Alegeri parlamentare - trailer Iubesc felul în care mă minţi

Peste câteva luni vor avea loc alegerile parlamentare. Vom ieşi la vot ca să ne vărsăm în urne sictirul, dezamăgirea, neîncrederea. Vom da copy paste la ceea ce facem de ani buni, parcă prea mulţi, sperând că vai, de data asta lucrurile or să se schimbe. Puţin probabil să se schimbe. Fiindcă suntem unde eram acum patru ani. Exact acolo. În punctul în care actualii parlamentari, dar şi alţi aspiranţi la un fotoliu călduţ de senator sau deputat încep să-şi ţeasă mediocrele strategii, să-şi încropească anemicele echipe de campanie, să-şi adune lipitorii de afişe, tălpaşii. Să se înconjoare de oportunişti, de mincinoşi, de rejectaţi din cine ştie ce partide şi de trădători.

Suntem în acelaşi punct pentru că în România şi, deci, şi în judeţul Constanţa, oamenii de la ţară încă folosesc haznalele. Iar numărul lor e dureros de mare. Uneori se întâmplă ca vreun copil să cadă în hazna şi să moară. Regretăm oripilaţi o zi sau două sau trei. După aceea uităm. Oamenii ăştia încă beau apă din fântâni. Apă din aia cu nitraţi, să ne-nţelegem. Oamenii ăştia nu au încă o baie în casă. Rămân, cu sau fără voia lor, la periferia civilizaţiei secolului XXI.

E momentul perfect pentru ca doritorii de mandat parlamentar să se urce pe scena vreunui cămin cultural - în care poţi foarte uşor să crăpi tremurând de frig - pentru a le promite acestor muritori de rând o viaţă mai bună. Marea cu sarea. Fericirea la kilogram. Apă, canalizare, străzi asfaltate şi şcoli al căror acoperiş nu mai cade la fiecare început de an şcolar. Le vor promite cine ştie ce dispensar, eventual vreun doctor House picat din lună, însoţit de nişte asistente sexy. Le vor promite, de fapt, strictul necesar, lucrurile de care oamenii ăştia ar fi trebuit să beneficieze de foarte mult timp.

Am văzut asta în campania din 2008, vom vedea asta şi acum. Parlamentarii care vor candida pentru un colegiu din oraş sau municipiu vor planta doi pomişori şi vor vopsi, probabil în culori de partid, o băncuţă prăpădită din vreun parc de cartier. Cocoţaţi pe afişe, candidaţii ăia „fotoşopaţi" care vor cu orice preţ să fie parlamentari vor zâmbi frumos, tâmp, neconvingător. E fericirea aia de campanie, prezentă peste tot. O ştiţi cu siguranţă. V-aţi mai lovit de ea, vi s-a mai lipit pe retină. Vor minţi zâmbind, vor promite zâmbind.

Îi mai credeţi? Cel mai probabil, da. De vreme ce-i veţi vota din nou. Suntem, în felul nostru, sado-masochişti. Iubim felul în care ne mint.