Între prevederi legislative care nu se aplică şi rampe care nu există O zi din viaţa persoanelor cu dizabilităţi (galerie foto)

Ne întâlnim pe aceleaşi străzi şi avem din când în când impresia că gesturile şi acţiunile celorlalţi ne îngrădesc. Uneori, zidurile impuse de societate ne transmit o stare de captivitate. Este, oare, posibil să ne înşelăm? Pentru a afla, astăzi, o să facem un exerciţiu de imaginaţie.

Decembrie, dimineaţă. Deschizi ochii. Eşti întins pe jos, lângă pat. Ai căzut în timpul nopţii şi n-ai vrut să îi trezeşti pe ceilalţi din somn, aşa că ai dormit pe jos, e mai bine pentru spate, îţi spui. Începi procesul greu de a te pune pe scaun. Eşti o persoană tânără, dar te simţi ca şi acum ai avea 86 de ani. Ţi-ai propus ceva. Nu îţi permiţi des să fii creativ, de aceea îţi propui de seara ce o să faci a doua zi. Cum spuneam, ţi-ai propus să îţi cumperi nişte pastile şi ţi-ar plăcea să te plimbi puţin pe străzile oraşului tău, Medgidia.

Te consideri pregătit să ieşi din casă. Respiri mult dintr-o dată şi eşti concentrat doar la drumul din faţă. Un singur gest greşit şi te duci spre partea cu scările. Ştii deja, nu e bine acolo. Scuze, nu ţi-am spus? În povestea asta, tu nu mergi. Ai un handicap sau, cum se zice mai nou, dizabilităţi. Ai trecut de rampa din spatele blocului. Cam aşa e cu rampele astea, nu sunt aşezate mereu la vedere, ci în spatele clădirilor. Din motive... inestetice?!?

A venit taxiul pe care l-ai chemat şi te confrunţi cu prima dilemă: căruţul nu intră în portbagaj. Muşchii feţei ţi se relaxează, taximetristul e de treabă. Îi explici cum să scoată roţile şi se prinde repede de şmecherie, cum rar se-ntâmplă. Porneşti spre farmacie. Şi, iată, te afli în faţa dilemei cu numărul doi. Cum să ajungi, la propriu, în farmacie? Rampă nu există. Te uiţi la scări şi apoi pe geam la persoanele care se află înăuntru. Ridici două degete, de parcă eşti la şcoală. Da, te-a zărit. Îţi aduce la scări pastilele de care ai nevoie. Hai, te îmbărbătezi, hai, ţi-ai atins scopul, ai luat pastilele.

Ia stai! Casa de Cultură din Medgidia e la cinci minute de farmacia pe care tocmai ai trecut-o pe lista cu acolo-nu-am-ce-căuta. Dar pentru că azi eşti creativ, te îndrepţi, cu simţurile încordate la maximum, spre Casa de Cultură. Eşti entuziasmat şi nici nu bagi de seamă că ţi-au îngheţat mâinile pe roţi sau că oamenii întorc capul după ce ai trecut prin faţa lor. Da, da, sunt tare frumos, îţi spui, şi te afli din nou în faţa dilemei numărul doi. Nu vezi rampa. Îţi spui că poate se află undeva prin spatele clădirii. Iar cauţi o intrare pentru tine? Iar intri prin spate? Iar ocoleşti? De ce nu e posibil să intri pe uşa din faţă, cum fac toţi oamenii?

Aventura continuă la Constanţa

Îţi pierzi din entuziasm şi te duci la biserică. Dar cum e rampa de la biserică? Exact ca aceea de la farmacie. Gata! Nu se mai poate. Te hotărăşti să te duci la biserică în Constanţa. Pe drum, retrăieşti experienţa votului. N-ai nicio scuză să nu te duci la vot, îţi aminteşti că aşa ţi-ai spus. Ai votat într-o şcoală. Rampă? Exact ca aia de la farmacie. Ai fost ridicat peste scări şi ţi-a fost „decorat” buletinul.

Ajungi în Constanţa. Bun. Găseşti o rampă la Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel. Victorieeeee? Nu tocmai. Rampa dă într-o băncuţă. Asta e imaginea unei rampe monstruoase, nimic nu se compară cu ea. Zăreşti un tânăr şi ţi-e teamă că va face cale-ntoarsă. Dar nu. Ajunge în dreptul tău şi îl rogi să te ajute, să treci cumva de băncuţa aia. „Te ajut, cum să nu?!”, ţi se răspunde, „dar am o durere de spate, de dimineaţă, dintr-o dată, m-a luat”… Vrei să te întorci acasă.

Acces interzis

Îţi aduci aminte de toate căile de acces, de mijloacele de transport în comun, de taxiuri, străzi, bancomate, diverse magazine... Nu ai acces la ele. De bordurile mult prea înalte, care uneori sunt deteriorate, crăpate, transformând din acest motiv circularea pe trotuare într-o mare problemă. O persoană care merge poate păşi peste o bordură înaltă într-o secundă. O persoană care nu merge, dacă nu are alături o persoană forţoasă, care să o ajute, rămâne pe loc. Iar maşinile parcate pe toată suprafaţa trotuarelor reprezintă tot un obstacol, deoarece nu ai cum să te strecori printre ele, căruţul fiind destul de mare. Cum spuneam, accesul pare să fie interzis în parcă prea multe locuri.

Dar să revenim. Mergi cu taxiul şi priveşti. La Primăria Constanţa există rampă. La intrare, bineînţeles. Dar la etajele superioare ce facem? Există, de asemenea, locuri de parcare amenajate pentru persoanele cu dizabilităţi. Bravo! Dar cum se face că maşinile fiţoase parcate acolo nu aveau semnul care indică existenţa unui căruţ? Măi, să-l fi uitat acasă? Hai, hai, că ştim răspunsul. Te întrebi cum se face că, în general, toate parcările destinate persoanelor cu dizabilităţi sunt ocupate, dar persoanele cu dizabilităţi nu sunt zărite pe nicăieri.

Mergi cu taxiul şi te bucuri când ajungi la Teatrul de Stat. Vezi o rampă cu înclinaţie bună, construită corect. Observi că la instituţiile mari există rampă. Unele chiar frumoase, altele, construite doar pentru că trebuie, cum ar fi cea de la Spitalul Clinic C.F. Constanţa (Ambulatoriu de Specialitate) de pe Filimon Sârbu. Înclinaţie periculoasă.

De ce nu se respectă legea?

Da, rampele există, dar, de regulă, ele sunt impracticabile, şi există mai ales în instituţiile mari şi în cele care se află pe străzile principale. Ce facem însă cu clinicile medicale mici, cu laboratoarele de analiză, cabinetele stomatologice, şcolile, magazinele mai mici? Nu toată lumea are posibilitatea de a se duce la mall, unde drumul e lin. Întrebările vin chiar şi acum, la opt ani de la adoptarea Legii 448/2006, care prevede obligativitatea autorităţilor publice de a lua măsuri cu privire la accesibilizarea spaţiilor şi clădirilor publice.

„Principalul obiectiv este să fim aproape de ei”

Cu aceste întrebări se confruntă şi preotul protoiereu Mihai Jan de la Biserica Adormirea Maicii Domnului I. Contactat telefonic în legătură cu situaţia rampelor din Constanţa, el a declarat: „Nu e în regulă! Ele (n.r. persoanele cu dizabilităţi) se consideră marginalizate şi date afară din societate. Pe lângă problema rampelor, se confruntă cu multe alte dificultăţi. Ştiţi câţi bani primesc ei pe lună? 290 de lei”, menţionează preotul Mihai Jan. Întrebat cât costă construcţia unei rampe, părintele răspunde că „destul de mult”: „Iar preţul depinde de multe: de materialul din care este făcută rampa, de cât de lungă este, de ce înclinaţie are.”
Referitor la planurile de viitor, Mihai Jan a declarat: „Principalul obiectiv este să fim aproape de ei, să-i susţinem şi să le dăm putere. Sunt foarte optimişti, sunt mai optimişti decât persoanele sănătoase. Foarte puţini se gândesc la ei şi, de obicei, o fac în preajma sărbătorilor”, conchide Mihai Jan, care conduce o asociaţie a persoanelor cu dizabilităţi.

Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi, (re)înfiinţată în 2015

Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Dizabilităţi (A.N.P.H.) - care coordonează activităţile de protecţie şi promovare a drepturilor persoanelor cu handicap - a fost desfiinţată în 2010. Pentru a răspunde la întrebarea „există o instituţie care să se ocupe exclusiv de promovarea şi respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi?”, am contactat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copiilor (DGASPC) Constanţa care, prin intermediul purtătorului de cuvânt, Roxana Onea, ne-a furnizat următoarele informaţii: „La nivel central se va înfiinţa Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Dizabilităţi (A.N.P.H.), în luna ianuarie 2015, prin Ordonanța nr. 86/2014”. „La acest moment, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice funcţionează Direcția de Protecție a Persoanelor cu Dizabilități și Direcția de Asistență Socială până la punerea în aplicare a prevederilor Ordonanței nr. 86”, a menţionat Roxana Onea.
Cât priveşte prima condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se putea vorbi despre incluziunea unei persoane cu dizabilităţi în societate, Roxana Onea a explicat: „Nu trebuie să vorbim neapărat despre prime condiții pentru a respecta drepturile unei persoane cu dizabilități și pentru a-i facilita incluziunea. Este important să vorbim despre un cadru legislativ clar, coerent, care să fie aplicat şi aplicabil. Vorbim despre funcţionarea reală a sistemului, despre modul în care fiecare instituţie care are un rol în acest domeniu duce o politică prosocială, centrată pe individ şi pe bunăstarea lui. Degeaba există un cadru legislativ clar, dacă nu este aplicat în realitate. În opinia mea”, continuă Roxana Onea, „prima condiție este sincronizarea intervenţiilor de specialitate şi interesul pentru individ. Din păcate, în România se merge foarte mult pe ideea de generalizare (probabil plătim astfel tributul globalizării) şi pierdem din vedere faptul că fiecare individ are propriile nevoi şi interese”, conchide Roxana Onea.

Cum ar fi dacă…

Prima condiţie care trebuie respectată pentru a putea vorbi despre incluziunea unei persoane cu dizabilităţi în societate? Accesibilitatea. Cum ar fi ca o persoană cu dizabilităţi să se trezească dimineaţa şi, fără să îşi facă un plan dinainte, fără să apeleze la însoţitor, prieteni sau alte persoane, fără să apeleze la listele aici-e-greu-să-intru şi aici-nu-pot-să-intru, pur şi simplu, să iasă din casă şi să simtă că e... om? Că e viu… Că are demnitate şi încă poate să-şi decidă destinul… Cum ar fi să se deplaseze de la domiciliu la şcoală sau poate la un loc de muncă? Cum ar fi să folosească un bancomat? Să aibă acces la toate instituţiile publice?
Cum ar fi ca o persoană cu dizabilităţi să îşi viziteze singură prietenii? Ce mare privilegiu să poţi să petreci timp cu prietenul tău în apartamentul lui de la etajul unu, doi, trei sau patru! Dar câte rampe ai văzut în faţa blocurilor şi în interiorul acestora? Dacă prietenul tău nu locuieşte la parter, şi o să mă exprim într-un limbaj „academic”, e… „naşpa rău”. Tu nu poţi să-l vizitezi. Ar putea să se întâmple ca la vot, să fii ridicat, luat în braţe, urcat. Să îţi fie adus şi căruţul. Parcă lipseşte ceva... Demnitatea, aia care e „ (...) inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată”, se stipulează în Art.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Îţi vine să râzi. Ajungi la Art.3 al Legii 448/2006, unde sunt prevăzute principiile care stau la baza drepturilor persoanelor cu dizabilităţi: respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, prevenirea şi combaterea discriminării, egalizarea şanselor, solidaritatea socială, libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi formelor de suport de care beneficiază, protecţie împotriva neglijării şi abuzului.

În 2013, Serviciul Inspecţia Socială din cadrul Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Constanţa (AJPIS) a desfăşurat o campanie tematică referitoare la accesibilizarea mediului fizic şi informaţional pentru persoanele cu dizabilităţi, în cadrul căreia au fost verificate şi obligate să se alinieze la prevederile legale 86 de instituţii de învăţământ din judeţul Constanţa. Pe parcursul anului 2014, campania s-a desfăşurat la nivelul instituţiilor centrale şi locale, verificările axându-se, de această dată, pe existenţa panourilor de informaţii adaptate înălţimii medii de vizualizare a persoanelor de la nivelul fotoliului rulant, a semnalizărilor şi grupurilor sanitare adaptate, precum şi a accesibilităţii locaţiei de audienţe pentru persoane cu dizabilităţi. Îndeplinirea acestora este monotorizată în continuare, ne-au transmis cei de la AJPIS.
Întrebat cu câte sesizări s-a confruntat AJPIS în ceea ce priveşte inexistenţa rampelor de acces pentru persoanele cu dizabilităţi în instituţiile publice, în 2014, directorul executiv al AJPIS Marin Ţopai a declarat: „Pe parcursul anului 2014, AJPIS a primit o singură sesizare cu privire la neconformitatea rampelor de acces, la nivelul unor unităţi de cazare dintr-o staţiune litorală, soluţionată de către inspectorii sociali prin control, contravenţie şi măsuri de remediere”, a spus Marin Ţopai.
Cu privire la sancţiunile aplicate agenţilor economici care nu au rampe de acces pentru persoanele cu dizabilităţi, Marin Ţopai a precizat: „Sancţiunile aplicabile agenţilor economici sunt prevăzute de Legea nr.448/2006 şi în măsura în care au făcut obiectul nostru de control, s-au şi aplicat”, a spus Marin Ţopai.

În loc de concluzii

Potrivit Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice (MMFPSPV), la nivel naţional, sunt înregistrate 727.187 de persoane cu dizabilităţi, dintre care 70.000 sunt copii. Potrivit informaţiilor furnizate de Roxana Onea de la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copiilor, la nivelul judeţului, există 15.763 de persoane cu dizabilităţi în plată, din care 4.844 sunt încadrate în gradul grav de handicap, 9.165, în gradul accentuat, iar 1754, în gradul mediu.

Dintr-un uriaş privilegiu, tu poți să mergi. Dintr-un uriaş privilegiu, pentru tine, ăsta a fost doar un exerciţiu de imaginaţie. Pentru mine şi pentru alte sute de mii de persoane, e realitatea zilnică. Pentru o persoană care nu merge, străzile Medgidiei şi ale Constanţei sunt, în continuare, pline de frici, necunoscut şi interdicţii.

Simţurile îţi repornesc. Înapoi la farmacie. Înapoi la biserică. Înapoi la rampele care nu sunt. Mintea îţi spune că nu mai vrea să treacă prin umilinţe. Ţi-o strigă tare! Tu întorci capul şi mergi mai departe.