Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
13:43 21 09 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Crucea. Omul Centenar Părintele Serghie Oancea, singurul preot fost deţinut politic în viaţă din Arhiepiscopia Tomisului (galerie foto)

ro

13 Sep, 2018 00:00 4892 Marime text
Cetăţeanul emblematic pentru comuna Crucea este preotul paroh Serghie Oancea, fiu al satului.
Este singurul preot fost deţinut politic în viaţă din Arhiepiscopia Tomisului. S-a născut pe 27 iulie 1926 în comuna Crucea, jud. Constanţa. A fost arestat în 1949 şi a făcut trei ani şi şase luni de închisoare pentru că a luat atitudine contra regimului. A trecut prin lagărele de muncă de la Poarta Albă, Peninsulă (Valea Neagră) şi Galeşul. 
 
La cei 92 de ani, nu se plânge de viaţa lui de „deţinut la Canal”, pentru că, spune el, nu a suferit nimic pe lângă ce a suferit Mântuitorul.
 
Redăm mărturia părintelui Serghie, pusă la dispoziţie de administraţia comunei Crucea.
 

Arestarea

 
„– De ce v-au condamnat?
– În 1949 eram student, anul I la Teologie. A venit un ordin ca toţi fiii de chiaburi să fie încorporaţi pentru muncă. Am fost luat la o unitate specială din Bucureşti, la Băneasa, până în 1950. Eram 60 de inşi care munceam la Floreasca. Aveam bocanci rupţi în picioare, un veston şi o bonetă de la uniforme de Jandarmi vechi din 1920, arătam foarte rău. Nemulţumiţi de condiţii, mi-a venit ideea să facem cu toţii o reclamaţie la Gheorghiu-Dej. Am fost cam dur, spunând că a ajuns cuţitul până la os şi românul nu mai poate trăi în condiţiile astea. Cei de la Salva-Vişeu pot merge acasă iar noi stăm robi mai rău ca cei din Egipt care au ridicat piramidele.
 
Unul dintre colegi m-a trădat şi au venit trei ostaşi, mi-au pus cătuşele şi m-au adus pe jos, mergând pe lângă maşina lor, vreo 10 km, de la Băneasa până la Judecătorie, în Piaţa Naţiunilor Unite. Pentru că erau foarte multe procese, mi-au amânat judecata şi m-au ţinut arestat pe la Văcăreşti şi Jilava vreo două luni. Aici celulele erau pline de deţinuţi, în celula mea erau vreo 70-80 de oameni, între care şi un preot. Este singurul preot pe care l-am văzut în toată detenţia mea. Nici nu ştiu cum îl cheamă, pentru că nu prea puteam comunica, dar tuturor deţinuţilor li se punea în vedere să nu rostească numele de preot.
 
Ei arătau ca noi, tunşi, bărbieriţi, în zeghe. Iar la Canal nu îi punea laolaltă, îi împărţea prin brigăzi. Mai târziu, alţi confraţi mi-au spus că am trecut pe lângă preoţi, dar eu nu ştiam atunci (n.r. - explicabil din cauza regimului de teroare, izolare internă practicat în închisori, dar şi faptului că părintele era încă militar). Într-o dimineaţă am făcut o slujbă cu el, după care l-au ridicat şi nu l-am mai văzut.
 

Procesul

 
– La proces, completul de judecată era format dintr-un preşedinte şi oameni luaţi de pe la ţară sau muncitori. M-au întrebat cine m-a sfătuit să pun la cale instigarea din scrisoare. Le-am spus că am făcut-o din proprie iniţiativă.
Eşti bun de condamnat la moarte, mi-a răspuns, dar eu nu am fost afectat. Însă un procuror a intervenit şi a spus: Ia uitaţi-vă la el, că e nevinovat. Băiatul ăsta se poate repara. E tânăr. Nu sunteţi de acord să-i reducem pedeapsa?
Şi atunci mi-au redus-o la 2 ani (şi 5.000 lei), pentru instigare publică. A venit duba noaptea şi în zorii zilei, pe vânt şi ploaie torenţială, m-am trezit la Poarta Albă.
 

Canalul


– Cum a fost viaţa la Poarta Albă?
– Când am ajuns, ne-a injectat în braţ, nu ştiu cu ce, aşa era ordinul. Erau barăci de scândură învelite cu carton. Am ajuns într-o brigadă numai de militari, eram cel mai tânăr, şi am început munca la Canal. Practic, am fost cei care am deschis şantierul. Şi mi-a ajutat Dumnezeu, prin tinereţea mea, să văd pusă şi temelia mânăstirii Galeşul, de Înaltpreasfinţitul Teodosie şi părintele Iustin Pârvu.
Aici erau deţinuţi de tot felul: de drept comun, politici, studenţi şi militari. Erau 64 de brigăzi, a câte 60 de oameni.
 
Programul era împărţit în trei: 8 ore de muncă, 8 ore de somn şi 8 ore activitate în închisoare. Baie făceai la 3 săptămâni, iar la o lună de zile, aveam o zi liberă de muncă. Atmosfera era apăsătoare că printre noi erau strecuraţi deţinuţi-informatori. Dar eu ştiam de la căpitanul meu de la Bucureşti că gura bate fundul. Intrase frica în mine şi nu stăteam de vorbă cu nimeni. Deţinuţii politici însă găsiseră metode prin care reuşeau să vorbească. Dacă îi prindea, pedeapsa era bătaia sau îi lua şi duşi erau. Unii au încercat să evadeze săpând un tunel pe sub pământ. Când au fost descoperiţi i-au bătut până la epuizare.
 
Pe şantier nu ne dădea nici apă, nici mâncare, iar la închisoare mâncarea era rea. Apă nu prea beam, nici vara nici iarna, că nici nu simţeam nevoia. Nici transpiraţie aproape că nu mai aveam. O singură dată am mâncat şi eu mazăre (NR- o spune pe un ton duios, ca de copil care îşi aduce aminte de Rai). O, Doamne, am ridicat ochii către cer şi mă întrebam dacă o să mai vedem. N-am mai văzut.
Iarna era foarte greu. Ziua te mai încălzeai la muncă, dar noaptea tremuram de nu mai puteam. Mantaua era subţire, iar patul era din stinghii goale şi doar o pătură.
 
În privinţa celor care mureau, erau foarte stricţi. Care au murit, au murit fie sub malurile de pământ, fie de foame sau de bătrâneţe. Într-o noapte au vrut 3 militari să meargă să îngroape un „hoţ”, aşa îi numea pe deţinuţi. Altă dată, într-o noapte, tatăl învăţătoarei mele, moş Dumitrache, a venit la mine flămând şi pe ascuns, că nu aveam voie să trecem de la o brigadă la alta, cerându-mi de mâncare. I-am dat jumătate din sfertul meu de pâine şi i-am spus să vină a doua zi, că îi mai opresc de la raţia mea. Nu a mai venit, că peste noapte a murit. A fost îngropat undeva pe acolo, ca mulţi alţii. Nu era cimitir. Îl ducea pe câmp, aduceau vagoane de pământ peste ei şi aşa îi îngropa, fără slujbă, fără nimic.
 
Credinţa aproape mi-o pierdusem. De atâta oboseală, aproape nu mai ştiam nimic de Dumnezeu. Mă mai închinam seara sau dimineaţa pe sub pătură, sau pe ascuns, pe drum, că era ordin că este interzis să îţi arăţi credinţa. Dacă te vedeau că te rogi sau te închini, spuneau că nu eşti destul de obosit şi te băteau sau te puneau la munci suplimentare.
 

Bătut de Paşte


– Cum aţi ajuns la Peninsulă (Valea-Neagră)?
– S-a format o brigadă de studenţi şi am fost transferat acolo. Erau 18 brigăzi, 2.000 sau 3.000 de persoane. Într-o parte mai bătrâni, în alta noi. Viaţa era apăsătoare, din cauza brigadierilor informatori, care te trăgeau de limbă şi te raportau mai departe, sub pretextul că te eliberau mai devreme. Într-o noapte m-au sculat, m-au dus într-o cameră şi m-au acuzat că mă uit după avioane şi aştept să vină americanii. Asta pentru că îmi plăcea să stau noaptea şi să mă uit la stele.
 
Apoi m-au bătut până am ajuns plin de sânge şi am căzut. Îmi aduc aminte că auzeam nişte clopote din sat, băteau pentru slujba de Înviere şi eu mă gândeam că stau bătut. Dimineaţă, m-au dus la muncă, aşa bătut cum eram. Apoi au cerut de acasă o caracterizare despre mine şi un vecin, invidios pe mine, care ajunsese primar, a spus că sunt periculos, aşa că mi-au prelungit închisoarea cu încă un an şi jumătate.
 
Munca era foarte grea, că încărcam pământ la vagoane şi uneori erai nevoit să arunci pământul în vagon de la 3 metri adâncime. Norma era de nouă metri cubi de pământ pe zi. Dar noi, ca să ne mai treacă amarul, ne mai apucam de cântat. Era un student, Ovidiu Grămadă, de la Filarmonica din Cluj, care avea o voce frumoasă, iar deţinuţii îi strigau mereu să le cânte. Era închis pentru că a vrut să fugă în Ungaria.
 

Execuţia publică


– Unul dintre deţinuţi a vrut să evadeze şi a fost prins (n.r. - este vorba despre deţinutul Dumitrache, originar din Ploieşti, descris de Pintilie Iacob în cartea „Vremuri de băjenie şi surghiun”). L-au răstignit pe un stâlp, ca pe Hristos, au adunat toţi deţinuţii şi ne-au ameninţat: „Uite-aşa o să păţiţi toţi”, după care au tras rafale de mitralieră în el până l-au făcut praf, ca să fie exemplu.
 

Eliberarea

 
– Cum aţi ajuns la Galeşul?
– Galeşul era o colonie de până la 2.000 de oameni, de unde, cred eu, te pregătea de eliberare (în 1953). Aici era un regim mai greu de lucru, la cariera de piatră, unde făceam piatră pentru şosele. Norma era de un metru cub pe zi, dar eu reuşeam să fac şi două, ca să pot ajuta pe cei mai slabi. 
Munceam ca un rob, trupul a început să mă lase, uite aici o bătătură de 60 de ani de la Canal, pe care o am ca amintire.
 
Jos se vedea satul Galeşul şi vedeam oamenii din sat şi mă gândeam dacă o să mai ajung cândva liber. Ajunsesem să nu mai ştiu ce înseamnă să fii liber. Într-o dimineaţă de februarie, în 1953, garda mi-a spus că nu mai plec la muncă. Au făcut control peste tot, pentru un coleg, care lipsea la numărătoare. El însă adormise sub pat, de oboseală. L-au luat la bătaie, după care m-au eliberat, cu domiciliu forţat. Am ieşit pe poartă cu hainele rupte, cu picioarele goale în nişte bocanci vechi. Ne-au băgat într-un camion, ne-au dus în Constanţa şi ne-au lăsat liberi. Mă uitam pe străzi şi parcă eram căzut din Lună.
 
Dar n-am visat vreodată că ajung în democraţie, cu atâta libertate. Libertatea neînţeleasă, lipsa de responsabilitate, este cauza pentru care se fac atâtea răutăţi”.
 

Citeşte şi:

 

Interviuri live Gheorghe Frigioi - „În Anul Centenar, avem nevoie mai mult ca oricând să se popularizeze istoria Dobrogei, să fim uniţi, să ne «strângă» și Dunărea, și Marea Neagră!” (video)

 

Interviuri live Cele mai importante etape în dezvoltarea comunităţii Satişchioi, actuala comună Crucea din judeţul Constanţa, în ultimul secol (galerie foto + documente)

 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii