Păzea Gaddafi că venim ...

Cum evoluează războiul din Libia, ce şanse are colonelul Gaddafi să se menţină la putere şi care ar trebui să fie poziţia României? - sunt întrebări pe care cu toţii ni le-am pus în ultimele zile. Deşi, personal, mi-aş fi dorit să fim nemţi în gândire, înţeleg că în ultimă instanţă participarea României alături de intervenţia militară a comunităţii internaţionale n-a fost prima opţiune, ci ultima, asta după ce s-a încercat pe căi politice şi diplomatice să se ajungă la o înţelegere între protestatari şi autorităţile de la Tripoli, pentru a evita vărsarea de sânge. Istoria recentă dovedeşte că ulciorul nu merge de multe ori la apă, asta după ce în cazurile Tunisiei şi Egiptului mijloacele politice şi diplomatice au funcţionat.

E adevărat că lumea politică, mai ales cea internaţională, nu-i alcătuită din sentimente, ci exclusiv din interese, fie materiale, fie financiare ori strategice, însă vreau să cred că această intervenţie nu are scopul de a controla rezervele de petrol, ci factorul important este cel uman, de protejare a civililor. Trăim în epoca în care democraţiile nu se mai impun din bombardiere.

Peste toate aceste scenarii, cu o întârziere considerabilă vine şi decizia CSAT-ului românesc de a pleca la războiu', deşi, în Europa, România se află mai aproape de tabăra germană decât de cea franco-britanică. Vă amintiţi, probabil, că după summitul extraordinar din 11 martie, preşedintele Băsescu era reticent şi spunea că România nu susţine o soluţie militară în Libia şi că o eventuală zonă de interdicţie aeriană ar trebui să fie o misiune asumată de NATO. Pe de altă parte însă, Traian Băsescu lăsa să se înţeleagă că ar fi de acord cu o zonă de interdicţie aeriană în condiţiile existenţei unei rezoluţii ONU, cu susţinerea Ligii Arabe şi a Uniunii Statelor Africane. Între timp, rezoluţia ONU a fost votată, există sprijinul Ligii Arabe, dar nu şi al Uniunii Statelor Africane. Prin vocea ministrului de Externe, aflam că România va fi „umăr la umăr cu aliaţii săi", dar nu ştiam în ce ar putea consta sprijinului nostru. Între timp, ne-am lămurit... mergem în Mediterană cu Regele Ferdinand şi cu echipajul. Adică, mergem să stăm „capră", aşa cum am făcut-o şi cu alte ocazii. Şi atât, deşi orice analist militar ştie că cele două fregate cumpărate de la armata engleză, în mod normal, nu pot fi trimise în zona Mediteranei deoarece armamentul şi echipamentele militare de care aceste nave vechi dispun nu pot fi folosite în acest conflict. După „procurarea" acestor fregate ar fi trebuit să urmeze etapa de modernizare a acestora, care viza sistemul de arme, sistemul de comunicaţii şi sistemul de conducere a focului. Nu au existat însă cele câteva sute de milioane de euro care ar fi trebuit plătite pentru această modernizare, pentru că a fost nevoie de telegondole, patinoare şi săli de sport pentru partid. Bine că n-am reuşit să intrăm în posesia echipamentelor militare second-hand casate de armata americană şi că astfel nu avem în dotare echipamente care să poată fi implicate!

E drept că atunci când Franţa, Marea Britanie şi SUA iau o hotărâre, CSAT-ul de la Cotroceni nu-şi permite să se opună. Totuşi, în locul preşedintelui i-aş fi explicat „marelui NATO" că România e o ţară mică şi săracă în care democraţia e încă în stadiul de embrion, la fel şi economia şi, dacă tot ne luau de bambilici, cea mai înţeleaptă decizie ar fi fost să trimitem nu fregata, ci Bricul Mircea cu Vadim Tudor la prova şi câteva texte patriotice la purtător care i-ar fi înduioşat până la lacrimi şi pe cei mai aprigi luptători ai miliţiilor tribale cantonate în Sahara, iar pe Becali să trateze paranoia de la Palatul Elysee...