Ziua în care se sfinţesc apele Izvorul Tămăduirii – semnificaţie, tradiţii şi obiceiuri

Anual, în vinerea din Săptămâna Luminată, creştinii ortodocşi prăznuiesc Izvorul Tămăduirii. Sărbătoarea este închinată Născătoarei de Dumnezeu, "izvor al bucuriei celei negrăite şi izgonitoare de boli”, cea care a săvârşit o minune, dând darul vederii unui orb ce a băut apă dintr-un izvor. Pentru a mulţumi, când a ajuns împărat, Leon cel Mare, a ridicat în apropierea izvorului o biserică unde s-au săvârşit apoi alte minuni. Biserica, situată în vechiul cartier Vlaheme, se mai vede şi astăzi din Istanbul. Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin.

Semnificaţie

Prima săptămână ce urmează sărbătorilor pascale poartă denumirea de Săptămâna Luminată. Este o săptămână în care lumina se revarsă peste credincioşi şi în care mesele sunt îndestulate după lunga perioadă de post. Vinerea din această săptămână este ziua care ne dă ocazia să ne gândim la aproapele nostru, să reflectăm la suferinţa celor de lângă noi, dar şi la puterea şi posibilitatea de vindecare. Legenda spune că Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a deveni împărat, se plimba printr-o pădure din împrejurimile Constantinopolului. Aici, el s-a întâlnit cu un orb care i-a cerut apă, ca să-şi potolească setea şi apoi să îl îndrume către cetate. Împăratul nu a găsit apă , dar a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: „nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone, mai adânc în pădure şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi”. Urmând sfaturile Maicii Domnului, minunea s-a săvârşit. După ce a ajuns împărat, Leon cel Mare a construit lângă izvor o biserică. În acelaşi loc, împăratul Iustinian a ridicat o biserică mai mare după ce s-a vindecat de o boală grea cu apa tămăduitoare.

Tradiţii

La Constanţa, Mănăstirea Dervent devine loc de pelerinaj pentru miile de credincioşii care vin, încă din ajun, pentru a lua apa vie de la izvorul tămăduitor al Sfântului Apostol Andrei. Tradiţia spune că izvorul tămăduitor a apărut la rugăciunea Sfântului Apostol Andrei, cel care s-a oprit în locul din apropierea actualei mănăstiri pentru a-i învăţa cuvântul Evangheliei pe cei din zonă. După predica sa, acesta a bătut cu toiagul în pământ şi îndată a izvorât o apă limpede în care i-a botezat pe cei ce au înţeles cuvântul său şi au dorit să primească botezul creştin. În toate bisericile şi mănăstirile, după Sfânta Liturghie ce are loc în ziua de vineri din Săptămâna Luminată, se săvârşeşte slujba de sfinţire a apei, după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate, pentru ca "Hristos Cel Înviat, Izvor nesecat de daruri pentru noi, să fie pururi în mijlocul nostru". Agheasma mică (apa sfinţită) poate fi folosită de credincioşi în fiecare zi pentru întărirea sufletească şi tămăduirea trupească.

Izvoare tămăduitoare în judeţul Constanţa

În Constanţa, există mai multe izvoare tămăduitoare, astfel:
Mănăstirea Dervent din comuna Ostrov - izvor tămăduitor (al Sf. Andrei);
Mănăstirea Peştera Sf. Ap. Andrei din comuna Ion Corvin - izvoare tămăduitoare (ale Sf. Andrei);
Mănăstirea Sf. Ioan Casian din comuna Târguşor - izvor tămăduitor;
Mănăstirea Sf. Maria din Techirghiol - izvor tămăduitor.
 
Obiceiuri de Izvorul Tămăduirii
 
În ziua de Izvorul Tămăduirii, tinerii adolescenţi din anumite zone ale ţării fac legământul juvenil: acesta se face în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Persoanele legate, verii, surorile, fraţii, fraţii de cruce se întâlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii. După încheierea legământului, aceştia se comportau unii faţă de ceilalţi ca adevăraţi fraţi şi surori. În unele zone etnografice, ceremonia se repetă anual, de Izvorul Tămăduirii, până la intrarea în joc a fetelor însurăţite şi băieţilor înfârtăţiţi. După încheierea solemnă a legământului, copiii şi apoi oamenii maturi îşi spuneau până la moarte surată, vere, fârtate, verişoara şi se comportau unul faţă de altul ca adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiau în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fârtatului, se ajutau şi se apărau reciproc până la sacrificiul suprem.