Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
04:00 22 11 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Interviu cu scriitorul şi arheologul Cătălin Pavel „Scrisul este un angajament pe termen foarte lung. Nu-l descoperi într-o zi de marţi, la ora 15.00“

ro

22 Jun, 2017 00:00 4734 Marime text
Este scriitor şi arheolog. Nu unul obişnuit, ci unul care a lucrat în mitica Troia, fiind singurul român care a ajuns acolo. Chiar şi când este pe şantier, acasă, în România sau pe alte meleaguri, în căutarea dovezilor trecutului, face altfel de săpături: explorează sinele, amintirile, lumea, pentru a asambla, bucată cu bucată, ca un puzzle, firul epic al unui nou roman. Deoarece arheologia şi literatura sunt pasiuni care se întrepătrund, care nu se concurează, care-l definesc. Afirmaţia nu este hazardată, dacă ne gândim că tânărul arheolog şi scriitor Cătălin Pavel a lansat deja trei romane, apărute la edituri de renume, „Aproape a şaptea parte din lume“ (Humanitas, 2010), „Nicio clipă Portasar“ (Cartea Românească, 2015) şi „Trecerea“ (Cartea Românească, 2016), şi patru volume de versuri: „Altera pars“ (ATU, 2012), „Tulburarea la fiinţele vii“ (Limes, 2014), „Doi oameni într-o poză“ (Limes, 2015) şi „Adagietto“ (FrACTalia, 2016). 
 
Pentru prima sa carte, „Trecerea“, a fost desemnat „Tânărul scriitor al anului 2010“, premiu oferit de Ministerul Culturii, iar cel mai recent volum de proză, „Trecerea“, i-a adus o altă distincţie importantă: Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ 2016, ediţia a XIV-a. De altfel, acest roman a fost lansat, la sfârşitul lunii mai, şi la Constanţa, Cătălin Pavel fiind, din 2016, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea. În curând, romanul său de debut va seduce şi publicul francez, volumul fiind în curs de apariţie la editura pariziană „Non Lieu“, în traducerea Floricăi Ciodaru-Courriol. 
 
Pentru a-l cunoaşte mai bine pe Cătălin Pavel, vă propunem un amplu interviu, din care veţi afla câte ceva despre obiceiurile sale scriitoriceşti, despre pasiunile şi lecturile sale. Cu siguranţă, veţi fi încântaţi să-l fi descoperit pe Cătălin Pavel, fie chiar şi prin intermediul unui interviu. 

Literatură sau arheologie? Ce vă place mai mult: să scrieţi sau să faceţi săpături? 

Hai să zicem că literatura e o formă de arheologie. Şi pe undeva arheologia e o formă de literatură. Se hrănesc din acelaşi valori. Sunt două forme de umanism, cred. Dacă ar fi să mă lipsesc de oricare din ele, aş fi un om mutilat.

Cum, când v-aţi descoperit talentul pentru scris şi pasiunea pentru arheologie?

Scrisul se face cu îndârjire, nu e o adiere de zefir, nu e une fête galante sau mai ştiu eu ce. Este o activitate destul de căznită, care mai are şi efecte secundare... poate că e un meşteşug mai mult decât o artă. Îl descoperi probabil simţind că direcţia aceasta este inevitabilă. Există o urgenţă în a scrie. Nu se scrie dintr-o potriveală, dintr-un capriciu, din stenahorie. Scrisul este un angajament pe termen foarte lung. Nu-l descoperi într-o zi de marţi, la ora 15.00. E un neastâmpăr care există dintotdeauna în tine şi care se traduce în scris.
 
Arheologia, pe de altă parte, nu o poţi avea în tine când te naşti. Nu te naşti cu dorinţa de a pune mâna pe cazma şi a coborî câţiva metri sub pământ... În cazul meu, a fost un „accident“ al istoriei mele concrete, când am fost pentru prima oară, la sfârşitul anilor ’90, pe un şantier arheologic, la Adamclisi. Trebuia aleasă o formă oarecare de practică studenţească şi o săpătură mi s-a părut varianta care, oricât de prost ar fi mers, tot ar fi fost o experienţă de viaţă. Însă, din acel moment, din acea vară, am rămas arheolog. A fost ceva ireversibil. Este un lucru pe care nu-l poţi uita. Nu este vorba numai despre sculpturi antice, bijuterii, inscripţii. Este vorba despre oameni. Acea echipă este o mică formă de paradis.

Şi pe lângă artefacte şi oameni, mai sunt şi locurile, aş spune, cum ar fi Troia. Cum aţi ajuns să săpaţi la mitica Troia? 

Fără vreun mare merit. Nici nu am săpat, evident, de la început la Troia. Am săpat pe alte situri din Germania şi din Franţa, apoi i-am trimis lui Manfred Korfmann aplicaţia mea pentru o poziţie în echipa de la Troia. Era un proiect germano-american, Tübingen-Cincinnati, dar şi cu specialişti internaţionali, eu fiind specializat în metodologie şi lucrând la un doctorat în înregistrarea săpăturii arheologice. Era nevoie de aşa ceva, dar e posibil să fi fost şi o mişcare diplomatică, pentru a avea o echipă cât mai diversă. Pot să zic că în felul ăsta am reuşit să pun steagul României acolo, la Troia. Sună a limbă de lemn, ştiu. Dar trebuie luat în sens strict. Din 1988, de când începuse proiectul, era acolo, la marginea sitului, un fel de par mare de lemn. An de an se băteau în cuie panouri de lemn pictate cu steagurile ţărilor participanţilor. Cu semiluna turcească deasupra tuturor, bineînţeles. Într-o zi, venind de pe săpătură, m-am trezit că era şi steagul României acolo, pictat de restauratorii noştri. Încă mirosea a ulei de in.

Aşadar, un român în premieră la Troia?

Cam aşa... Schliemann a început să sape la Hisarlîk deja în 1871. Nu se sinchiseşte Troia că am fost şi eu acolo cinci ani, dar pentru mine a fost crucial. Da, mi-e teamă că nici nu prea mai există şanse pentru un alt român, deoarece acest proiect internaţional a fost sistat. E foarte posibil ca săpăturile să fie reluate, dar de către o universitate din Turcia, ca un proiect naţional.

Revenind la literatură, când aţi început să scrieţi? 

Sunt aproape 20 de ani între debutul meu cu un roman numit „Aproape a şaptea parte din lume“, la Humanitas, în 2010, şi momentul în care începusem să scriu propriu-zis. Nu m-a afectat întârzierea aceasta. Sunt avantaje în a scrie fără să publici. Eşti mai vertical, îţi vezi de estetica şi bălăriile tale şi-atât, nu te interesează ce ar spune un editor, ce ar spune un cititor. De fapt, nu e bine să nu te intereseze cititorul. Tot ce vreau să spun este că nu trebuie să laşi nicio presiune exterioară să structureze ceea ce scrii.

Spuneaţi că nu este uşor să scrii. Aveţi un program pe care îl urmaţi zi de zi, cu stricteţe?

Scrii atunci când poţi să furi un moment. Şi dacă ai această prioritate fermă, găseşti timp. Dar e un întreg marş al minutelor furate puse cap la cap. Cine îşi permite luxul să se închidă în cameră şi să spună tuturor: „Iertaţi-mă, astăzi am inspiraţie, nu mă deranjaţi!“? De multe ori se întâmplă să mă apuc de scris literatură şi să trebuiască să mă întrerup la fiecare două minute. Fragmentarea asta ne pune capac. Aş da oricând un episod de inspiraţie pentru mult timp liber pentru scris fără nicio inspiraţie. Am încredere că un scris temeinic, chiar trudit te poate duce în direcţia bună. Inspiraţia este ceva alunecos, nu ştii cum curge, ce va face din criteriile tale, e riscantă. Nu, nu scrii o carte din inspiraţie.

Şi totuşi, vi s-a întâmplat să vă inspire o descoperire arheologică?

Cred că niciun om nu poate avea două pasiuni pe care să le ţină complet separate. Gândurile fac vrând-nevrând naveta între una şi alta. Arheologia şi literatura au în comun, evident, oamenii. Scriem literatură ca să vorbim despre oameni, să descriem această specie ciudată. Care sunt obiceiurile ei, reacţiile ei? Şi facem arheologie ca să aflăm aceleaşi lucruri, dar despre nişte oameni care au trăit acum mii de ani. În primul meu roman, o parte din acţiune se petrece pe un sit arheologic din sudul Saharei. Era să ajung acolo, dar n-am ajuns. Un coleg cu care lucrasem în Maroc a continuat călătoria spre sud şi a condus primele cercetări acolo. Şi în al doilea roman, „Nicio clipă Portasar“, de la Cartea Românească, 2015, este vorba despre un sit neolitic din Anatolia, dar aşa, puţin parodiat, ca să nu zic transfigurat.

Există o analogie între emoţia de a scrie şi cea de a face săpături?

Pe şantier am senzaţia că oricând se poate întâmpla ceva extraordinar, ceea ce inevitabil se şi întâmplă. Prin ceva extraordinar nu mă gândesc neapărat la o descoperire concretă, cu o valoare intrinsecă remarcabilă, cum ar fi o statuie. Poate fi doar ceva greu de explicat, cum ar fi prezenţa unor monede romane altminteri nu prea valoroase în ruinele unui castel medieval japonez. Sau poate fi vorba doar de frumuseţea logicii cu care pui în ordine indicii disparate şi faci din ele o naraţiune coerentă. Să-i spunem chiar o reconstrucţie istorică. Iar acest lucru este fascinant. Am cumva sentimentul ăsta şi când scriu un roman. Nu prea ştiu în ce direcţie merg, încerc să maximizez un simbol, dar am surprize la tot pasul. Trăiesc mai intens când scriu. Aici scrisul bate chiar şi cititul. Care el însuşi aproape bate viaţa.

Care este cel mai spectaculos sit arheologic pe care aţi săpat?

Nu ştiu, Milet poate, sau Volubilis cu nenumăratele lui mozaicuri. Dar probabil că ar trebui să spun tot Troia, pentru că dincolo de bogăţia concretă a sitului, care a fost locuit mii de ani încontinuu, mai este şi aura lui mitologică. Poţi să sapi în nişte ruine complet necunoscute, să nu ştii nici măcar cum se numeau în antichitate şi să găseşti nişte coifuri, e grozav. Dar dacă lucrezi în nişte orizonturi arheologice despre care ai indicii să crezi că sunt compatibile cu anumite informaţii din Homer despre războiul troian, de exemplu, nu poţi să zici că nu eşti expus la fiorul descoperirii, oricât ai fi de cârcotaş. Nu vreau deloc să spun că noi căutăm urmele războiului troian - despre care am şi scris un articol destul de sceptic într-un volum al colegilor de la [Universitatea] Paris 1 - şi nici că tot ce spune Homer este adevărat. Dar nu se poate face abstracţie de Homer. Ar fi ca un copac care zice eu sunt un tip independent, n-am nicio legătură cu solul în care stau, nu-i datorez nimic.

Pentru că aţi amintit de Homer, a fi citit „Iliada“ este o condiţie esenţială pentru a fi arheolog la Troia?

Da. (râde)

În original, în greaca veche? 

Nu, nu în original, de altfel eu nici n-aş putea, greaca mea abia dacă mai ajunge pentru Noul Testament, faţă de care filologic Homer e mult mai complicat. Dar este obligatoriu să studiezi toate sursele scrise ca să vii cât mai pregătit pe un sit, chiar dacă ele nu îţi domină sau poate nici măcar nu îţi influenţează agenda de cercetare arheologică. Pe de altă parte, un arheolog trebuie să ştie destule lucruri, şi greacă veche, dar şi staţii totale, geologie şi pedologie, stratigrafie, tipologie ceramică, sau de ce găsim sticla exfoliată şi iridescentă, sau cum să ţii în mână 15 muncitori arabi. Arheologia trăieşte la o intersecţie de domenii.

Sunteţi membru al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România. De ce Dobrogea?

E foarte simplu... Este cea mai arheologică filială a Uniunii Scriitorilor din România. Locul meu nu putea fi deci decât aici, deşi eu sunt bucureştean. Aici sunt acasă din toate punctele de vedere. Am şi săpat la Adamclisi, la Isaccea/Noviodunum, iar acum merg pe şantier la Histria. Ca să nu mai zic că Angelo Mitchievici, care e preşedintele filialei, e un om nemaipomenit. Dacă citeşte asta, îl rog să mă ierte...

Vorbiţi-mi şi despre cel mai recent roman, al treilea - „Trecerea“.

 „Trecerea“ a apărut anul trecut la Cartea Românească, prin grija Mădălinei Ghiu, atunci redactor-şef. Am o mare datorie faţă de dânsa, care a sesizat potenţialul cărţii, şi mă bucur că într-adevăr romanul tocmai a luat Premiul Naţional „Ziarul de Iaşi“ pentru proză. Lumea mă tachinează că premiul ăsta l-a luat şi Mircea Cărtărescu, în 2005 cred, şi da, simt din plin că am avut o şansă nesperată.
 
Cartea vorbeşte despre mai multe feluri de singurătate - despre a fi de capul tău, cu televizorul şi cu munca în Fabrica de Bere Azuga, azi demolată. Sau despre a fi într-un cuplu pe jumate tandru, dar pe jumătate destrămat de rutină şi de - cum se zice - necomunicare. Sau despre a fi singur într-o comunitate foarte unită, la mănăstire, unde am un bibliotecar implauzibil care citeşte parabole zen, Coran, Zohar. Recunosc că acolo miza nu e teologică, ci mai mult de sociologia culturii.
 
Dar vedeţi, viaţa noastră este alcătuită, în aceeaşi măsură, din fleacuri şi din obsesii majore, din lucruri uriaşe. Uneori ne ferim de temele mari şi ne cantonăm în viaţa de zi cu zi, nu vrem să mai auzim de nimic altceva. Alteori ne întoarcem la revelaţii. Orice carte, zic eu, trebuie să le discute pe amândouă. Cam ăsta a fost de fapt pariul meu, să scriu despre fleacuri şi despre revelaţii.

Pentru că vorbeaţi despre obsesii, permiteţi să întreb: care este cea mai mare obsesie a lui Cătălin Pavel?

Un scriitor, de obicei, nu are decât două-trei teme fundamentale care îl obsedează. Problema e că, oricât de importantă ar fi tema, ea nu te face un bun scriitor. Se poate scrie lamentabil despre iubire, despre moarte etc. Pe de altă parte, un scriitor înzestrat care vrea cu tot dinadinsul să nu scrie decât despre teme periferice nu prea are cum să ajungă mare. Încă ceva - nu se poate scrie despre teme mari fără sprijin dinspre teme minore. Şi nu se poate scrie despre teme serioase fără un pic de distracţie sau chiar deriziune. Ce fel de scriitură poate ţine în frâu toate paradoxurile astea? Aş vrea să ştiu.

Ultima dvs. carte de poezie este „Adagietto“, Ed. FrACTalia, 2016. Între poezie şi proză, ce preferaţi? Care vă aduce cele mai multe împliniri şi care vă consumă cel mai tare? 

Uneori nu te interesează decât ceea ce te consumă şi nu ceea ce te împlineşte, nu? Scrisul, de fapt, le face pe amândouă. Pentru proză şi poezie astrele se aliniază diferit. Îmi vine să zic că pentru proză ai nevoie de Ursa Mare, arhitecturală. Pentru poezie, centura lui Orion - minimalistă, esenţializată.

Un scriitor este, înainte de toate, un cititor. Ce cărţi citiţi, ce autori preferaţi?

Câte pagini de ziar îmi puneţi la dispoziţie? Dar dacă ar fi să vorbim doar despre literatura română - chiar şi înainte de '89, e o literatură incomparabil mai mare decât percepţia publică despre ea, şi nu în străinătate, ci chiar aici la noi. Ai tot ce-ţi trebuie în această literatură. Pentru un regim de lectură echilibrat, ca să zic aşa, spontan îmi vin în minte: Marin Preda, Mircea Eliade, Nicolae Breban, Marin Sorescu, Ştefan Agopian. Mă mir că nu există campanii publice de tipul pentru o viaţă sănătoasă, citiţi o oră în fiecare zi. 
 
Sursă foto: Cătălin Pavel - arhiva autorului
 
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii