173 ani de la ivirea pe lume a lui Mihai Eminescu Valerian Petrescu - Personalități ale Culturii române și europene despre Eminescu, „sintesa sufletului românesc din vremea netulbure” (N. Iorga)

La sorocul ivirii pe Lume a celui care a fost geniul Mihai Eminescu, la 15 ianuarie 1850 – dată astrală a Culturii și Istoriei românilor –, o rememorare a împrejurărilor și oamenilor care au creat spațiul emulativ întru ridicarea Monumentului dela malul Mării (15 august 1934) ni se pare de un necesar folos național-cvltvral; mai ales că această dată reprezintă, din 2011, și Ziua Culturii Naționale.

                Autorul rememorărilor de față – apărut în „Gazeta literară”, în 1964, sub titlul STATUIA LUI EMINESCU într-o vreme a începutului revalorificării moștenirii cultural-artistice, pusă sub obroc în anii ʼ50 – a fost, în câteva rânduri, prezentat în paginile acestui ziar (între alții, de Lavinia Dumitrașcu și Simona Anghel); magistrat – inclusiv la Constanța – și publicist, animator cultural, Valerian Petrescu (1898-1969) reînvie în sinteza rememorativă și de recuperare memorială din urmă cu aproape șase decenii, fapte și oameni – mulți dintre ei, stâlpi ai spiritualității române din veacul trecut.
                Azi, la sărbătoarea Zilei Culturii Române, reamintirea lor  - mai ales pentru tânăra generație – ni se pare a fi, din partea cestora mai maturi, o îndatorire, permanentă, de suflet și simțirea național-cvltvrală românească.
 
***       
 
                În anul acesta [1964] se împlinesc 75 de ani de la moartea lui Eminescu şi 30 de ani de la înălţarea monumentului lui la ţărmul mării. Poetul îşi exprimase, în cunoscuta sa poezie-testament doar „un singur dor“ pentru cînd avea să devină „pămînt”: dorul de a fi înmormîntat la „marginea mării” ca „să-i fie somnul lin”, în apropierea „întinselor ape”, iar deasupra-i „teiul sfînt să-şi scuture creanga”.
                Dorinţa lui, repetată în cîteva variante ale aceleiaşi poezii, a rămas neîmplinită. Versurile sale se sedimentaseră însă în straturile adînci ale maselor, întocmai ca poezia de miracol a folclorului nostru, creînd imboldul de a i se ridica măcar o statuie „la marginea mării”.         Multă vreme, de-a lungul anilor, dezideratul a stăruit ca o obsesie, pînă ce în vara anului 1930 s-a luat la Constanţa iniţiativa ridicării unui monument al poetului. S-a alcătuit un comitet local de intelectuali, sprijinit de unii factori proeminenţi ai culturii noastre. Ei au însoţit cu devotament etapele nu lipsite de dramatism ale realizării acestui ţel.
 
                Socotim că asemenea evenimente sunt demne de remarcat în acest „an Eminescu“.

Nu fără un sentiment de respect desprindem, din negura anilor, figura blîndă a lui Ion N. Roman [1866-1931]. Ca preşedinte al comitetului local, acest fost prim redactor al Adevărului pe vremea cînd ziarul apărea sub conducerea lui Constantin Mille, a cimentat doar mişcarea pentru ridicarea monumentului, deoarece de la alegerea sa în acea calitate din noiembrie 1930 și pînă în iulie 1931 cînd a murit, au trecut numai cîteva luni. I-a urmat amiralul Ion Bălănescu. Activitatea comitetului a dat expresie dezideratului unanim al țării, ridicînd în bronz poate una din cele mai reuşite întrupări statuare din ţară ale lui Eminescu, executată cu acelaşi zel de sculptorul Oscar Han.
 
                Gh. Coriolan [1882-1953], fostul director al liceului de băieţi „Mircea cel Bătrîn”, casierul comitetului, administra fondurile adunate din satele dobrogene pentru ridicarea monumentului. Timp de aproape trei ani, opera poetică a lui Eminescu a fost menţinută în actualitate. Conferinţele despre poet au devenit o tradiţie. Au vorbit printre alţii prof. dr. Gh. Marinescu, L. Rebreanu, Izabela Sadoveanu, B. Lăzăreanu, S. Mehedinţi, Valerian Petrescu, abatele L. Barrai.

                Pe lîngă sprijinul moral și material al maselor, infinit mai mare decit al bogătașilor constănţeni, alături de aportul entuziast al unor membri ai comitetului local — D. Petrovici, N. Papadat, A. Vulpe, D. Stoicescu, Ionescu Dobrogeanu – îndemnurile şi colaborarea multor oameni de bine din ţară, în afară de cei amintiţi, au fost mereu prezente.
               
La 10 decembrie 1930 sosea din Copou-Iaşi această scrisoare adresată lui I.N. Roman şi semnată de M. Sadoveanu:

                „Vă mulţumesc pentru distinsa onoare ce-mi faceţi, alegîndu-mă membru de onoare al comitetului pentru ridicarea unui monument marelui nostru Eminescu. Nădăjduiesc să pot veni la Constanţa în primăvară, la finele lui Aprilie. Aş putea vorbi despre «Ion Neculce, cel dinţii povestitor artist al nostru»”.



Tot atunci, o altă misivă din Bucureşti, sub forma unei cărţi de vizită:

            „N. Iorga mulţumeşte d-lui Ioan N. Roman pentru onoarea ce i-a făcut comitetul «pentru Eminescu» şi va căuta să-i îndeplinească dorinţa”.
 
            Apoi alte numeroase răspunsuri s-au adăugat în arhiva comitetului.

            „Am luat, cu deosebită plăcere, cunoştinţă de cinstea pe care comitetului „Pro Eminescu” mi-a făcut-o prin alegerea mea ca membru in sînul lui. Daţi-mi voie să vă exprim atît Dvs. personal, cît şi celorlalţi domni din Comitet, mulţumirile mele foarte recunoscătoare. Ideea ridicării unui monument marelui nostru poet, în capitala Dobrogei, este deosebit de simpatică şi prezenţa unei personalităţi ca a Dvs. în fruntea comitetului de iniţiativă este o garanţie că realizarea va fi la înălţimea frumoaselor intenţii de-acum”. Semnat T. Vianu, Bucureşti, 11 Decembrie 1930.
 
            Paul Zarifopol [1874-1934], taciturnul şi austerul purtător de condei de la Adevărul Literar exprima aceeaşi solicitudine la 21.XII 1930:
 
            „Socotesc ca o mare cinste numirea mea ca membru de onoare al «Comitetului Pro Eminescu», ca şi binevoitoarea Dvs. chemare de a conferenţia sub oblăduirea societăţii ce prezidaţi.
            Vă rog mult să primiţi şi să transmiteţi Comitetului mulţumirile mele cele mai călduroase.
            V-aş fi foarte recunoscător dacă aţi putea dispune ca lectura mea să fie printre cele din urmă – de e posibil chiar, cea din urmă.
            Vă rog pe Dvs. să binevoiţi a alege unul din următoarele subiecte:
            a) Despre arta lui Eminescu –
            b) Eminescu, Creangă şi Caragiale – 
            c) Eminescu prozator – 
            şi a-mi comunica, nu prea tirziu, alegerea Dvs.”
 
            În lumina acestei activităţi s-a ivit şi gîndul editării unui volum omagial care să apară o dată cu înălţarea statuii. Filele lui se adunau zi cu zi alcătuind Omagiul lui Eminescu, editura Universul 1934.
 
            „Eminescu e sintesa sufletului românesc din vremea netulbure. Sintesa ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam (...) Un om ca dinsul îl vom avea din nou numai cînd peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, avînd curajul de a răminea sus pe pisc orice ape învălmășite s-ar zbate la picioarele muntelui”. În acest fel caracteriza N. Iorga geniul celui mai mare poet al nostru.
 
            Iar scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu [1876-1955] își mărturisea aceleaşi gînduri printr-o scrisoare-răspuns la rugămintea noastră:
 
            „Stimate Domnule Petrescu
            Am primit cu bucurie şi măgulire propunerea ce-mi faceţi în numele Comitetului pro-Eminescu al cărui diligent secretar sintefi.
            La acel timp al studiilor cînd ne căutam afinităţile şi maeştrii, am găsit pe ale mele In Eminescu pe care l-am admirat cu pasiune pentru ca apoi să-l preţuiesc ca pe un tezaur rar al unei culturi.
            Această idolatrie a unei generaţii din care am făcut parte cum şi unele păreri despre rolul individual al poetului şi operii sale şi rolul generic social ce au avut, am cercat a le spune în acest mic articol, omagiu al unei credinţi de iubire,pe care aţi binevoit a mi-l cere, alături de paginile valoroase ale confraţilor mei şi ale marilor critici, pentru volumul ce voiţi a edita cu acest prilej. Acest volum va fi un document scris, alături de cel sculptat al iniţiativei frumoase a Comitetului pro-Eminescu din frumosul oraş al Constanţei pe care îl locuiesc încă cu gîndul prezent şi cu bucuriile amintirii...”
 
            Iar ca o inscripţie a unui memento săpat pe un frontispiciu, sunt demne de relevat şi rîndurile Elenei Văcărescu [1864-1947]:
 
            „De cîte ori deschid volumul de Poeme al lui Eminescu am impresia că mă întorc acasă, după o călătorie lungă... Eminescu îmi vorbeşte de la suflet la suflet, îmi vorbeşte cu autoritate absolută, aşa cum îmi vorbeşte Keats sau Baudelaire. Nu numai temele, dar chiar nici conţinutul raţional nu mă uimeşte la Eminescu sau Baudelaire , ci o putere mai presus de gînd, mai presus de simţire, o putere misterioasă ce aparţine unei lumi aparte, pe care o simt, de care mă bucur, fără s-o pot explica sau dovedi”.
            Iniţiativa editării acestui volum căpătase adeziunea multor scriitori de seamă, ca Liviu Rebreanu, Brătescu-Voineşti, Tudor Arghezi, Panaitescu- Perpessicius, Mihail Dragomirescu, Barbu Lăzăreanu, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Cincinat Pavelescu, Lucreţia Petrescu şi alţii.
            La o obligaţie de conştiinţă, am socotit apoi să chem să ia parte la această preamărire şi de peste hotare condeiele prietene ale poeziei eminesciene. M-am adresat acelora care îşi arătaseră preţuirea pentru marele nostru poet.
 
            Scriitorul Septime Gorceix [1890-1964] din Franţa, făcînd o paralelă între Eminescu şi Baudelaire, ajungea la această concluzie:
 
            „Baudelaire este poetul care traduce deodată cu forţă şi rafinament o întregă civilizaţie de esenţă catolică, ajunsă la un stadiu de conştiinţă supremă. Eminescu, cu toată marea sa cultură atît de strîns legată de natura primitivă, este centrul de inspiraţie al unei societăţi patriarhale. Aceste două genii, într-o formă perfect artistică, se opun intr-un contrast care onorează facultăţile creatoare ale omului”.



Monseniorul Methodie Zavoral [1862-1942] din Cehoslovacia, reuşise să înveţe romîneşte in timpul primului război mondial şi mi-a trimis un articol scris de mîna sa în limba noastră. Iată cîteva reflecţiuni ale sale:
 
            „...este binevenită ideea d-voastră de a ridica un monument genialului poet Eminescu. Nu-i destul numai că acest nume scump şi glorios să se graveze în bronz sau în granit, ci el trebuie înainte de toate să se graveze în memoria şi inima poporului întreg şi îndeosebi a generaţiei tinere.
            Acesta este rolul frumos al şcolii şi al ziariştilor noştri şi ai voştri. Niciodată nu trebuie uitat că suntem popoare mici numericeşte şi de aceea trebuie să ne încordăm toate forţele ca să întregim ceea ce ne lipseşte în număr , prin tăria braţelor, agerimea minţii, prin înălţimea caracterului şi printr-o dragoste fierbinte faţă de patria noastră.
            Sunt fericit că mi-aţi oferit prilejul pentru ca, în numele poporului cehoslovac, să prezint omagiul meu respectuos Marelui poet”.
 
            Din Italia, profesorul Ramiro Ortiz [1879-1947] care ocupase multă vreme catedra de limba italiană la Universitatea din București, a trimis spre publicare traducerea in italienește a poeziei Mai am un singur dor – „Un sol deziderio mi resta” – din volumul său de tălmăciri eminesciene tipărit la Florenţa în 1927, iar poetul Emil Zegadlowicz [1888-1941], aceeaşi poezie în limba polonă, intitulată Testament, din volumul său M. Eminescu.
 
            Dar o expresivă, şi temeinică privire critică – o contribuţie de mare valoare la interpretarea poemului Împărat şi Proletar, a adus-o E. Sylvia Pankhurst [1882-1960], în articolul intitulat: „Hail to thee bright Spirit!” – „Salut ţie Spirit luminos!”
 
            Redau un fragment:
            „Unde, în întreaga literatură, vom găsi ceva asemănător magnificului poem epic «Împărat şi Proletar»?
            Cu o preciziune de document şi totuşi cu melodia adevăratei poezii, el ne înfăţişează într-o tavernă un grup de tineri fără cămin, blestemîndu-şi soarta, dînd liber curs tristei lor plingeri, răspîndită în toată lumea sub mii şi mii de forme, pe care geniul poetului o cristalizează intr-o chintesenţă a tuturor durerilor, urilor şi aspiraţiunilor cele mai frecvente ale nefericitei clase muncitoreşti.
            El nu strigă numai în contra înfometatei sărăcii, ci şi contra sătulei bogăţii, a nesăţioasei lăcomii şi a neîmblinzitei tiranii, aţîţaţi de linguşiri ca şi de cel mai atroce rău ce afectează omenirea –  măcinată în nenorocita ei sărăcie, de boale şi în mindrele ei năzuinţi nebuneşti, de războaie –  ignoranţă.
            Amar e protestul lor, mişcător strigătul lor arzător după îndepărtatul vis al paradisului terestru, despre care legendele le şoptesc cuceritoare speranţe, tulburîndu-le gîndurile cu înşelătoare minciuni.
            Clasificat printre pesimiştii timpului său, Eminescu face totuşi parte dintre marii optimişti. El pare numai că se apropie de desesperare, dar doreşte ridicarea omului şi speră în ea cu o ferventă credinţă (...) gîndul său e iluminat de o profundă cunoaştere a inimilor omeneşti, a durerilor şi bucuriilor lor, a temerilor şi speranţelor lor: el e mărit de sentimentul acelei mari solidarităţi şi de interesul pentru munca şi destinul omenirii, neglijind orice e fără importanţă.
            Noi îl salutăm ca pe un filozof al timpului său, rămas totuşi şi astăzi printre cei moderni, un îndrăgostit al propriului său popor şi cel mai de seamă interpret al său, un cetăţean al omenirii”.
 
            De altfel este cunoscut că E. Sylvia Pankhurst, vestita sufragetă şi luptătoare pentru cauza proletariatului, stimată de Lenin, a tradus din Eminescu un volum de poezii prefaţat de Bernard Shaw şi N. Iorga [apărut în 1930].
            Simpatiza atît de mult poporul romîn şi pe poet, încît în urma invitaţiei ce i-am făcut, a luat parte în august 1934 la dezvelirea statuii, rostind un discurs de preamărire a lui Eminescu, aducînd şi un salut din partea poporului englez. După aceea, întorcîndu-se în Anglia, a continuat seria de festivaluri la Londra, făcînd cunoscute frumuseţea şi adîncimea poeziei romîneşti a cărei expresie superioară era Eminescu.



Sculptorul O. Han [1891-1976] păstrase contactul cu noi. Sensibil la tot ceea ce se petrecea, aprecia în felul următor evenimentul:
 
             „Îmi permit să ofer domniei-voastre personal macheta în bronz a monumentului poetului Mihail Eminescu de la Constanţa, pentru a vă exprima recunoştinţa mea în străduinţele ce aţi depus peste toate vicisitudinile ce aţi întîmpinat.
            Din admiraţie pentru marele nostru poet, aţi învins şi ultimele amărăciuni survenite in realizarea unei cărţi comemorative, izbutind ca în contextul acestei cărţi să aveţi colaborarea scriitoarei engleze Sylvia Pankhurst.
            Consider că rîndurile acestei scriitoare au o deosebită semnificaţie în acest moment şi în timp. Prezenţa scriitoarei engleze la dezvelirea monumentului m-a emoţionat mult, mai ales că e firească şi justificată, ca traducătoare a lui Eminescu în limba engleză”.
 
            Cu aceste colaborări şi elanuri s-a înălţat statuia de la Constanţa.
            Bronzul lui Eminescu a poposit la ţărmul mării alături de cel al lui Ovidiu, într-o amiază fierbinte. De ani de zile, valurile mării se sparg mereu în apropierea lui, iar muzica lor îi leagănă versurile:

            Să-mi fie somnul lin,
            Și codrul aproape,
            Pe-ntinsele ape
            Să am un cer senin.

Citește și:

150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu
„Sfinxul” de la Bădăcin - apărător al valorilor democrației pluripartidiste și a integrității Țării