Părintele Marius Moşteanu „A trăi frumos nu înseamnă să răspundem la provocări, ci la a provoca în noi mai multă îngăduinţă“

Duhovnic a mii de constănţeni, preotul Marius Moşteanu, de la Biserica „Sfântul Nicolae Vechi“ din Constanţa, considerat urmaşul spiritual al „patriarhului Dobrogei“, se bucură de apreciere în rândul enoriaşilor pentru că discursul său are sens şi pentru că orice sfat de-al său are şi o pildă.
Motiv întemeiat pentru a-l provoca la o introspecţie, mai ales în preajma sărbătorilor.
 
Suntem în Săptămâna Patimilor şi vom intra din nou în disperarea pregătirilor. Ce ar trebui, de fapt, să însemne pentru creştini această perioadă?
 
Depinde foarte mult pe ce punem accent. Punem accent pe cei de lângă noi şi punem accent pe cei care ştim că vor veni şi vor număra câte furculiţe sunt de-a stânga şi câte sunt de-a dreapta şi câte linguriţe de deserturi îi aşteaptă... Sau vom căuta să ne împăcăm, în primul rând cu noi înşine, pentru că omul, în ziua de astăzi, este atât de haotic în mişcările lui tocmai pentru că nu este împăcat cu el. Dacă ar fi împăcat cu el, un om ar avea nişte priorităţi foarte bine puse la punct. S-ar gândi de ce oare ni se cere să iubim pe aproapele ca pe noi înşine. Nu cumva este o invitaţie la a întoarce privirea către noi, ca să rezolvăm ce este înăuntrul nostru? Să avem metrul etalon al iubirii în noi, ca să putem să-l folosim în iubirea cu celălalt.
 
Îmi pare că ne ducem spre abstractizare...
 
Nu poţi să evaluezi pe cineva cu o măsură luată din altă parte. Aşa cum, de altminteri, nu poţi să zici câţi metri are un litru de apă. Se amestecă unităţile de măsură. Eu, ca duhovnic, mă bucur de sfintele sărbători de Paşti când văd lumea într-o transformare, inclusiv atunci când intru într-un supermarket şi văd acea forfotă, îmi dau seama că în spatele ei stă ceva pentru care oamenii sunt mişcaţi. Poate nu sunt conştienţi toţi, dar această taină care se numeşte „sărbătoare“ a scos oamenii din casă. Au întâlnit nişte familii care nu s-au mai văzut demult, au întâlnit nişte oameni care nu şi-au mai dat bună ziua demult şi care acum au fost adunaţi de o taină cum se numeşte sărbătoarea Învierii Domnului.
 
Acest freamăt pe care îl constatăm noi trebuie să fie desluşit. Dacă îl luăm ca atare, că este un freamăt ca oricare altul, nu are nicio valoare. Contează foarte mult cu ce ochi vedem freamătul. Dacă vedem taina aceea a dorinţei omului de a întâlni pe celălalt, de a se aşeza lângă fratele său la o masă, înseamnă că forfota din supermarket nu mai este apăsătoare pentru noi, care vedem o lume bezmetică, de altminteri, care aleargă dintr-o parte în alta. Dacă vom vedea mişcarea aceasta aşa-zis haotică a oamenilor în supermarket, vom constata că lumea aproape a înnebunit.
Dar să ne amintim ce se vede la urdinişul unui stup... Nişte albine care pleacă de colo-colo. Şi dacă noi nu suntem apicultori şi nu ştim de ce unele vin şi nu se lovesc niciodată, pentru un ochi neavizat la urdinişul unui stup este un haos. Pentru un apicultor este o ordine perfectă.
 
Eu, unul, când văd oamenii aşezaţi într-o anumită linie, cu listuţe în faţă, să caute într-un mod bezmetic prin raioane, văd totuşi marea taină a sărbătorii care i-a chemat să pregătească Cina Cea de Taină. Pentru că Cina Cea de Taină este înglobarea a tot ceea ce înseamnă comuniune. Mântuitorul ne-a lăsat sfânta împărtăşanie instituită tocmai la Cina Cea de Taină. Noi facem ceea ce s-a petrecut şi acum mai bine de 2000 de ani în urmă: pregătirea pentru Cina Cea de Taină. Pentru cine are urechi de auzit sunt lucrurile acestea.
Și în momentul în care ne antrenăm să vedem lucrurile într-un fel duhovnicesc, în aceeaşi măsură vom avea şi bucuria constatării că lucrurile chiar sunt duhovniceşti.
 
Insist pe ideea de Săptămână a Patimilor şi stau şi mă întreb câţi îşi pot depăşi făţărnicia?
 
Cel mai important lucru pentru modul de viaţă creştin este să lăsăm deoparte ţintele gen săptămâna aceasta sau sărbătoarea aceasta. Dacă nu vom începe de-acum, nu de mâine, să lăsăm câte puţin din orgoliul nostru nu putem să ajungem nicăieri. Nu putem să spunem că astăzi gândim mai frumos pentru că este sărbătoare. Și mâine ce facem? Gândim urât că nu mai este sărbătoare? Trebuie să punem mai mult accent pe permanenţă, pe permanentizarea sentimentelor frumoase. Nu o să ne iasă din prima, dar nici noi nu trebuie să avem pretenţia ca la începutul nostru de îngăduinţă să ni se răspundă cu aceeaşi monedă. Important este să urmărim evoluţia noastră. Trebuie să ne intereseze mai puţin de ce produce o acţiune de-a noastră în ochii celorlalţi. La început să ne urmărim pe noi. Un om mulţumit nu poate să fie bucuros dacă începe să judece că el a făcut un pas şi celălalt nu a făcut. Dacă nu mai contabilizează răspunsurile celuilalt, va fi un fericit şi va urmări lucruri frumoase pe care le face, atâta vreme cât lucrurile acelea ţin de el. A trăi frumos nu înseamnă să răspundem la provocări, ci la a ne provoca în noi mai multă îngăduinţă.
 
Mă refeream la acţiunile caritabile care cresc în... intensitate fix în preajma sărbătorilor.
 
Între sărbătorile importante şi între zilele mari să facă ceva. Nu e plăcut să vezi că un om poartă ie numai pe 24 iunie. Să o poarte măcar de zece ori pe an cu alte ocazii. Acum am văzut foarte mult tricolor că, vezi Doamne, suntem în anul Centenar. Aş vrea ca şi de la anul încolo să se folosească tricolorul. Aş vrea ca oamenii care fac un gest deosebit în săptămâna aceasta să permanentizeze într-un fel, la o anumită scară, aceste lucruri mari. Pentru că m-am dus de multe ori în aziluri şi orfelinate în care personalul de acolo era foarte mâhnit că în această săptămână toţi îşi aduc aminte de noi. Ce ne facem de săptămâna viitoare? De atunci am tras concluzia că societatea îşi concentrează atenţia ca să dea „bine“.
 
Măcar fiecare dintre noi să învăţăm ce nu este bine să facem, şi anume această incoerenţă în a face fapte bune. Pompierismul acesta este pentru durată determinată, dar noi avem nevoie să respirăm în fiecare zi, să îmbrăţişăm în fiecare zi, celălalt are nevoie să ne ştie aproape în fiecare zi, nu numai o dată pe an. De aceea, eu cred că, picătură cu picătură, vom ajunge să trăim frumos din toate punctele de vedere.
De aceea, tuturor fiilor mei duhovniceşti, dar şi celor care nu mă cunosc le urez să trăiască Paştele în fiecare zi!