Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
06:05 20 11 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

#scrieDobrogea Panairul de la Medgidia sau sărbătoarea Sfântului Dumitru (galerie foto)

ro

18 Oct, 2017 00:00 2520 Marime text
Datorită importanţei pe care o avea teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, autorităţile au căutat să asigure un climat favorabil desfăşurării activităţilor comerciale, fiind aducătoare de profit pentru practicanţi, dar şi pentru autorităţile locale.
 
Înainte ca teritoriul dintre Dunăre şi Mare să intre sub control otoman, acesta s-a aflat în atenţia bizantinilor şi italicilor, lucru dovedit şi de tezaurele monetare, iar Mircea cel Bătrân a controlat politic şi economic acest spaţiu, fiind descoperite emisiuni monetare din perioada domniei acestuia la Medgidia.
 
Drumurile comerciale, printre care şi drumul median (şahrak), care trecea prin Karasu (Medgidia), au sporit importanţa aşezării, care a devenit una strategică şi economică. Valea Kara-Su a reprezentat o importantă arteră de circulaţie, alături de canalul artificial „Laman“, ce realiza în secolul al XVIII-lea legătura între Bogazchioi (Cernavodă) şi Marea Neagră, la nord de Constanţa.
 
Bâlciurile medievale făceau legătura dintre nord şi sud, iar negustorii străini au intrat de timpuriu în casele boierilor şi ale domnitorului.
Turcii au acordat o atenţie deosebită punctelor comerciale, impunând un monopol comercial în aceste locaţii dinspre litoral către centrul Dobrogei.
 
Potenţialul economic al Dobrogei a fost însemnat încă din perioada medievală, îndreptându-se spre gurile de vărsare ale Dunării şi spre nordul provinciei, prin intermediul drumurilor comerciale ce veneau din lumea orientală. Sunt semnalate în izvoarele cartografice şi narative drept centre cu un important rol economic, atât în comerţul local, cât şi în cel de tranzit, printr-o serie de localităţi cum ar fi Isaccea, Babadag, Karasu, Mangalia sau Constanţa.
 
Pe la 1400, Dobrogea era străbătută de negustorii români în special din Țara Românească, dar şi de numeroşi negustori străini. În registrul Evkâf defterleri livâ-i Silistre, din 1597, este atestat târgul Karasu (Gönci-Bazari), cu un venit anual de 35.000 de akcele.
 
Locuitorii Dobrogei se ocupau cu meşteşugurile şi negoţul, având în administrare crâşme, cafenele, hanuri şi prăvălii. În acest sens, se poate vorbi despre relatările lui Evliya Celebi, care, la jumătatea secolului al XVII-lea, ne oferă informaţii cu privire la existenţa a trei prăvălii unde se vindea bragă. Acelaşi călător ne informează de existenţa în târgul Karasu a unui număr de 50 de prăvălii şi a unui han, care oferea găzduire comercianţilor veniţi la târg.
 
La 17 noiembrie 1771, Abdi Paşa era desemnat să-şi stabilească cartierul general la Karasu, de unde avea misiunea să apere provincia când situaţia ar fi impus-o, probabil şi datorită existenţei târgului Panair. Acesta era o staţie de menzil, de o mare importanţă în ceea ce priveşte situaţia economică şi militară.
 
Pe lângă conceptul de „thalassocraţie“ de inspiraţie romano-bizantină, bazat pe stăpânirea Mării Negre, otomanii vor pune în aplicare şi politica ce avea în vedere stăpânirea marilor drumuri naturale şi de control a Dunării. În 1546, existau sărării la Tekfürgölü (Techirghiol), unde lucrau 96 de muncitori permanenţi, acest produs fiind destinat atât nevoilor locale cât şi exportului.
 
În privinţa etimologiei cuvântului „panair“ sau „panaghir“, o putem considera ca fiind o transformare fonetică a cuvântului grecesc „panegyris“, care reprezenta o sărbătoare a oraşelor greceşti atestată şi în coloniile Tomis, Histria şi Callatis. Acest cuvânt însemna la origine „strângerea lumii din toate părţile“, fiind echivalent cu bâlci, iarmaroc, târg sau nedeie, în timp ce populaţia turcă folosea şi termenul de Pazar (bazar).
 
Există o diferenţă între târg şi bâlci, iar aceasta este explicată de delegatul Ministerului Industriei şi Comerţului, în procesul-verbal de înfiinţare a bâlciului de la Babadag, din 29 octombrie 1912, şi anume: „Legea nu deosebeşte târgul de bâlciu, că deosebirea există în vorbirea comună şi anume târgul e mai mult de vite şi cereale, iar bâlciul este de tot felul de mărfuri“.
 
Târgurile şi iarmaroacele aveau loc în trecut cu prilejul unor sărbători religioase. Organizatorii străini aveau scutire din partea domniei, trebuind să plătească doar proprietarului terenului unde se organiza târgul. La toate târgurile se încasa vamă pentru veniturile domniei, sau ale sultanului, în cazul Dobrogei. Târgurile se organizau numai cu acordul locuitorilor şi negustorilor din zonă, dacă se respecta regulamentul de funcţionare (nizam). Locurile marilor târguri se stabileau la date fixe precum Drăgaica şi Panairul, cel mai vestit bâlci (panair) din Dobrogea fiind cel de la Karasu, ce se afla la întretăierea drumurilor principale ale provinciei.
 
El a atras atenţia autorităţilor otomane, care, prin sultanul Mahmud I (1730-1754), a oficializat existenţa târgului în anul 1752, pe dealul Panairului (care a preluat numele bâlciului - panayir), în apropierea aşezării tătarilor. Vechimea acestui bâlci trebuie să fie mult mai mare, deoarece oraşul este atestat documentar şi în 1584, sub forma Karasu - Pazarcigi, nume ce este legat de existenţa unui târg periodic.
 
Aici se construiseră multe dughene şi bazaruri, unde, o dată pe an, primăvara veneau negustori din Imperiul Otoman şi din provinciile dunărene cu mărfurile lor. Produsele meşteşugăreşti proveneau din import şi constau în stofe, încălţăminte, mătase de Brusa, halate de Adrianopol, covoare, blănuri, piei de animale şi obiecte de marochinărie.
 
Comunicarea dintre Bogazchioi (Cernavodă) şi Karasu se putea face şi pe canalul navigabil al Văii Kara-su cu caiace sau şeici, până în apropierea târgului, negustorii aducându-şi marfa aici cu mai multă uşurinţă. În cronica lui Dumitrache Medelnicerul, se arăta că, în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, trupele ruse, pentru a înainta spre Karasu, au folosit drept călăuze români din stânga fluviului. Acest lucru demonstrează faptul că aceştia cunoşteau foarte bine realităţile dobrogene, deoarece frecventau târgul de la Karasu.
 
Două deftere turceşti ne oferă imaginea localităţilor din provincie. Unul înregistrează situaţia gelebchesanilor (ce strângeau oi), în satele din kazaua Karasu în anul 1573, fiind menţionată şi localitatea Kokirleni, iar cel de-al doilea conţine numele unor localităţi ce trebuiau să predea cantităţi de orz în anii 1675-1676, printre care sunt amintite localităţile rurale Peştera şi Rasovata.
 
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, locul negustorilor turci va fi luat de „gelepi“ (negustori de oi), specializaţi pe astfel de tranzacţii. Articolele destinate vânzării erau: oile (koyun), caii (baghîr), vitele (haivanat), grâul (hinto), orzul (sa´r), meiul (erzen), făina (dedek), peştele (balâk), pastrama de oaie (pastârma), boii pentru creştinii din Imperiu, sare, ceară pentru lumânări ce erau folosite la iluminat, praf de puşcă (barut) şi chiar arme (tufenk). Produse special dedicate pieţei otomane erau reprezentate de seul şi grăsimea de oaie (tervişul), ce era utilizat şi pentru ungerea corăbiilor otomane.
 
Prin 1812, Panairul era cunoscut şi sub numele de „târgul lui Sorescu“, acesta fiind un proprietar înstărit de terenuri şi de animale.
 
Între 1806-1812, în timpul conflictului ruso-turc, localitatea Karasu a fost sub ocupaţie ţaristă, iar în timpul unei alte confruntări dintre 1828-1829, localitatea a fost serios afectată. Cu toate acestea, târgul a funcţionat şi în aceste vremuri tulburi şi nesigure. Chiar şi în vremuri de război era nevoie de schimburi comerciale.
 
În jurnalul Lloyd-ului austriac, datat în 1843, se specifica faptul că mărfurile manufacturate se desfăceau şi la Karasu, acest târg fiind frecventat de negustorii din Braşov. Aici se comercializau articole de sticlărie şi mercerie aduse din Viena şi Braşov. La târg se adunau locuitori din Rumelia, Albania şi Macedonia, pentru a-şi valorifica produsele proprii constând în mătase, lână, cai, bovine şi pentru a cumpăra produse de manufactură, galanterie, marochinărie, sticlărie şi coloranţi.
 
La 15 iunie 1844, în raportul punctului militar din Călăraşi către conducătorul oştirii - dejurtsvei - era amintită o bandă formată din 12 hoţi, ce au jefuit un vas ce se întorcea de la bâlciul de la Carassuii (Karasu - n.ns.), în dreptul satului Holtina (Oltina - n.ns.), unde fusese cu marfă negustorească.
 
În anul 1848, în timpul misiunii franceze a lui C. Sabatier şi J. Desaint, localitatea Karasu avea statutul de bourgades (târg), renumit pentru comerţul de cai. Preţul unui cal obişnuit era de şase galbeni, caii de calitate inferioară se vindeau la valoarea de o liră engleză bucata sau numai 15 şilingi, dacă era cumpărat numai pentru carne. Comercializarea cailor se făcea de regulă în cadrul târgurilor periodice ale Dobrogei, dar mai cu seamă la Karasu.
 
În raportul Consulatului austriac de la Galaţi, din 1849, se arăta că la târgul Panairului, produsele germane găsiseră un teren propice, avantajos pentru vânzarea coloranţilor, a armelor, a obiectelor de aur şi argint, a produselor din piele şi oţel, precum şi a postavurilor. Valoarea tranzacţiilor se ridica la aproximativ 50 de milioane de piaştri.
 
La jumătatea secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad ne informa despre preţurile din târgul de la Karasu, acestea fiind: pentru cai - şase ducaţi /exemplar, vite cornute - cinci ducaţi /exemplar, oi - ½ ducaţi/bucata, bivoli - cinci ducaţi/exemplar, porci - un ducat/bucată, iar stupii - un ducat familia de albine.
 
Pe lângă produsele de factură germană, erau solicitate şi cele franceze şi britanice. Uneori, târgul se prelungea peste termenul de două săptămâni, ca urmare a afluxului comercianţilor şi a tranzacţiilor însemnate.
 
Activitatea comercială este dovedită, o dată în plus, de existenţa emisiunilor monetare, începând cu secolul al XV- lea - patru piese, în secolul al XVI -lea - 39 de piese, în secolul al XVII-lea - 45 de piese, în secolul al XVIII-lea - 81 de piese, iar în secolul al XIX-lea, se constată un număr mare de monede turceşti. Aceste monede au fost emise în Transilvania, Boemia, Silezia, Ungaria, foarte rar circulând monede franceze, germane şi raguzane.
 
Se pare că tranzacţiile erau profitabile, dacă ne gândim că sultanul Abdul Medgid (1839-1861) „fonda oraşul Medgidia, tocmai în vederea importanţei târgului“. Turcii şi tătarii stabiliţi în oraşe se ocupau şi cu activităţi de comerţ. Tocmai din aceste considerente, sultanul a mutat pe timpul bâlciului tribunalele de comerţ din Tulcea şi Constanţa, la Medgidia, cu scopul de a facilita tranzacţiile comerciale şi fixarea preţurilor.
 
În anul 1850, Ion Ionescu de la Brad, deplângea decăderea orăşelului Karasu, spunând că aici se ţineau de două ori pe an târgurile cele mai cunoscute ale Dobrogei, fiind un centru de schimb. El va fi găzduit de Sayd Mârza Paşa în cortul său (ceadâr), acesta manifestând un interes sporit pentru organizarea târgului. Tot el va construi podul peste Balta Kara-Su, care-i va purta numele şi avea rolul de a realiza o legătură a oraşului cu locaţia Panairului.
 
În raportul consulului austriac de la Rusciuk, din anii 1851-1852, se menţiona că târgul fusese organizat, deşi situaţia politică era tensionată. Acest interes al autorităţilor austriece pentru târg denotă din faptul că mărfurile austriece erau un concurent pentru cele germane, franceze şi engleze. De altfel, Austria va fi interesată şi de realizarea unui canal navigabil care să facă legătura dintre Dunăre şi Marea Neagră.
 
Produsele de import erau materialele de bumbac englez colorat şi înflorat, firele şi pânzeturile americane, basmale pentru femei, de regulă din Elveţia şi şalurile de mătase ce erau solicitate de femeile musulmane. Toate aceste articole însumau valoarea de un milion de piaştri.
 
Dintre produsele comercializate, sunt de amintit cuferele de lemn pictate, realizate la Braşov, pentru păstratul hainelor, a lenjeriei, ce aveau ca preţ în medie 150 de piaştri pentru şase bucăţi, vânzarea lor ridicându-se la 10.000 de piaştri. Alte articole erau ploştile, pipele, ţevile de pipe, hârtia, pălăriile de postav alb, sitele de diverse dimensiuni, păturile, căpestre pentru cai, cămăşile şi pantalonii. Aceste articole oferite spre vânzare în opt barăci, fuseseră desfăcute „én gros“, la suma de 180.000 de piaştri. Produsele locale constau în haine ţărăneşti din aba, dimie, obiecte din lemn şi fier. Piaţa de vite, formată din oi, boi, cai şi piei de animale, era cifrată la o valoare a tranzacţiilor de 4-5 milioane piaştri.
 
Mocanii erau prezenţi la acest târg, unul dintre ei fiind, la 1852, Niculae Șchiopu, din Sălişte, care arăta că a fost la „panaghir“, în timp ce Ion sin Dragomir, din Galeşu, stabilise o întâlnire de afaceri cu un armean din Mangalia, de la care avea de luat „nişte parale“.
 
Mocanii se găseau în oraşele principale şi în târgurile mai mici, ce aveau o viaţă comercială activă şi rentabilă. Într-un articol din publicaţia vieneză „Austria“, din 1853, se scria despre existenţa unei „mari pieţe“, unde anual se comercializează diferite produse, aici fiind vorba despre târgul de la Karasu.
 
În acelaşi an, se pare că, din cauza evenimentelor generate de conflictul ruso-turc din Crimeea, târgul nu a mai fost organizat.
 
Panairul va funcţiona şi în noul oraş Medgidia, întemeiat la 2 septembrie 1856, prin decret imperial, iar comunitatea bulgărească va fi atestată în localitate, cu interese în ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului.
 
Crimeenii colonizaţi de autorităţile otomane în Medgidia se ocupau cu agricultura, erau meşteşugari şi negustori, contribuind la dezvoltarea oraşului. Noul oraş, Medgidia, reprezenta un important nod comercial, datorită poziţiei pe care o ocupa în centrul provinciei.
 
După terminarea Războiului Crimeii, naturalistul german Wützer, ce a străbătut Dobrogea, ne oferă date despre Panairul de la Karasu, care era într-un proces de refacere şi unde participau mai mult de 10.000 de negustori veniţi din Smirna, Adrianopol şi alte localităţi. Oraşele aveau un aspect rural, nefiind fortificate, lucru interzis de autorităţile otomane, iar târgurile erau situate în afara acestora, cum se întâmpla şi la Medgidia.
 
Comercianţii erau evrei, greci, aromâni, armeni şi musulmani, dar se implicau şi proprietarii români. Germanii stabiliţi în Dobrogea se ocupau cu transporturile, comerţul, agricultura şi administrau livezi. O altă ocupaţie a lor era aceea de a produce unt şi de a comercializa produsele lactate. Negustorii din Vidin frecventau târgul de la Karasu, unde se comercializa tutun, un articol foarte solicitat de populaţia musulmană.
 
Târgul se desfăşura în aer liber şi se ridicau barăci cu aproximativ 500 de prăvălii, iar afacerile se finalizau într-o săptămână. Transportul mărfurilor pentru târg se realiza de la Rusciuk la Bogazchioi cu vaporul, pentru o taxă de 7½ piaştri. De la Cernavodă la Karasu se realiza transportul cu ajutorul carelor (harabale), care aveau nevoie de 8-9 ceasuri pentru a se înfăţişa la târg, încasând 20 de piaştri. Plata cu bani peşin se făcea foarte rar, frecvente fiind cazurile în care se iscau certuri din cauza nerespectării termenelor fixe de plată.
 
În anul 1854, târgul nu a putut fi organizat în primăvară, din cauza evenimentelor militare, care făceau zona nesigură. Trupele conduse de hanul Mârza s-au ciocnit cu cele ruse chiar la Karasu. A fost organizat în toamnă, dovadă fiind un articol din „Gazette austrichienne“, din februarie 1855, utilizat de Camille Allard, în care se arăta că negustorii fuseseră prezenţi la Karasu, rămânând uimiţi de găsirea unui oraş nou numit Medgidia.
 
Consulul Belgiei la Varna, C. Tedeschi, în rapoartele sale din 1858, consemna că mărfurile importate de Turcia şi din Germania erau transportate pe Dunăre până la Șistov, Rusciuk, Silistra, iar de acolo pe calea uscatului până la oraşele şi iarmaroacele din interior, printre care şi Karasu. În 1860, mărfurile au fost trimise prin Constanţa şi nu prin Varna ca până atunci. Importanţa portului Varna va scădea, iar în satul Medgidia, exista „un mic comerţ de import“.
 
Importanţa aşezării va creşte după construirea căii ferate în 1864, care făcea legătura între Cernavodă şi Constanţa, dar se putea folosi şi vaporaşul de la Cernavodă până la târgul tătăresc de la Medgidia. Comerţul cu articole de import consta şi în vinuri fine, spirtoase, ce erau aduse din Franţa, rom din America, făină din Brăila şi Odessa, iar petrolul provenea din America, via Constantinopol.
 
În anul 1880, la 20 iulie, la insistenţele administraţiei locale se redeschide „panaghirul tradiţional“, ce se ţinea de două ori pe an, fiind cel mai vestit din Dobrogea, în perioadele 15-30 iunie şi 15-30 octombrie. Forma bazarului era a unui pătrat deschis, aflându-se la o distanţă de o milă de oraş, după cum ne informează, baronul d´Hogguer.
 
Târgul va înflori în vremea primarului Kemal Agi Amet (1886-1898), fiindu-i acordată o atenţie deosebită.
 
Alte articole destinate schimbului erau produsele agricole, vitele, uneltele, caii, elementele de harnaşament, curelărie şi postavuri. Tranzacţiile variau pentru fiecare târg între 800.000 de lei şi 1.200.000 de lei. Un rol important în tranzacţii revenea mocanilor, care beneficiau şi de un târg săptămânal, unde-şi comercializau produsele şi care se desfăşura vinerea. Mai erau destinate vânzării brânza de oaie ieftină, piatra de construcţie, de pavaj şi cea de var, care se găseau în zonă, dar şi la Cernavodă.
 
Locuitorii din Branul Inferior aveau afaceri în Dobrogea, aducând aici scânduri, cai şi manufacturi de casă, în special pânzeturi şi luând de aici porumb, peşte, icre, măsline, lână şi piei de vite. Ei participau la târgul Panairului, unde îşi desfăceau produsele şi cumpărau produse necesare traiului.
 
Mocanii stabiliţi la Medgidia s-au întrunit într-o adunare la 29 decembrie 1896, unde presa locală, le apăra cauza, fiind consideraţi negustori cinstiţi. Aceştia vor deveni adevăraţi „pioneri ai comerţului“, iar unul dintre ei, Aurel Oancea, se va implica în acte de comerţ, va deschide manufacturi şi va deveni întâiul gospodar al urbei.
 
Tătarii se ocupau mai puţin cu agricultura şi mai mult cu creşterea vitelor, pe care le comercializau în Panairul de la Medgidia.
 
După atenţia deosebită a lui Sayd Mârza Paşa de a construi fântâni şi cişmele din secolul al XIX-lea, autorităţile române vor avea aceeaşi preocupare, investind între 150-500.000 de lei pentru finalizarea acestora. La Medgidia, vor fi date în folosinţă două sacale de apă, după organizarea unei licitaţii.
 
Comerţul cu lână şi cereale era singura ocupaţie a locuitorilor din hinterlandul aşezării Karasu, un rol important revenind mocanilor transilvăneni, fenomen încurajat de guvernatorul tătar Sayd Mârza Paşa.
 
M.D. Ionescu-Dobrogeanu amintea că la Medgidia, „pe la începutul veacului al XIX-lea, se ţinea bâlci de două ori pe an, primăvara şi toamna“, şi dura două săptămâni fiecare, participând 125 de comercianţi, şase hangii şi 26 de cârciumari. Târgul a fost greu încercat în timpul conflictelor din 1828-1829, 1853-1856 şi 1877-1878.
 
Ziarul „Constanţa“ menţiona: „Cine nu-şi aminteşte de comercianţii locali de acum 20 sau 30 de ani la bâlciul Medgidiei, veneau cantităţi colosale de mărfuri din Marsilia, pentru a se preda negustorilor români din toate oraşele Dobrogei. Braga lui moş Afus, a servit în multe dăţi ca hrană pentru ziua schimbării ciobanilor la Panairul de la Medgidia, de Sfântul Dumitru. Cei mari dădeau târcoale grătarelor încinse cu mangan şi păzite cu străşnicie de birtaşi“.
 
Celebre erau luptele tătăreşti „kureş“ (care se organizează şi în prezent cu prilejul zilelor oraşului sau al sărbătorilor tradiţionale musulmane), trofeul fiind batalul sau pomul cu batiste şi ştergare (bairacul).
 
K.H. Zambaccian, colecţionar de artă din Constanţa, consemna după amintirile sale şi ale familiei că divertismentul era cuvântul de ordine în cadrul bâlciului de la Medgidia, unde „erau distracţii berechet, circuri, menajerii, scamatorii, teatre de marionete (karaghioz), lupte cu pehlivani, panorame, hale de tir, fotografi, jocuri de noroc, loterii… În afară de tripouri şi nenumărate spelunci cu dansuri unde se produceau femei venite din toate colţurile Orientului. De aceea, Medgidia îşi câştigase o reputaţie de «batakhane» (loc de perdiţie)“.
 
După cum se poate observa, la târg se aduna lumea bună, dar şi cea de o factură îndoielnică. Demn de remarcat este faptul că de pe urma acestui târg aveau de câştigat locuitorii Medgidiei şi ai aşezărilor limitrofe.
 
Veniturile pentru oraşul Medgidia în 1882 erau de 18.180 de lei, iar cheltuielile, de 10.640 de lei, din care 300 de lei pentru repararea „stradelor“ din Panair şi alţi 300 de lei pentru o fântână în târgul Panair.
 
Cămilele cu două cocoaşe, numite şi bactriene, erau folosite pentru lâna lor calitativă şi pentru puterea de tracţiune. Lâna cămilelor crescute în centrul şi sudul Dobrogei, mai cu seamă la Duranlar (Caliacra), era comercializată la târg. Acestea aparţineau lui Z. Holevici, iar producţia pentru un singur exemplar era de 20 kg anual, la tunsoarea din luna mai. În anul 1909, în judeţul Constanţa erau înregistrate 29 de cămile.
 
La Medgidia se organizau târguri de lână, unde organizatorilor le reveneau 3-5 procente din tranzacţiile operate, producţia de lână din întreaga provincie fiind la jumătatea secolului al XIX-lea de 4 milioane de livre englezeşti. Vitele mari se tranzacţionau în cadrul bâlciului, existând un obor special, precum şi o „tăietorie de carne“.
 
În ziua de 27 aprilie 1885, se organizase o licitaţie în cadrul Primăriei, care avea în vedere darea în antrepriză a construcţiei oborului de vite, la bâlciul din oraş, printr-un şanţ ce avea 720 de metri pe fiecare latură, lat şi adânc de 1,5 metri.
 
Târgul era foarte animat, tranzacţionându-se mărfuri în valoare de 560.000 de lei, iar închirierea tarabelor se făcea în schimbul unei taxe, care intra în contul Primăriei şi prin intermediul căreia erau administrate cele 40 de felinare ale oraşului.
 
La târgul organizat în perioada 10 - 28 octombrie 1886, s-au înregistrat tranzacţii în valoare totală de 486.200 de lei, din care: haine - 140.000 de lei, galanterie - 24.000 de lei, pielărie - 4.000 lei, tinichigerie - 3.250 de lei, olării - 1.200 de lei, băcănie - 58.000 de lei, făină - 6.000 de lei, brutărie - 7.500 de lei, băuturi spirtoase - 22.450 de lei, dogării/lemnării - 10.000 de lei, căruţe - 16.000 de lei, bijuterii - 7.000 de lei, lenjerii - 2.000 de lei, cojocării - 6.500 de lei ş.a.
 
Tarabele din cadrul târgului erau închiriate şi se plătea o taxă autorităţilor locale. Veniturile din taxa covrigarilor şi plăcintarilor erau de 20 de lei anual pentru fiecare dintre aceştia, iar locurile ocupate de vânzătorii de cherestea se închiriau cu 300 de lei anual. Barăcile şi locurile virane din cadrul târgului Panair aduceau la bugetul Primăriei 3.500 de lei anual.
 
Locaţia târgului era deservită de zece felinare, costul întreţinerii acestora fiind de 100 de lei pentru cele două târguri, organizate anual.
 
La sfârşitul secolului al XIX-lea, populaţia comunei urbane Medgidia era de 2.449 de locuitori, un rol important revenind negustorilor străini, iar la începutul secolului al XX-lea, târgul se organiza la aceleaşi date: 15-30 iunie, 15-30 octombrie şi în fiecare zi de vineri, pentru vite şi alte mărfuri. La aceeaşi dată, judeţul avea 344 de comercianţi şi 120 de cârciumari.
 
Pentru anul 1890, se cunoaşte faptul că se luase hotărârea în cadrul Consiliului comunal de strămutare a oborului (bâlciului săptămânal) de vite şi produse din centrul oraşului. De asemenea, nu mai erau permise deschiderea altor cârciumi, motivându-se faptul că se loveşte în interesul comerţului, dar în realitate membrii Consiliului ce aveau astfel de locaţii îşi vedeau ameninţate interesele.
 
Veniturile încasate de pe urma tranzacţiilor cu vite din cadrul târgului Panair intrau în bugetul Primăriei, taxa din vânzarea acestora având o valoare de 1%. La aceeaşi dată, în Medgidia îşi desfăşurau activitatea 114 comercianţi.
 
Preţurile pentru perechea de boi erau de 100-500 de lei, juncani - 45-60 de lei exemplarul, vaci - 55-350 de lei exemplarul, cai de povară - 50-350 de lei exemplarul, cai de lux - 500-1.300 de lei perechea, mânjii - 45-180 de lei exemplarul.
 
Comerciantul Ralli Frangopol, care făcea afaceri şi în târgul de la Medgidia, comercializa brânzeturi şi caşcaval, beneficiind de mai multe proprietăţi imobiliare, una din acestea fiindu-i închiriată şefului pompierilor din oraşul Constanţa, la preţul de 8 lei pe lună.
 
În perioada 1913-1914, Bucur Schiopescu, antreprenor de lucrări publice, construia opt gherete în piaţa oraşului. Sunt amintiţi comercianţii Avram Țiferman şi Apostol Pilidis.
 
Tranzacţiile comerciale în cadrul bâlciului de la Medgidia erau însemnate. Negustorii şi sătenii veneau chiar din părţi îndepărtate ale Dobrogei. La bâlci, negustorii cumpărau cereale, uneori oferind arvună şi pentru recoltele din anul viitor, fixând totodată şi preţurile. Un număr mare de negustori străini veneau cu produse industriale europene, precum: încălţăminte, haine, draperii, bumbăcării şi obiecte de factură orientală.
 
Un rol important în comerţul cu cereale a revenit grecilor, care se preocupau de tranzacţiile cu aceste produse.
 
Autorităţile considerau că, datorită mărfurilor ieftine, populaţia este spoliată, iar comercianţii locali înregistrează pierderi. Toate obiectele pentru gospodărie şi îmbrăcăminte să şi le procure din bâlciurile Medgidiei, adică de la negustorii ce vin din alte judeţe.
 
„Un negustor dacă îşi deschidea o prăvălie în scurt timp dădea faliment, din lipsa cumpărătorilor. Din punct de vedere moral bâlciurile nu sunt bune pentru că săteanul după ce-şi vinde vitele, rămâne şi chefuieşte. Autorităţile spun că bâlciurile nu pot fi folositoare sub nici un aspect şi desfiinţarea lor poate că ar păgubi numai pe câţiva hangii, cârciumari, cafegii şi alte cuiburi din Medgidia“. Se considera că desfiinţarea târgului trebuia să ajute negustorii locali să progreseze.
 
O comerciantă din Nazarcea, numită Paraschiva Bora, prin documentul înregistrat la primăria Poarta Albă, nr. 702 din 1915, demonstra oficialităţilor locale că practica aceste activităţi încă din 1903, constând în comerţ cu coloniale şi cafea, şi că participa frecvent la târg.
 
În toate târgurile Dobrogei existau hanuri, cele mai importante fiind hanul călugărilor, hanul Panairului şi hanul de la Babadag. Târguri de vite existau şi în alte localităţi ale Dobrogei, precum la Caramurat (Mihail Kogălniceanu), în ziua de joi şi la Ostrov, la sfârşit de săptămână.
 
Putem spune că, indiferent de vremuri şi de dominaţie, se organizau târguri care canalizau toate energiile creatoare, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. Aceste locuri reprezentau punctul de întâlnire al românilor nord şi sud-dunăreni cu negustorii străini ce veneau din lumea orientală sau occidentală. Negustorii bulgari îşi vor contribui la dezvoltarea activităţilor comerciale, stabilind acele legături cu teritoriul sud-dunărean.
 
La sfârşitul perioadei interbelicetârgul Panairului era situat în vatra satului, învecinându-se la E cu terenurile arabile ale lui Aurel Oancea, la S cu cartierul Știuca (în apropierea linilor ferate), iar la V cu terenurile arabile ale locuitorilor şi bălţile Kara-su. Linia ferată Medgidia-Babadag traversa locaţia târgului, care servea drept aeroport comunal. Ocupa o suprafaţă de 154 de hectare.
 
Târgul era recunoscut în perioada interbelică şi pentru vânzarea animalelor, în special a cailor. În anul 1933, erau înregistraţi 78 de cai la Valea Dacilor, 52 de căruţe şi 81 de vaci. Proprietarii acestora frecventau târgul periodic.
 
Târgul funcţiona în perioada 16-31 octombrie 1947, iar comercianţii participanţi proveneau din Medgidia, dar şi din alte localităţi ale ţării. Curelarul Neculae Gârbă, domiciliat pe strada Mircea Vodă nr. 118, solicita Primăriei închirierea a 200 mp, pentru a ridica o construcţie în Piaţa Oborului, pentru desfăşurarea activităţii, meserie pe care o practica de zece ani.
 
La 28 septembrie 1947 se înregistrau cereri către Primărie, din partea unor comercianţi ce doreau să îşi deschidă afaceri pe durata târgului. Printre aceştia amintim pe: Aurel Ciubureanu, din Bucureşti - voiajor, Stelian Dumitrescu, din Ploieşti - lanţ electric şi o prăvălie, Costel Bârzoagă, din Călăraşi - „panorame cu distracţii publice“, Chiru Calciu, din Bucureşti - tir cu arme, Costică Bălulescu, din Bucureşti - cu dulciuri.
 
În aceeaşi perioadă funcţiona şi un sindicat al căruţaşilor, „Unirea“ din Medgidia, care avea ca membri români şi tătari. Această asociaţie profesională era activă şi se implica în desfăşurarea târgului Panair.
 
Activitate comercială desfăşurau urmaşii unor primari ai oraşului, printre care Angela de Hillerin, care avea în administrare o „Fabrică de apă gazoasă“, iar Sebastian Petricu avea acelaşi obiect de activitate, fiind proprietar al Fabricii de ape gazoase „Alba Iulia“. Ambii producători solicitau Primăriei autorizaţii pentru liberă circulaţie a camioanelor şi căruţelor, cu care să transporte marfa.
 
Putem concluziona prin a spune că, prin existenţa târgului Panairului, oraşul s-a dezvoltat, populaţia a crescut, autorităţile au investit banii obţinuţi din închirierea tarabelor din târg, în construcţii trainice care dăinuie şi astăzi. Târgul a funcţionat permanent, existând şi ani în care activitatea a fost suspendată, dar interesul oamenilor pentru tranzacţii comerciale şi obţinerea de venituri a fost hotărâtor în reluarea activităţii. Târgul a continuat să existe şi să asigure prosperitatea locuitorilor din imediata sa apropiere. Au existat şi perioade în care târgul şi-a întrerupt temporar activitatea din cauza războiului, cum a fost cazul celui din 1877-1878, dar s-a reluat în 1880, când autorităţile au respectat solicitările populaţiei.
 
Până în 1877, a avut un rol primordial în dezvoltarea Dobrogei, comercializând produse străine, valorificând articolele autohtone şi stabilind o legătură trainică şi de nezdruncinat între românii din stânga fluviului, cu cei din dreapta Dunării. Au existat şi unele critici din partea unor negustori locali care considerau că târgul contribuia la falimentul lor, dar acestea au fost cazuri izolate, şi nu de amploare.
 
După anul 1878, târgul s-a confruntat cu fenomenul general de modernizare a economiei româneşti, dar a continuat să existe în acelaşi loc, având o existenţă neîntreruptă până în 1947.
 
Medgidia a reprezentat prin târgul Panairului o adevărată „piaţă comună“ a localităţilor din spaţiul balcanic, realizând acea legătură trainică între nordul şi sudul peninsulei Balcanice, dintre răsăritul şi sudul Europei.
 
Despre prof. dr. Adrian Ilie
 
Licenţiat şi masterat în istorie - Universitatea „Ovidius“ Constanţa;
Doctor în istorie şi cursuri postuniversitare - Universitatea din Bucureşti;
Director adj. - Școala Gimnazială „Constantin Brâncuşi“ Medgidia;
Metodist, responsabil Cerc pedagogic şi membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanţa);
Autorul mai multor lucrări şi studii despre Medgidia şi Dobrogea; 
Membru în Comisia Naţională de Istorie din cadrul MEN;
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor şcolare pentru gimnaziu în cadrul MEN (Istorie / Istoria minorităţii turce în România).
 
Citeşte şi: 
 
ZIUA de Constanţa lansează, în curând, Îndreptarul de iubire
 
Zi după zi, până la Ziua Dobrogei, ZIUA de Constanţa va fi semnalul, apelul, conştiinţa care #sărbătoreşte Dobrogea

Ziua Dobrogei, 139 de ani. 14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
 
Ziua Dobrogei

#citeşteDobrogea Ion Bănescu, „Românul s-a înfipt adânc în Dobrogea. Aici e patria lui“ (document)

#sărbătoreşteDobrogea Geo Bogza, „Dobrogea! Dobrogea!“

Ti-a placut articolul?

Comentarii