#citesteDobrogea Constănțeanul Dionisie Șincan, o voce inconfundabilă a radioului românesc

Luna trecută, pe 8 noiembrie, s-au împlinit două decenii de la trecerea în neființă a scriitorului și omului de radio Dionisie Şincan, născut la Constanța pe 18 decembrie 1929 și absolvent al prestigiosului liceu tomitan Mircea cel Bătrân.

Dovedind talent literar și artistic, tânărul Dionisie ia de timpuriu lecții de vioară și scrie proză, participând la reuniunile literare din cenaclurile anilor ‘50. Este chiar laureat al unui premiu I, la un concurs al cărui juriu a fost condus de Victor Eftimiu.
După ce termină cursurile Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu“, de pe lângă Uniunea Scriitorilor din România, Șincan se înscrie la Facultatea de Filologie din Bucureşti pe care, după câteva întreruperi, o încheie în anul 1967, cu o teză coordonată de Şerban Cioculescu, despre Reportajul literar.
La acel moment, debutase în anul 1949 cu o povestire publicată în revista „Albina”, iar editorial cu volumul, „Oameni şi stânci” (1956). Era angajat al Radiodifuziunii Române încă din anul 1952, lucrând la Direcţia Culturală a radioului, unde fusese adus de către profesorul său din facultate, N.David. Realizează o serie lungă de montaje literare, reportaje şi recenzii de carte.

Anul 1957 este anul întâiului său volum de „povestiri dobrogene”, „Ceairul lui Ali”, o carte bine primită de critică și de publicul cititor. Vor urma mini-romanele „Drumuri albastre” (1962) și Lumini de poziţie (1964), „O cursă lungă” (1964) şi „Viaduct în timp” (1967), reportaje literare ce surprind imaginile unei Dobroge fabuloase, tablouri pitorești, ce reflectă specificul regional şi multietnicitatea provinciei, descrierea contextului istoric fiind în mod deliberat diluată, pentru ca textul să se salveze de propagandism.

Un exemplu relevant descoperim în romanul „Lumini de poziţie” unde accentul cade pe itinerariul de specializare a unor marinari, în timp ce, dincolo de pojghița ideologică, descoperim descrieri reuşite şi documentate ale variatelor medii sociale: „Ţăranii de la Cara-Omer, neguroşi, tăcuţi, cu dolmane negre pe umeri, harabagii din Medgidia, sprinţari şi gureşi; olteni dinspre Mangalia, iuţi în mişcări, cu căciulile pe o ureche, certăreţi şi puşi pe tocmeală, lipoveni uriaşi, cu bărbile ca nişte mături, liniştiţi, blânzi, umblând numai în grup; tătari tăcuţi, turci negustoroşi; oameni oacheşi şi volubili; greci zarzavagii, albanezi cu dulciuri şi susanuri; bulgari mărunţi de stat, cercetând mărfurile cu ochi severi de gospodari; macedoneni cu oi de vânzare, mocani, călcând rar şi apăsat, spătoşi, bănuitori".

În 1960, i se interzice dreptul de semnătură la Radio, din cauza unui unchi chiabur.
În anii 1964-1965 devine redactor-şef adjunct, iar între anii 1965 şi 1968 îndeplineşte funcţia de redactor-şef al secţiei culturale din Radiodifuziune, în această perioadă fiind iniţiatorul şi autorul – timp de doi ani – al emisiunii „Memoria pământului românesc”, dedicată descoperirilor arheologice şi marilor momente din istoria ţării.
Este transferat la Televiziunea Română, fiind numit redactor-şef al secţiei „Social-educative” (1968-1978), emisiunile promovate de el, între care celebrul „Reflector”, detaşându-se prin modul tranşant, curajos de abordare a realităţilor acelor vremuri, fapt care îi aduce, în anul 1978, după mai multe „avertismente“, înlocuirea din funcţie. Perioda petrecută de Şincan la televiziune a însemnat zeci de filme documentare cu tematică istorică, unele, realizate împreună cu academicianul Emil Condurachi, la solicitarea UNESCO, despre civilizaţia sud-est europeană.

După acel moment, până în anul 1989 este realizator de reportaje la cotidianul „Scânteia”.
În 1990 este reangajat la Radiodifuziunea Română, pentru a transmite şi a analiza, în cadrul emisiunii „Cronica parlamentară”, dezbaterile din prima instituţie legislativă postdecembristă.

Speciile jurnalistice cultivate după 1989 - cronici şi articole - au fost reunite în volumele intitulate generic „Vorbe parlamentare” (2001) şi „Noi, latinii Bizanţului” (2003), editate de soţia autorului, Sofia Şincan, care este şi iniţiatoarea publicării câtorva fragmente autobiografice: „Pagini de jurnal. Pagini literare” (2002).
A devenit apoi director general adjunct al Televiziunii, în perioada 1993-1996, membru în Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune între anii 1995-1999, perioade în care a continuat să-şi exercite vocaţia jurnalistică.

A fost distins cu premiul şi medalia comemorativă „Panait Istrati” pentru documentarul „Pe urmele lui Panait Istrati”, cu diploma de onoare pentru întreaga activitate, acordată de UZR în 1993 şi cu Premiul „Pamfil Şeicaru” pentru întreaga activitate în presă, în anul 1994.
În anul 1999 iniţiază şi susţine la „Matinal duminical”, realizat de Septimiu Roman, ciclul de comentarii culturale „Noi, latinii Bizanţului”, perioadă în care realizează şi 2-3 comentarii politice zilnice, difuzate în emisiunile „Matinal” şi „24 de ore”.
Dionisie Șincan a format serii întregi de radiofonişti şi teleaşti, transmițând mai departe profesionalismul și dedicarea pentru public, pasiunea de a lăsa lucruri durabile și valoroase.
 
Opera literară
• Oameni şi stânci (Evocare literară a şantierului naţional al tineretului „Bumbeşti-Livezeni"), Bucureşti, 1956;
• Ceairul lui Ali, Bucureşti, 1957;
• Drumuri albastre, Bucureşti, 1962;
• Lumini de poziţie, Bucureşti, 1964;
• O cursă lungă, Bucureşti, 1964;
• Viaduct în timp, Bucureşti, 1967;
• Vorbe parlamentare, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2001
• Pagini de jurnal. Pagini literare, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, Bucureşti, 2002;
• Noi, latinii Bizanţului, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, Bucureşti, 2003.
 
Sursa foto: rador.ro
 
Citește și:

#DobrogeaDigitală: Vartan Arachelian, la aniversare