfel, comemorarea lui Mihai Eminescu, gândită ca un act cultural și simbolic, s-a transformat într-o operațiune amplă de supraveghere. Episodul reflectă nu doar frica regimului comunist față de libertatea de exprimare, ci și forța culturii de a crea solidaritate și curaj chiar și într-una dintre cele mai restrictive perioade ale istoriei recente.