Recurs la istorie

Vom sarbatori, deci, si anul acesta, ziua de 23 August. Daca nu va mai amintiti, este ziua in care poporul roman, sub conducerea Partidului Comunist, a inceput insurectia antifascista si antiimperialista ce avea sa duca la eliberarea tarii de sub jugul fascist. 23 August are insemnatatea sa indiscutabila in istoria moderna a Romaniei si in cea a celui de-al doilea razboi mondial. A fost, fara-ndoiala, un eveniment important, la care-au contribuit mai multe forte politice si militare dintr-o tara disperata, aflata in pragul pierderii unui razboi. Evident ca nu Partidul Comunist a avut rolul decisiv, ci armata, partidele istorice si poate doar in cele din urma acel rege, venetic. Legam ziua de 23 August de amintirea defilarii oamenilor muncii, cu care alegorice si lozinci strigate la trecerea prin fata tribunelor oficiale, legam de aceasta zi comentariile latrate de la televizor, legam de aceasta data amintirea numelor de dictatori formate pe stadioane din trupurile UTC-istilor, pionierilor si soimilor patriei. Istoria mi-a placut fara sa inteleg atunci cu precizie de ce aceasta materie asociata cu epitetul "tocilar" imi va fi candva utila. Mult mai tarziu am inteles de ce 23 August 1944 a insemnat pentru Romania o mare nenorocire: intrarea tarii in sfera de influenta a URSS, cu urmarile stiute. Nelecuiti de comunism (doar sunt aceeasi) guvernantii de azi serbeaza, ca inainte de 1989, acest eveniment nefericit din istoria tarii. Ceea ce putina lume stie, este ca la 23 august 1944 regele Mihai a mintit nerusinat. In "Proclamatia catre tara" difuzata in seara acelei zile - si redactata se pare de Lucretiu Patrascanu - suveranul a pretins ca intoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri si ca Romania a beneficiat de conditii acceptabile. Acest lucru nu este adevarat. Dimpotriva, de la inceputul anului 1944, maresalul Ion Antonescu incepuse tatonari diplomatice atat pe langa aliatii occidentali, cat si cu inamicul numarul unu, URSS. Antonescu tratase pentru iesirea Romaniei din razboi la Ankara, Berna, Madrid si Lisabona. Trimisul lui Ion Antonescu, ambasadorul roman in Suedia, Frederic Nanu, purtase discutii directe cu sovieticii la Stockholm. Alti doi diplomati, printul Barbu Stirbei si Constantin Visoianu negociasera la Cairo cu aliatii vestici, trimisi de Maniu cu stirea si acordul sefului statului. Regele Mihai insa, desi stia toate acestea, a preferat sa angajeze unilateral Romania intr-un armistitiu - care insemna de fapt o capitulare. El nu a tratat nimic. Dupa incheierea razboiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai inalta decoratie sovietica, "Ordinul Pobeda", insa nu in semn de recunostinta, ci ironic, in bataie de joc. Tatucul popoarelor, cat era de odios, ii detesta pe tradatori. Tot drept rasplata, l-a lasat pe tron pana in ultima clipa inainte de a-l expulza, ca sa admire in voie nenorocirea in care angajase tara. Se spune ca la discutiile privind "armistitiul", intre delegatia romana, condusa de Lucretiu Patrascanu, si cea sovietica, avand in frunte pe odiosul Comisar al Poporului V. Molotov, Patrascanu ar fi intrebat pe oficialul sovietic care este motivul pentru care conditiile impuse sunt atat de dure, "cand Antonescu avea conditii mai bune" (referirile erau la tatonarile diplomatice mentionate anterior). Raspunsul nu mai lasa loc de nici un comentariu: "Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentati pe nimeni". Regele Mihai poate purta in fata istoriei un singur nume: acela de tradator de tara, chiar daca termenul este poate putin prea pretios. Istoria va trebui sa-l judece atunci cand realitatea despre evenimentele din acele zile va iesi la iveala, iar la conducerea tarii nu se vor mai afla fosti demnitari comunisti, a caror putere isi trage ceva putere inclusiv din consecintele revolutiei antifasciste. Din pacate, politicienii de azi sunt de parere in mare parte ca ar fi o prostie sa legam ziua de 24 august 1944 eminamente de trecutul comunist. Ni se sugereaza de marii comentatori care ne-au invadat ecranele ca trebuie sa vedem in aceasta data un eveniment istoric important, care e sarbatorit in multe tari occidentale ca o turnura cruciala in ultimul razboi mondial.