De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
12:22 18 01 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Constanța de odinioară Primii călători francezi în Dobrogea (l) (galerie foto)

ro

09 Feb, 2016 00:00 3823 Marime text

 
Când şi cum au ajuns francezii la Pontul Euxin? Cu ce misiune? Ce au lăsat în urma lor? Să răspundem pe rând.
 
Nu se ştie deocamdată cine a fost primul călător francez pe meleagurile pontice, aşa cum nu se cunosc încă nici multe documente despre Dobrogea păstrate în marile biblioteci franceze. Cu siguranţă însă există, şi de o parte, şi de alta, dovezi ale relaţiilor dedicate celor două etnii. În editurile franceze au fost imprimate, se pare, cele mai multe lucrări istorice ce privesc Dobrogea. În decursul istoriei relaţiilor româno-franceze pentru perioada secolelor XlX şi XX, Franţa a fost maternală, protectoare şi influentă. Memoria istorică a acestor locuri s-a păstrat şi prin mărturiile franceze.
 
François de Pavie de Fourquevaux, fiul ambasadorului lui Carol al lX-lea al Franţei la curtea lui Filip al ll-lea, A. de la Motraye, care, în volumul Voyages, apărut la Haga în 1727, dădea Europei informaţii despre bogăţia antichităţii ascunsă în pământ dobrogean, Peyssonnel, trimis de consulul francez la curtea hanului tătăresc din Crimeea, în 1750, sublocotenentul marin Thomas Laurent Madeleine du Verne de Presle, J.B. Lechevalier, membru al Societăţii de ştiinţe şi arte din Paris, al Academiilor din Edinburg, Gotting, Cassel şi Madrid, André-Joseph Lafitte-Clavé şi Joseph Gabriel Monnier, doi ingineri cunoscuţi în Franţa, sunt doar câţiva călători care au trecut prin Dobrogea lăsând mărturii despre drumul lor. Acestea compun memoria istorică a unui timp încă nearhivat.


 
Hector de Béarn, un alt călător francez, l-a însoţit pe Ţarul Rusiei în războiul ruso-turc din 1828. Au străbătut în drumul lor întreaga Basarabie şi au cutreierat, după soarta războiului, zona de la Isaccea până la Varna. Angajat de Franţa în misiunea militară care supraveghea războiul ruso-turc din 1828, Hector de Béarn colindă Dobrogea, şi, în goana cailor, desenează peisajele care îl impresionează şi scrie în jurnalul său diverse însemnări. De la 1 iunie până la 15 august 1828, Hector de Béarn realizează 62 de litografii, pe versoul fiecăreia relatează călătoria şi transcrie informaţii despre locul imortalizat. Volumul in foglio intitulat Quelques souvenirs d’une campagne en Turqui apare la Paris în acelaşi an. Puţin mai târziu, desenatorul german Adolf Mayer copiază câteva imagini din album şi la Konigl. Lith. Institut le multiplică şi le răspândeşte mai departe în foi volante. Béarn desenează imagini din Isaccea, Babadag, Karasu, Mangalia, Bazargic, în fruntea tuturor aşezând Constanţa. În cel de-al 42-lea foglio scria: „Kustenge - Constanţa. În sfârşit, am ajuns la Kustenge, în ziua de 11 august. E o mică cetate ridicată de turci la începutul războiului. Oraşul, situat pe malul Mării Negre, n-are niciun fel de port şi nu-i decât un punct de debarcare. Dinspre uscat, e apărat de o simplă linie de fortificaţiuni.”
 
Cele 62 de litografii păstrează şi astăzi imaginea unui oraş-cetate, cu ziduri groase de piatră în blocuri geometrice, o poartă dinspre mare într-o arhitectură impunătoare, un pod de lemn fix pe care puteau intra în oraş doar cei acceptaţi. Poarta are în litografia lui Béarn un frontispiciu, marcat de linii rotunjite la margini, la mijloc, un cornet ascuţit, o lucrare îngrijită, vădind un real gust artistic. O altă litografie descrie Constanţa dinspre mare, de unde se vede şi un minaret.
 
Pentru că desenele lui Béarn trădau o viaţă intensă pe meleagurile pontice, conaţionalul său Xavier Hommaire de Hell s-a aventurat, între anii 1846-1848, luându-şi şi soţia cu el, să cerceteze, într-o expediţie de studii de la Paris la Constantinopol şi de aici la Iaşi, viaţa comunităţilor întâlnite. Adună informaţii ştiinţifice, istorice, comerciale şi pitoreşti, cum se exprimă în notele lucrării. În cea de-a doua călătorie pe meleagurile noastre, Xavier Hommaire de Hell descrie pe îndelete şi Dobrogea. Străbătuse Balcicul, Cavarna, Caliacra, apoi Mangalia. De aici, poposi la Constanţa, un adevărat muzeu în aer liber. Cea de-a doua lucrare a lui Hommaire de Hell, în patru volume, cuprinde nenumărate detalii despre locurile întâlnite.
 
Traseul prin Dobrogea este cel obişnuit: de la Varna, la Constanţa, cu harabaua, de aici, la Cernavodă „prin aşa-zisul canal al lui Traian”, adică prin valea Carasu, iar de aici, pe Dunăre, la Galaţi, spre Iaşi. Nu călătoreşte singur. La început, îl însoţesc un pictor desenator, J. Laurens, patru marinari, un constructor de ambarcaţiuni, un figurant, probabil artist circar parizian. În total, opt persoane, un adevărat echipaj exotic şi eterogen. Mai târziu, însoţitorii săi sunt un reprezentant al guvernului turc, un harabagiu (căruţaş), un ienicer de pază. De-a lungul Văii lui Traian, scria, în 1846, francezul, guvernul austriac proiectase deja un canal de unire între Dunăre şi Marea Neagră, deşi, credea el, mai convenabil ar fi un drum de fier, pentru că astfel posesiunea rusă a gurilor Dunării ar fi aproape anulată.
 
Ca o ultimă consemnare despre acest spaţiu, Hommaire de Hell descrie mişcarea agricolă şi comercială întreţinută de turci şi mai ales pune problema fermelor model.
Prieten cu revoluţionarii români, poetul Alphonse de Lamartine a avut, în 1849, drept de concesiune asupra unor cariere de piatră din nordul Dobrogei, la Măcin, a exploatat aceste cariere prin intermediul unui administrator, Raymond. A susţinut cu piatră construcţia căii ferate Cernavodă - Constanţa. Din păcate, călătoria proiectată în Dobrogea nu a mai avut loc.

Înainte de calea ferată engleză a fost șoseaua strategică franceză

La mijlocul secolului XIX, ruşii controlau ieşirea la Marea Neagră, fapt pentru care se pusese problema construirii unui drum spre Mare, prin Dobrogea, Rasova - Constanţa. Această sarcină este asumată de statul francez, care, după ce a primit consimţământul Ministerului Lucrărilor Publice ale Imperiului Otoman pentru construirea şoselei, înfiinţează o misiune tehnică specială pentru „regiunea Dobrogea”, în cadrul Corpului Imperial de Drumuri şi Şosele. Comisia franceză, sub preşedinţia inginerului Louis Chrétien Léon Lalanne, trasează o nouă şosea de acces până în port. Pe aceasta a fost instalată mai târziu calea ferată. Pentru această anevoioasă misiune, Lalanne a invitat şi alţi conaţionali: dr. Camille Allard, ing. Jules Michel, Augusto Lovel, Louise Jules Michelet, Hubert Francois Adolphe Bienfait, cărora li se adaugă o „echipă” de români: Constantin Aninoşanu, Ioan Zotu, Costache Brezoianu, Mihail Catachi. Drumul, lung de 63 de km, a fost terminat pe 25 noiembrie 1855 şi a fost folosit mai mult timp după terminarea Războiului Crimeii, servind trupelor franceze în 1855 şi, ulterior, traficului civil.
 
Dr. Camille Allard s-a născut la 7 octombrie 1832, la Marseille, a lucrat în spitale din Paris şi Marseille, primind titlul de doctor în medicină în 1853. Devine corespondentul revistei l’Union medicale. Anul următor, este desemnat membru al unei comisii de medicină, ambarcat la bordul pacheboturilor-poştă din Levant care transportau răniţii francezi din diferite porturi ale Mării Negre. În iunie 1855, a fost numit medic al misiunii porturilor şi şoselelor Franţei din regiunea danubiană. Şi-a notat cu maximă grijă, în fiecare seară, observaţiile zilnice. A lăsat cel mai complet jurnal al operaţiunilor întreprinse. Camille Allard publică în revista l’Union medicale din iulie, august şi septembrie 1857  şi apoi în broşură separată, în acelaşi an, impresiile culese în calitate de medic al Misiunii pe teritoriul Dobrogei. A murit în mai 1864, la doar 34 de ani.
 
Souvenirs d’Orient. La Dobroutcha, de Camille Allard, este o carte de reportaj. Capitolul ll se intitulează Kustendjé et les rives de la Mer Noire. Jurnalul începe într-un stil direct, concis:
 
6 iulie, Army-and Navy, micul pachebot lansat de către intendenţa franceză, îşi înălţa, aşteptându-ne, pavilionul bicolor în briza înserării. Trebuia într-adevăr să profităm de întoarcerea sa la Kustendjé pentru a merge în Dobrogea. Un detaşament format din opt oameni, pus la dispoziţie de către comandantul superior din Varna acestei misiuni, trebuia să ne însoţească.
 
Autorul descrie noaptea pe coverta pasagerului, peisajele de pe mal, ştie despre oraşul Balcic că s-a clădit pe ruinele anticului Dionysopolis, de Cap Caliacra. „De pe puntea navei, Dobrogea ne-a apărut în toată goliciunea ei sălbatică.”
 
Faleze aride din calcar, dune de nisip, lacuri întinse, păsări de apă, pelicani, un delfin jucăuş, şi, deodată, Constanţa:  „Pe o limbă de pământ în formă de liră şi de pe falezele înalte, oraşul Kustendjé sau Kostendjé, care-şi etala altădată casele risipite ici-colo; plaja îngustă, dar mai largă decât la Balcic, lăsa totuşi loc pentru magazine. (…) Kustendjé este cel mai bun port din regiune. Rada sa nu este faimoasă, dar arată bine şi este deschisă numai curenţilor care vin din sud.”


 
În port erau un echipaj al staţionarului francez şi o navă, căci misiunea militară era destinată aprovizionării cu furaje recoltate din stepa dobrogeană pentru cavaleria franceză aflată  în bătălia numită a Crimeii. Allard se întâlneşte cu ceilalţi colegi de misiune, improvizează un dejun frugal, cinstind pentru gloria Franţei, apoi îl vizitează pe Blondeau, subintendent al administraţiei militare franceze din Orient. Rând pe rând, Allard îi prezintă pe vameş, un funcţionar turc hrăpăreţ, pe mudir şi pe fiica, aflată în pregătirile măritişului, pe Salem, gospodarul intendenţei franceze, cu femeia sa, cadâna cea mai frumoasă din oraş. Critică poligamia, sugerează că populaţia dobrogeană de origine turcă nu este înstărită.
 
În zilele de repaos, valahii se delectau cu dansurile lor naţionale, în timp ce rusul, cazacul şi stupidul bulgar se îmbătau cu rachiu şi toţi cădeau, unii de oboseală, alţii de beţie. Grecul, evreul, armeanul se agitau în mijlocul acestei mulţimi căutând mereu câte o ocazie de a câştiga bani. Tătarul, învăluit în fumul narghilelei sale, părea uneori că regretă severitatea profetului, şi turcul, impasibil, cu picioarele încrucişate înaintea uşii unei cafenele  joase, păstra o gravitate impasibilă, care, de fapt, îl caracteriza. Nimic nu era mai curios şi mai bizar decât amestecul acestor costume, care, prin contrastul lor, produceau cel mai şarmant efect.
 
Misiunea franceză era îndreptată spre construirea unei şosele strategice necesare transportului furajelor. Toate operaţiile de presare şi legare a furajelor în baloturi în vederea îmbarcării pe nave dovedesc că agricultura în Dobrogea folosea tehnologii moderne pentru vremea aceea, iar faptul că mai mult de o sută de mii de chintale de fân fuseseră recoltate de pe o suprafaţă care nu depăşea pe câmpiile din apropierea oraşului zece kilometri pătraţi demonstra fără tăgadă fertilitatea pământului. Costache, muncitorul valah, cu privirea inteligentă, încadrată între pletele sale lungi, una dintre figurile cele mai interesante dintre tipurile de români pe care le-a întâlnit autorul amintirilor, îi va servi la masă, ca un ospătar autentic, iar Tudor, birjarul şantierului de construcţii, un fost soldat din armata austro-ungară, va râvni mereu la un atelaj condus de şase cai. Călătoria lui Allard în împrejurimile Constanţei îl face să descopere lacul numit Ghiolul Mic, în apropierea căruia curgea un izvor cu ape reci şi curate, existent şi astăzi şi botezat La cişmea, iar la şapte-opt kilometri de acesta, Lacul de lapte, cum l-au numit turcii, Suth-Gueul, dar pe care Allard l-ar boteza mai bine Lacul lui Ovidius. 
 
Allard cunoaşte şi evocă, zgudui, că aici, pe malurile lacului Siutghiol, s-a petrecut teribila tragedie a epidemiei de holeră din 1854, care a lovit armata franceză. „Trecuserăm de multe ori fără să ştim pe lângă rămăşiţele pământeşti ale eroilor de la Pollas (n.n. Palazu Mare), Kanara sau Kergalik (n.n. Corbu), unde nu există nicio urmă a trecerii francezilor care să ne aducă aminte de aceste lucruri dureroase.”
 
Un capitol este destinat antichităţilor pe care le descoperă la tot pasul, face chiar asemănări cu relicvele scoase de la Pompei, descrie catacombele care traversează şi astăzi Peninsula oraşului, cu galerii subterane necesare transportului apei potabile în oraş, aprofundează istoria tomitană prin pietrele inscripţionate care zac peste tot locul, tălmăceşte inscripţiile, face recurs la o bibliografie circulată în acel timp în Franţa, cu trimiteri la un anume Papadopoulus, aminteşte de asociaţia navigatorilor  din vremea lui Antoninus Pius, revine: „Ele sunt extrem de interesante prin faptul că permit ideea că Tomisul era locuit de o populaţie foarte amestecată şi că oameni din toate ţările, români, greci, fenicieni, egipteni, se găseau aici.”


 
Allard menţionează că misiunea franceză a încredinţat lui Léon Renier, membru al Academiei Franceze, toate  informaţiile, dar şi piese arheologice pentru a studia cu erudiţie  istoria locului. Reţinem cu surprindere din jurnal că francezul acordă o consultaţie medicală unei tinere tătăroaice din satul Carachioi, în casa căreia găseşte un pat european şi o poliţă cu cărţi. Fântânile din satele dobrogene seamănă, ca sistem de acţionare, cu cele din zona franceză Champagne. Descrie Valurile lui Traian, în număr de trei - Valul Mare, Valul de Piatră,  Valul Mic -, ce traversează Dobrogea, urmând un traseu neregulat, reporterul făcând analogii cu fortificaţiile engleze.
 
Misiunea franceză va ridica ancora din portul Constanţa pe 27 noiembrie, la căderea zăpezii. În nota care precede finalul lucrării, autorul îşi motivează excursul asupra geografiei, istoriei şi etnografiei Dobrogei ca şi lucrarea Mission médicale dans la Tartarie Dobroutcha, din revista l’Union medicale, 1857, spre a demonstra, cu argumentele reporterului de la faţa locului, că armata franceză a fost decimată de epidemia de holeră, şi nu din altă cauză, orice speculaţie în legătură cu acest deznodământ neeroic neputând fi pusă în legătură cu provincia pontică.
 
Camille Allard subliniază că românii din Dobrogea sunt „plini de acea inteligenţă care-i caracterizează într-un aşa de înalt grad”, căci „trebuie să fie în această rasă un resort remarcabil, ca să fi putut rezista la această viaţă de teamă şi mizerie, care-i este hărăzită de atâta vreme.” Şi această dovadă de simpatie o făcea la aproape patru secole de ocupaţie otomană, când elementul autohton supravieţuise în spaţiul de influenţă şi comandă musulmană!
 
Despre diplomație și spionaj francez la Constanța, în următoarea ediție de marți a cotidianului ZIUA de Constanța. 

Ti-a placut articolul?

Comentarii