Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
01:08 25 06 2022 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

210 ani de la Pacea de la București (16/28 mai 1812) Sfârtecarea națională-teritorială a teritoriului românesc - Anexarea de către Imperiul Rus a teritoriului de est al Moldovei - Basarabia

ro

16 May, 2022 10:24 1147 Marime text

Se împlinesc astăzi, 16 mai, 210 ani de la semnarea Păcii de la București (1812) – la Hanul lui Manuc-Bey – între Imperiul Otoman (care nu era îndrituit a tranzacționa un teritoriu care nu-i aparținea de drept, pe care trebuia, în fapt, să-l protejeze) și Imperiul Rus (aflat în expansiune spre sud-estul continentului) – eveniment fatidic în istoria neamului românesc, când partea de est (numită mai târziu Basarabia) a Principatului Moldovei este dislocată din trupul strămoșesc și inclusă în cadrul împărăției moscovite: „Numele Basarabiei ne evocă o istorie întreagă. Istoria Basarabiei înseamnă în sensul restrâns al cuvântului, istoria prefacerilor şi frământărilor prin care a trecut de-a lungul veacului această parte a ţării, din motive istorico/geografice. Toate frământările se cuprind, ca într‑un simbol, în însăşi numele provinciei, de cea mai curată origine românească, nume care a acoperit însă această regiune ca zăbranic al morţii, mai mult de un veac, sub străinul cotropitor. Cuvântul Basarabia ne reaminteşte de o lungă perioadă a dominaţiei ruseşti în cele mai asupritoare condiţii ale provinciei curat româneşti, de sub care a scăpat printr-un miracol” – se arăta de către Dumitru Th. Pârvu în teza de doctorat în Drept cu titlul Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaționale (Contribuţii la cunoaşterea raporturilor diplomatice româno-ruse, susţinută în februarie 1944 (neintrodusă însă în circuitul ştiinţific decât în urmă cu un deceniu).

În dinamica contextului geostrategic regional de azi, reamintirea câtorva repere istorice ni se pare utilă întru informațiunea cetitorilor.
... La sfârșitul veacului al XVIII-lea, războaiele ruso-otomane – la care participă, la unele, și Imperiul Habsburgic –, sunt marcate în finalul lor prin retrageri successive ale otomanilor, lăsând spații rapid ocupate de Rusia Ţaristă. Cu toate că Petru cel Mare recunoscuse granițele Moldovei lui Dimitrie Cantemir, la 1711 („între râul Nistru, Camenița, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea, granițele țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei”), în 1792-1793 Imperiul Rus ajungând până la Nistru, ținta Sankt Petersburgului o constituia sud-estul Europei, respectiv strâmtorile Mării Negre. Or, în Peninsula Balcanică – dominată încă de către otomani –, la începutul secolului al XIX-lea se vor ciocni interesele Rusiei cu cele ale altor Puteri, în primul rând Franța. Rivalitatea franco-rusă în zonă va jugula, în cele din urmă, soarta părții de est a Moldovei; împăratul Napoleon, având tot interesul de a izola Anglia și a neutraliza Imperiul Habsburgic, își dădea seama că nu putea realiza aceste scopuri fără a ține seama de Rusia. De aceea, el a căutat să-l atragă pe Alexandru I, consimțind la accesul spre Dunăre al Imperiului Ţarist, inclusiv prin ocuparea și înglobarea Principatelor Române în Statul Rus.

Astfel, în toamna anului 1808, la întâlnirea de la Erfurt, Napoleon își dă acceptul la pătrunderea Rusiei spre Balcani, dar și spre nordul continentului – aici, spre a se asigura securitatea St. Petersburgului –, admițând recunoașterea hotarului acesteia la Dunăre. Cu alte cuvinte, Principatele Române erau „cedate“ de mărinimosul francez țarului rus, interesele Franței prevalând față de existența autonomă a celor două Principate Române – Moldova și Valahia.
 
În următorii ani, însă, rivalitatea dintre Rusia și Franța va fi benefică pentru cele două state românești, iar în cele din urmă, în fața amenințării invaziei franceze, în 1812 Rusia se va grăbi să încheie pacea cu Turcia, cu care era în conflict din 1806, ocupând o parte a Moldovei, până la Prut. „Acum o sută de ani, tocmai la 16 mai 1812, prin Tratatul de la București, între Rusia și Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la Gurile Dunării. E oare o umilință în aceasta?”, se întreba Nicolae Iorga într-o cuvântare rostită la București, la 16 mai 1912. „Am stat noi la luptă, am fost biruiți, ni s-a smuls o parte din țară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit și jurat?”

În împlinirea evidentului rapt – consimțit de Marile Puteri ale vremii, din interese geopolitice proprii, în pofida intereselor românilor autohtoni –, Rusia își adăuga încă o provincie, partea Moldovei dintre Prut și Nistru, fiind primul pământ creștin „eliberat” de sub otomani de către pravoslavnicul țar în împlinirea politicii sud-est europene/balcanice a lui Petru cel Mare, anul 1812 fiind considerat o dată nefastă în istoria românilor, un adevărat „Annus Horribilis” – cum circumstanțiază într-o consistentă monografie istoricul Vlad Mischevca.

De altfel, istoricii ruși vor recunoaște substratul expansionist al Rusiei, unul dintre ei (Leon A. Casso; a fost și ministru imperial) scriind în 1913 că „planurile noastre primordial au fost mult mai mari. În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte și că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la urmă, să ne mulțumim cu un câștig mult mai modest. Din ceeace am dobândit, am alcătuit provincia Basarabia. Cât ne-a costat acest câștig? După socotelile contemporanilor, aproape 200.000 milioane de ruble și 150.000 de oameni (în războiul ruso-turc, din 1806-1812 – n.n), din care mai puțin de 1/3 au murit în lupte. Ceilalți au căzut jertfă epidemiilor și climei din Muntenia și Bulgaria, cu care soldatul rus nu este obișnuit. Dar, și acest adaos – recunoaște, în volumul Россія на Дунае и образованіе Бессарабской области /Rusia la Dunăre și formarea regiunii basarabene/ (publicat la Moscova în 1913, şi relevă istoricul  şi omul politic de origine moldoveană – ne-a fost folositor pentru următoarele motive: 1.El ne apropia de peninsula balcanică: şi al  2 ne dă putința să stăm cu picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde în viitor mai departe în paguba Imperiului turcesc, potrivit politicii Ecaterina a II-a. Prin acest tratat statul nostru a căpătat o rotunjire a Noii Rusii, dând siguranţă Odesii, născută de curând, care până acum era mereu îngrozită de tătarii neastâmpăraţi din Bugeac. Dar, afară de aceasta, cel mai esenţial moment în acest câștig a fost faptul că pentru prima data Rusia a anexat supuși creștini de ai Porții din Europa”.

Acești „supuși creștini” vor fi sacrificați în continuare pe altarul intereselor geopolitice ale Marilor Puteri – în avantajul Imperiului Rus –, „problema Basarabiei” devenind subiect al disputei acestora şi al istoriografiei (cum relevă în zilele noastre istoricul chișinăunean Valentin Burlacu): „Istoriografia problemei distinge între o paradigmă românească şi una îngust moldovenistă, aflate de-a lungul timpului într-un raport de maximă tensiune. Dacă prima integrează, în mod firesc, moldovenii de la est de Prut şi Nistru unui trunchi comun al tuturor românilor, cea de-a doua, tinde să dea o expresie distorsionată originii şi profilului lor etnolingvistic, să-i decupeze şi să-i singularizeze din peisajul general românesc”.          

În 1856, „chestiunea orientală” este tranșantă, din nou, la Congresul de Pace de la Paris, în urma Războiului Crimeii, pierdut de către o Rusie feudal-autocratică, înapoiată economic și militar. Cu acest prilej, sudul Basarabiei este înapoiat Principatului Moldovei, firește, nu de dragul reparației unei nedreptăți, ci – într-un context internaţional favorabil – pentru a înlătura Rusia de la stăpânirea Gurilor Dunării (şi debușeu prin care tranzitau cerealele românești spre Anglia).


Două decenii mai târziu, „chestiunea orientală” este redeschisă, în contextul în care avem de-a face acum cu o Rusiei mai puternică, ce dorea recuperarea sudului Basarabiei, respectiv stăpânirea Gurilor Dunării. Acum, acestea nu mai prezentau un tot atât de mare interes pentru Puterile Europene (între altele apar pe piața europeană cerealele nord-americane; din 1856 acționa și Comisia Europeană a Dunării, iar pe de altă parte, interesul acestora e focalizat spre centrul Peninsulei Balcanice). Ca urmare, asistăm la un veritabil troc între Marile Puteri, pe seama teritoriilor altor popoare; astfel în 1875, cancelarul Bismarck, omul-forte al Europei, se declară de acord ca Rusia să reocupe cele trei județe sud-basarabene, în schimbul acceptării de către țar ca Austro-Ungaria să ocupe Bosnia, târg ce se va materializa prin Tratatul de Pace de la Berlin, din 1878!
  
După 1812, viaţa social-economică a noii „achiziţii” imperiale a Sankt-Petersburgului se va dezvolta, aşadar, în cadrul Imperiului Rus.

Istoricul Valentin Tomuleţ, autorul documentatului volum Basarabia în epoca modernă (1812-1918 (Instituţii, regulamente, termeni), apărut în 2012 la Chișinău relevă coordonate ale evoluției în cadrul Imperiului Rus: „Anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru s-a produs în momentul când în Imperiul Rus avea loc un proces rapid, deşi anevoios, de modernizare şi europenizare. La începutul sec. al XIX-lea în viaţa politică a Imperiului Rus se maturizează două tendinţe de bază care îşi au rădăcinile încă în sec. al XVIII-lea. Reformele realizate în timpul domniei lui Petru I, «absolutismul luminat» al Ecaterinei a II-a au demonstrat că autocraţia se pronunţa ca adept activ al procesului de emancipare a Rusiei. Procesele de ordin obiectiv, din cadrul vieţii economice, legate de geneza şi evoluţia relaţiilor noi capitaliste, au ridicat pe arena politică, la începutul secolului, largi forţe sociale cointeresate în modernizarea ţării. Ca rezultat, procesele care aveau loc în guberniile interne ruse s-au reflectat cu o anumită intensitate, în mod obiectiv, şi la periferiile naţionale, inclusiv în Basarabia. Dar, aceste procese de modernizare şi europenizare au luat în Basarabia forme coloniale, fapt ce a influenţat direct asupra specificului dezvoltării provinciei în sec. al XIX-lea. Deci, e şi firesc interesul nostru  pentru studierea schimbărilor care au avut loc în viaţa economică, socială, politică şi spirituală a Basarabiei pe parcursul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, ceea ce ne va permite a elucida, cu lux de amănunte, aceste forme coloniale de modernizare.

Drept exemplu elocvent de asemenea forme coloniale de modernizare serveşte atitudinea vădit discriminatorie pe care o avea ţarismul faţă de dezvoltarea diferitelor ramuri economice din Basarabia. Promovând o politică protecţionistă şi temându-se de orice concurenţă ce putea parveni din Basarabia (probabil, mai mult din lipsă de informaţii despre situaţia economică din provincie, despre care E.F. Kankrin, ministrul de Finanţe al Rusiei, a scris nu o singură dată), ţarismul nu susţine din start acele puţine ramuri industriale ce deja existau sau care se aflau în proces de constituire în Basarabia. Ca rezultat, Basarabia se transformă într-o colonie: piaţă sigură de desfacere a mărfurilor industriale şi de manufactură ruse şi o  bază de materii prime ieftene pentru tânăra industrie rusă. Aceasta, la rândul său, a influenţat direct procesul de formare a burgheziei naţionale”.

Acelaşi autor subliniază cu alt prilej: „Ţarismul a început să traducă în viaţă în această provincie politica sa colonială (...), să întărească prin intermediul aparatului administrativ de stat orânduirea existentă, să-şi consolideze sprijinul social pe baza boierilor şi a coloniştilor din regiune”, din rândul băştinaşilor şi a noilor veniţi formându-se „elitele” social-politice şi economice ale guberniei Basarabiei; într-adevăr, el va încuraja, între altele (precum acordarea unor întinse suprafeţe de pământ ofiţerilor şi funcţionarilor ruşi, dar şi unor boieri autohtoni), şi stabilirea de colonişti – de diverse confesiuni – mai ales bulgari şi germani, care au avut – alături de evrei, armeni, lipoveni şi greci (sub acest etnonim se „ascundeau”, în fapt, şi familii de vlahi/aromâni veniţi din Balcani) – reale aptitudini lucrative, contribuind, şi ei, la modernizarea regiunii, pe diverse planuri; inclusiv în plan urbanistic.  

În ciuda practicării unei politici de rusificare (inclusiv prin încurajarea minorităţilor etnice şi confesionale) și deznaționalizare – atenuată în primele decenii ale veacului al XIX-lea, accentuate în a doua jumătate a secolului –, de lipsa libertăţilor de exprimare, românii basarabeni își vor păstra cu sfințenie datinile şi obiceiurile seculare, conștiința de neam şi limba – deşi aceasta a fost predată în învăţământul laic (nu în toate şcolile) doar ca materie de studiu, nu ca şi limbă de instruire: „În anii 1812-1918 limba română nu s-a predat în toate şcolile laice din Basarabia, ci doar: în Liceul Regional din Chişinău (din septembrie 1835 până în februarie 1866); în şcoala ţinutală nr. 1 din Chişinău (ianuarie 1830 până în aprilie 1869); în şcoala ţinutală nr. 2 din Chişinău (din ianuarie 1863 până în ianuarie 1867); în şcoala ţinutală din Bălţi (din august 1828 până în ianuarie 1830, apoi din octombrie 1843 până în februarie 1871); în şcoala ţinutală din Hotin (din septembrie 1843 până în 1860); în şcoala ţinutală din Soroca (din aprilie 1851 până în februarie 1871). În şcolile elementare (lancasteriene) orăşeneşti limba română s-a predat din 1824 până în1834, iar în cele elementare de la sate – în unele până în 1858 (când au fost trecute în subordinea Ministerului Instrucţiunii Publice); în şcolile elementare pentru popor, româna nu s-a predat deloc; şi doar în puţine şcoli parohiale săteşti (unde preoţii şi diaconii nu ştiau ruseşte) şi în unele şcoli ale profesorilor particulari limba română a fost utilizată în predare pe tot parcursul anilor 1812-1918. În Liceul Regional din Chişinău şi în şcolile ţinutale din Basarabia limba română s-a predat în ruseşte. În şcoala elementară utilizarea limbii române a fost permisă doar ca instrument de studiere aprofundată a limbii ruse” – arată Lidia Colesnic-Codreanca, în volumul Limba română în Basarabia (1812-1918). Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă (apărut la Chişinău în 2003).

În Rusia țaristă, din punct de vedere numeric, românii vor constitui permanent majoritatea absolută a populației  în gubernia Basarabiei– respectiv aproape jumătate la sfârşitul secolului al XIX-lea. În toamna fatidicului an 1940, cărturarul ieşean Petru Caraman arăta răspicat că „A demonstra că Basarabia este locuită de români şi că aceştia formează marea majoritate a populaţiei, este fără îndoială ceva cu totul de prisos, fiindcă ar însemna să ne pierdem timpul demonstrând evidenţe. Nu doar în baza vreunui drept de natură etnografică s-a abătut cumplita năpastă de ieri asupra ţării noastre. Şi nici în baza dreptului istoric, căci nedreptatea din 1812 nu putea deveni în 1940 un drept care să poată fi invocat de conducătorii Rusiei actuale, aşa cum s-a întâmplat... Noi ştim – şi cu noi toată lumea care păstrează obiectivitatea bunei credinţe – că ceea ce a avut de pătimit poporul românesc în ultimul timp, s-a petrecut în dispreţul total şi cinic al oricărui principiu de drept”.

 Deși o parte a boierimii a beneficiat de avantaje material și sociale din parte autorităților țariste, atenuându-se astfel, spiritul național, pe măsură însă ce ideile democratice fisurau sistemul opresiv rus, și în Basarabia se vor manifesta din ce în ce mai mult acțiunile ce vor dimensiona mișcarea națională. Decanul istoriografiei moldave de astăzi, profesorul Demir Dragnev, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, sintetizează: „Nu putem, însă, vorbi de o evoluție spre viziuni naționale moderne în mediul populației rurale basarabene. Analfabetismul a dominat în acest mediu în întreaga perioadă de stăpânire țaristă. Alexandru Boldur (istoric român născut la Chișinău – n.n.) a descris amplu tradiționalismul românesc al țărănimii basarabene, care «deși s-a adaptat la sistemul rusesc administrativ, nu s-a putut adapta la cultura rusească».

Țărănimea basarabeană a rămas, până în secolul XX, la nivelul mentalităților etnoculturale care existau aici până la 1812, conservând în mediul său datinile și obiceiurile seculare, creațiile folclorice și spiritualitatea creștin-ortodoxă, comune întregului spațiu locuit de români. Pe parcursul dominației țariste, Biserica rămânea principalul centru de cultură spirituală, națională. Mai ales în bibliotecile mănăstirești exista o atitudine specială față de cartea tipărită românească. Recent, istoricul Igor Cereteu a identificat în 28 de mănăstiri și schituri basarabene 655 de cărți românești de factură religioasă tipărite în perioada 1697-1917 în diferite centre de cultură românească, inclusiv în Basarabia.

În perioada stăpânirii țariste, țărănimea basarabeană și-a păstrat identitatea etnică în conformitate cu tradiția medievală europeană de a se identifica după țara de origine. Ei concepeau în continuare spațiul pruto-nistrean drept o parte a Țării Moldovei. Concomitent, conform tradiției seculare, ei se adresau conaționalilor lor cu apelativul «măi române!»”.

... Revenirea teritoriului de est al Moldovei în cadrul Statului Român – prin Unirea de la 27 martie/9 aprilie 1918 –, într-un cadru internațional favorabil, nu a durat, din păcate, decât puțin mai mult de două decenii. Există nădejdea astăzi însă, ca al doilea stat românesc, Republica Moldova, să se reîntrupeze cu frații de dincoace de Prut în cadrul Uniunii Europene și, de zodiile fi-vor faste, poate și mai mult, înlăturându-se efectele anexării din urmă cu 210 ani.
 
 
 
Urmareste-ne pe Google News

Ti-a placut articolul?

Comentarii