Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
13:16 22 10 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

istorie-pe-scurt.ro Povestea primului Abecedar, cel al lui Ion Creangă

ro

10 Sep, 2016 22:50 1537 Marime text
”Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară” (Abecedarul lui Creangă), este o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. A apărut la Iași pe 11 septembrie 1868 și a avut 23 de ediții succesive până în 1893.

După unirea Principatelor, una din problemele cu care se confruntau autoritățile școlare din a fost uniformizarea manualelor, modernizarea conținutului lor și generalizarea alfabetului latin în redactarea acestora. În vederea soluționării ei, legea instrucțiunii prevedea ca ministerul educației să organizeze concursuri pentru elaborarea cărților școlare. Un astfel de concurs a fost organizat în 1865, având ca scop și realizarea unui „Abecedariu”. Manualulele „fiind cărți destinate pentru clasele primarie, caută să fie scrise în limbă câtu se poate de populară; să fie lucrate după cele mai noi metode de învățământu [...]; să nu fie reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școle, și în totu modu să fie superioare cărților esistente”. În 1866 Consiliul permanent al instrucțiunii a constatat că nu s-a putut obține rezultatul dorit și a propus reluarea concursului.

În 1864, tânărul Ion Creangă a fost numit prin decret domnesc institutor provizoriu la clasa I-a, secțiunea a II-a, a școlii primare Trei Ierarhi. Începe astfel o lungă carieră în care scriitorul a slujit cu pasiune în învățământ (chiar și pe timpul destituirii sale vremelnice, între 1872 și 1874), până la agravarea bolii sale, spre sfârșitul vieții. Încă din primii ani de institutorat, marele povestitor a început să strângă material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. A făcut-o, probabil, la îndemnul lui Titu Maiorescu și mai ales datorită nevoii grabnice de cărți școlare din acea perioadă.

Ion Creangă alături de alți cinci institutori a constituit o echipă care avea intenția de a compune un abecedar corespunzător noii epoci. Până atunci copiii învățaseră ”după ureche” și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și slabe calitativ. Colaboratorii (care conform celor spuse de Creangă s-au reunit încă din perioada 1863-1864) și-au împărțit sarcinile, Creangă păstrându-și „partea literară și dreptul de a trece prin ciur totul din punctul de vedere al corectei vorbiri”. Pentru discuții și redactare, colegii se reuneau fie seara în localul școlii ori acasă la Răceanu(unul dintre institutori), fie probabil mai ales în locuința lui Creangă, „pentru că diaconul lucra în sudori și voia să se simtă la largul său. Țăranul, când prășește, stă cu piciorul gol și cu pieptul desfăcut și scuipă-ntâi în palme”. Lucrarea a fost finalizată în 1867 și propusă inițial spre publicare societății Junimea, care a acceptat-o. Totuși, tipografia acesteia nu dispunea de mijlocele tehnice necesare imprimării scrisului de mână, iar apariția cărții risca să întârzie. Autorii s-au adresat atunci nou înființatei „Societăți pentru învățătura poporului român” de la Iași. Aceasta a numit o comisie alcătuită care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.

Prima ediție a fost publicată pe cheltuiala „Societății pentru învățătura poporului român” în data de 11 septembrie 1868 la Iași într-un număr de 4000 de exemplare. Autorii au renunțat la remunerația ce ar fi urmat să o primească pentru prima ediție a acestei lucrări, cu condiția ca beneficiul obținut să finanțeze apariția unei a doua ediții – care a văzut lumina tiparului într-un tiraj de 8000 de exemplare în noiembrie același an. În 1876 aceeași societate a stipendiat publicarea unui nou tiraj de 12000 exemplare. Imediat după prima ei apariție, lucrarea a fost aprobată și adoptată ca manual. Manualul fiind un succes imediat, cea de-a doua ediție a cuprins 72 de pagini, îmbunătățiri și adăugiri succesive de texte și imagini au dus în 1893 la un volum de 88 de pagini. Manualul a avut un deosebit succes, fiind difuzat în întregul Regat și, a servit inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul, rar pentru acea vreme, de 36.000 de exemplare. În anul morții lui Creangă se publicase în peste 500.000 de exemplare.

”Metodă nouă de scriere și cetire” a fost prima lucrare publicată sub semnătura lui Ion Creangă. Ea i-a adus autorului un câștig care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: ”Învățătorul Copiilor”, ”Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, ”Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și ”Geografia Județului Iași”. Abecedarul lui Creangă avea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și tabele aritmetice. Prima parte a purtat inițial titlul „Litere mici de scrisu și de tipariu – Cuvinte une-silabe și propuseciuni” (termenul „propuseciuni” a fost înlocuit uterior cu acela de „propoziții”, iar „une-silabe” a fost înlocuit cu „de câte-o silabă”). Această parte era divizată în 23 de „lecțiuni”, dintre care primele 10 erau destinate învățării literelor mici ale alfabetului latin al limbii române. Lecțiile 11-23 se refereau la grupuri de litere cu rol special în formarea silabelor și pronunțare: consoane „nedespărțibile”, i și u semivocalice în diftongi și triftongi, grupurile ce – ci – ge – gi.
Partea a doua era intitulată „Cuvinte de mai multe silabe și propuseciuni” și cuprindea inițial 18 lecții (numărul acestora a crescut în edițiile de mai târziu). În cadrul lor erau învățate alte grupuri de litere cu probleme ortografice și ortoepice speciale, primele noțiuni de gramatică (numărul „singurit” = singular „înmulțit” = plural), literele majuscule și semnele de punctuație. Ultimele lecții ale acestei părți cuprindeau și primele texte mai elaborate, în versuri și proză. Partea a treia conținea istorioare morale, fabule poezii și proverbe. Bucățile de citire care predominau erau fie cu rol moralizator ori care descriiau fenomene naturale, subiecte din literatura populară sau aflate în legătură cu probleme din viata de zi cu zi. Se găseeu și unele texte (precum Mărirea strămoșilor, Ștefan cel Mare și șoimul, Unirea face puterea, Patriea mea) care tratau probleme ținând de statul român și istoria sa în contextul național și geografico-istoric.

Alături de operele similare ale altor autori, abecedarul lui Creangă a făcut parte dintr-o serie de lucrări cruciale pentru dezvoltarea limbii și literaturii române. Bine conceput și suport al aplicării în România a unei noi metode de învățare, manualul a fost apreciat de către corpul profesoral, fiind utilizat pe scară largă în România timp de mai multe decenii.

După destituirea sa din învățământ, în vara anului 1872, pentru a nu fi stânjenită difuzarea, din anunțurile referitoare la „Metodă nouă de scriere și cetire” publicate în ziare în preajma deschiderii noului an școlar, numele lui Creangă a fost îndepărtat dintre autori (faptul că acesta fusese înlăturat de la catedră prin aplicarea celei mai severe pedepse disciplinare, nu putea contribui la răspândirea cărții). Deși cu trecerea anilor s-au adus unele critici Abecadarului lui Creangă, acele stângăcii pot fi explicate prin faptul că învățănâmântul românesc modern era abia la început, iar marele povestitor are meritul de a fi încercat ceva nou, ceva la care puțini s-ar fi încumentat și foarte puțini au reușit să scoată la capăt atât de bine cum reușise fiul Humuleștiului.

Sursa text: istorie-pe-scurt.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii