Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
09:16 19 11 2026 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Alegeri Constanța 1990-2025 Pe ce principii constituționale și legale se sprijină administrația publică locală?

ro

19 Nov, 2026 09:00 154 Marime text
Concepție grafică: Gabriel Dănilă
  • Administrația publică locală se fundamentează pe următoarele principii: descentralizare, autonomie locală, deconcentrare și principiile legale.
  • Când au apărut și cum au evoluat aceste principii în dreptul public românesc?
  • Descentralizarea: puterea care coboară spre comunitate.
  • Autonomia locală: dreptul care dă conținut descentralizării.
  • Deconcentrarea: „statul prezent în teritoriu”.
  • Principiile legale: principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor de interes local deosebit, principiul eligibilității autorităților administrației publice locale, principiul cooperării; principiul responsabilității, principiul constrângerii bugetare.
  • Principiul subsidiarității și principiul legalității.
  • Limitele principiilor: statul național, unitar, indivizibil și suveran.
 
Proiectul „Alegeri Constanța 1990-2025”, prin care ZIUA de Constanța își propune să reconstituie, într-o formă centralizată, istoria celor 35 de ani de scrutine din județ, intră astăzi în prima sa etapă de fond. În articolul-argument am explicat de ce am inițiat acest demers, ce informații vom publica și care este metodologia proiectului. Astăzi deschidem primul capitol al proiectului, dedicat perspectivelor juridice în materie, pe înțelesul tuturor, pe care îl vom publica în mai multe părți:
 
(i) în articolul de astăzi, principiile constituționale și legale ale administrației publice locale (descentralizare, autonomie locală, deconcentrare) și limitele acestora (caracterul național, unitar și indivizibil al statului român); suveranitatea va fi prezentată în cel de-al treilea articol.
(ii) în articolul următor, regimul juridic al consiliului local, al primarului, al consiliului județean, al președintelui consiliului județean și al prefectului;
(iii) în cel de-al treilea articol, principiul suveranității naționale și regimul juridic al Parlamentului României, al Președintelui României și al Guvernului României;
(iv) în cel de-al patrulea articol, principiile europene, constituționale și legale în materie electorală;
(v) în ultimul articol, regimul juridic al referendumului național și al referendumului local.
 
Începem cu „temelia”: principiile pe care se sprijină administrația publică locală. Vom vedea cum s-a ajuns, după 1989, de la primăriile numite de Centru la autoritățile alese de comunitate, ce înseamnă descentralizarea, autonomia locală și deconcentrarea, care sunt principiile consacrate de Codul administrativ și unde se oprește libertatea unei comunități de a decide pentru ea însăși, mai precis acolo unde începe caracterul național, unitar, indivizibil și suveran al statului român. În articolul următor vom arăta cine „pune în practică” aceste principii: consiliul local, primarul, consiliul județean, președintele acestuia din urmă și prefectul.
 
De ce începem cu principiile și nu cu cifrele? Pentru că rezultatele alegerilor locale generale (și in genere, ale oricăror alegeri) nu pot fi înțelese fără să știm mai întâi de ce votăm, pe cine votăm și ce fac cei pe care îi votăm. Pe scurt, votăm pentru compunerea unor autorități (colegiale, cum ar fi consiliul local, consiliul județean și/sau unipersonale, cum ar fi primarul, președintele consiliului județean) care gestionează treburile comunității în temeiul descentralizării și al autonomiei locale, dar care funcționează, în același timp, în cadrul unui stat național, unitar și suveran, reprezentat în teritoriu de prefect, în temeiul principiului deconcentrării. Aceste noțiuni, pe care le-am amintit doar în treacăt în articolul introductiv, comportă o istorie și un conținut proprii, dezvoltate pe parcursul a zeci de ani.
 

I. De la primăriile provizorii la Codul administrativ

Ideea că o comunitate își poate administra singură treburile nu este nouă în dreptul românesc. Reglementări privind descentralizarea și autonomia locală existau, pentru orașe, încă din Regulamentele organice, fiind dezvoltate de Legea comunală și Legea județeană din 1864 ale lui Alexandru Ioan Cuza (Legea nr. 394/1864 și Legea nr. 396/1864). Constituția din 1923 prevedea, la art. 108, că „membrii consiliilor județene și comunale sunt aleși de către cetățenii români prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu și cu reprezentarea minorităților, după formele prevăzute de lege”. Constituțiile comuniste din 1948, 1952 și 1965 au abandonat însă aceste principii, organizând administrația după modelul centralist sovietic.
 
După decembrie 1989, provocarea a fost renunțarea la acest model și construirea unei administrații compatibile cu standardele democratice europene. Până în anul 1992, nu au avut loc alegeri locale, în pofida faptului că s-au organizat alegeri prezidențiale și parlamentare (probabil, din motive ce țin de legitimarea noului regim politic). Tranziția s-a făcut în etape. Amintim că, până pe 8 decembrie 1991, nu exista o Constituție unitară, ci mai multe acte cu caracter constituțional. Decretul-lege nr. 8/1990 a instituit primăriile ca organe locale ale administrației de stat, care au existat până la primele alegeri parlamentare postdecembriste din 1990, în vederea asigurării administrării efective a unităților administrativ-teritoriale. Legea nr. 5/1990, adoptată în lipsa unei Constituții, prevedea că, până la formarea viitoarelor organe locale, administrarea județelor, a municipiilor, a orașelor și a comunelor se realizează de prefecturi și primării, organe locale ale administrației de stat cu competență generală. Potrivit art. 6 din actul normativ sus-menționat, primarii și viceprimarii, alături de secretar și membri, au fost numiți fie de prim-ministru (doar pentru municipiul București), fie de prefectul de județ (pentru toate celelalte orașe și comune, precum și pentru sectoarele municipiului București). Un moment important în cronologia legislativă l-a reprezentat adoptarea Legii administrației publice locale nr. 69/1991 și a Legii alegerilor locale nr. 70/1991, în temeiul cărora au avut loc primele alegeri locale libere de după Revoluție, la 9 februarie 1992 (primul tur) și 23 februarie 1992 (al doilea tur).

 
La 8 decembrie 1991 a intrat în vigoare Constituția României, care consacra, la art. 119, autonomia locală și descentralizarea. Doctrina a observat încă de atunci că textul folosea „descentralizarea” într-un sens larg, care cuprindea și deconcentrarea. Revizuirea constituțională din 2003 a clarificat lucrurile: actualul art. 120 enumeră distinct descentralizarea, autonomia locală și deconcentrarea și garantează, totodată, dreptul minorităților naționale de a folosi limba maternă în relația cu administrația locală și cu serviciile publice deconcentrate, acolo unde au o pondere semnificativă, în condițiile prevăzute de legea organică.
 
Legislația a evoluat în paralel. Legile din 1991 menționate au fost modificate substanțial în 1996 (Legea nr. 24/1996 și Legea nr. 25/1996). O ordonanță de urgență din 1997 care modifica legea administrației locale a fost declarată neconstituțională, revenindu-se la forma anterioară a legii. În același an, prin Legea nr. 199/1997, România a ratificat Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, document care a influențat, în mod evident, legislația românească. A urmat Legea nr. 215/2001, care a abrogat expres Legea nr. 69/1991, republicată în 1996, principalul act normativ în materie timp de aproape două decenii, perioadă în care a fost modificată substanțial, fiind republicată în 2007. În 2019 a fost adoptat, prin ordonanță de urgență, Codul administrativ, care a reunit și sistematizat majoritatea reglementărilor anterioare, abrogând expres Legea nr. 215/2001, cu excepția unor norme care au fost abrogate odată cu data alegerilor locale generale din 2020. Codul administrativ nu reglementează regulile electorale propriu-zise, ci, spre pildă, reglementează numărul consilierilor, validarea mandatelor și funcționarea autorităților alese. Astfel, alegerea autorităților locale este reglementată astăzi de Legea nr. 115/2015, cu modificările și completările ulterioare.
 

II. Trei principii-cheie: descentralizare, autonomie locală, deconcentrare

Dacă am văzut care este „drumul” acestor principii, este imperios să vedem care este conținutul lor. Art. 120 alin. (1) din Constituție stabilește că „administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice”. Lor li se adaugă principii consacrate de lege: legalitatea, eligibilitatea, consultarea cetățenilor, cooperarea, responsabilitatea, constrângerea bugetară și subsidiaritatea.
 
Toate aceste principii se aplică după câteva reguli comune: privesc atât comunele, orașele și municipiile, cât și județele; unitățile administrativ-teritoriale (UAT) sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu; autoritățile locale au, ca regulă, competență generală; iar condițiile și limitele de exercitare sunt stabilite de lege și nu pot depăși caracterul național, suveran, unitar și indivizibil al statului.
 

A. Descentralizarea: puterea care coboară spre comunitate

Pe scurt, descentralizarea este sistemul de organizare a administrației în care comunitățile locale au propriile autorități, alese de ele, cu atribuții proprii, care rezolvă problemele acelor comunități. Codul administrativ o definește drept „transferul de competențe administrative și financiare de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, împreună cu resursele financiare necesare exercitării acestora”.
 

Descentralizarea exprimă o filosofie democratică și liberală, afirmată încă din vremea Revoluției franceze din 1789. Ea poate fi însă politică sau administrativă, iar diferența este esențială. Pentru a înțelege această diferență, ne folosim de puterea exemplului: Statele Unite ale Americii sunt un stat federal - fiecare stat federat are guvernator ales, parlament propriu, sistem juridic propriu și instanță supremă, iar competențele sale nu îi sunt „delegate”, ci îi aparțin prin Constituția federală. Mai exact, toate competențele care nu sunt rezervate statului federal prin Constituția federală aparțin statelor federate. Aceasta este descentralizarea politică, a cărei formă cea mai profundă este federalismul. România, potrivit art. 1 din Constituție, este stat unitar: un singur șef de stat, un singur Parlament, un singur Guvern, un singur sistem de justiție. Aici descentralizarea nu dispare, dar este doar administrativă: statul „deleagă”, prin Constituție și lege, anumite competențe către comunitățile locale.
 
Doctrina distinge două forme ale descentralizării administrative. Descentralizarea teritorială pornește de la existența unei comunități locale de interese, administrată de organe alese de cetățenii acelei subdiviziuni teritoriale; prin ea se previne, într-o formulare plastică a doctrinei, „apoplexia centrului” și se stimulează „circulația sanguină” a întregului sistem administrativ. Descentralizarea tehnică (sau pe servicii) presupune existența unor persoane de drept public care prestează anumite servicii publice, distincte de cele asigurate direct de stat. Elementele descentralizării sunt personalitatea juridică, rezolvarea propriilor afaceri și autonomia locală.
 

B. Autonomia locală: dreptul care dă conținut descentralizării

Dacă descentralizarea este forma, autonomia locală este substanța: dreptul comunității de a-și rezolva singură problemele. Între cele două există un raport de interdependență. Rolul autonomiei locale este explicat de doctrină: colectivitățile teritoriale autonome sunt „veritabile contraponderi” față de puterea centrală, putând preveni abuzurile acesteia.
 
Definiția legală, inspirată de Carta europeană a autonomiei locale, este următoarea: autonomia locală reprezintă „dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale la nivelul cărora sunt alese, treburile publice, în condițiile legii”.
 
Codul administrativ precizează că autonomia locală se exercită de autoritățile comunelor, ale orașelor, ale municipiilor și ale județelor (precum și, în condițiile legii, ale subdiviziunilor municipiilor) și că ea este „numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege”, privind „organizarea, funcţionarea, competenţa şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului”. Autoritățile locale exercită competențe exclusive, partajate sau delegate, iar între ele nu există raporturi de subordonare, ci de cooperare, solidaritate și egalitate de tratament.
 
Curtea Constituțională a explicat, în Decizia nr. 888/2015, că „autonomia locală se exercită prin autoritățile locale ce constituie voința colectivităților locale, exprimată prin vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat, și reprezintă aptitudinea legală a autorităților menționate de a decide, în mod independent, pe baza și în limitele legii, asupra colectivităților locale pe care le reprezintă”. În aceeași decizie, Curtea a arătat că „regimul juridic al autonomiei locale privește: caracterul administrativ (în sensul de mod de organizare și funcționare a autorităților administrației publice locale); caracterul financiar (autoritățile autonome locale dispun de resurse financiare, materiale, umane necesare realizării competenței lor legale); excluderea raporturilor de subordonare față de alte autorități publice de nivel local, județean sau central sau a autorităților autonome unele față de altele; organizarea, funcționarea, competența, atribuțiile autorităților administrației publice locale și modul în care acestea gestionează resursele menționate, precum și bunurile care constituie domeniul public și privat al unităților administrativ-teritoriale.”
 
Doctrina interbelică vedea în autonomia locală dreptul recunoscut unităților administrativ-teritoriale de a-și satisface interesele proprii după cum consideră de cuviință, cu respectarea legalității, dar fără intervenția puterii centrale; ea este, astfel, punctul de echilibru dintre puterea centrală și cea locală. Într-o formulare recentă, autonomia locală este „aptitudinea legală a autorităților autonome de a decide, în mod independent și sub propria răspundere, în limitele legii, asupra problemelor colectivităților teritoriale în care funcționează”, ceea ce exclude amestecul altor autorități în deciziile de interes local. Literatura distinge, în fine, între autonomia teritorială, recunoscută comunităților care se autoadministrează, și autonomia funcțională, recunoscută unor servicii publice care își stabilesc singure modul de organizare.
 
Autoritățile reprezentative pentru aceste principii sunt primarul (autoritate unipersonală, executivă) și consiliul local (autoritate colegială, deliberativă), precum și președintele consiliului județean (autoritate unipersonală, executivă) și consiliul județean (autoritate colegială, deliberativă). Regimul juridic al acestor autorități se regăsește, în principal, în Codul administrativ. Regăsiți în secțiunea documente reglementarea legală a acestora, din Codul administrativ. De asemenea, am arătat în argumentul proiectului care sunt entitățile subordonate UAT Constanța sau în care acesta este acționar. Vom prezenta, separat în alte articole, cu titlu de exemplu, conducerile acestora de la nivelul municipiului Constanța.
 

C. Deconcentrarea: „statul prezent în teritoriu”

Deconcentrarea este adesea confundată cu descentralizarea. În ambele cazuri decizia se ia la nivel local, însă diferă cine o ia: în descentralizare decide un organ ales de comunitate, în deconcentrare decide o persoană numită de puterea centrală. Codul administrativ definește deconcentrarea drept „distribuirea de atribuții administrative și financiare de către ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale către structuri proprii de specialitate din unitățile administrativ-teritoriale”.
 
Deconcentrarea este mai puțin decât descentralizarea: o recunoaștere a unei anumite puteri de decizie în favoarea agenților statului repartizați pe teritoriul țării. Prefectul și serviciile exterioare ale ministerelor (inspectoratele școlare, direcțiile de sănătate publică, de pildă) sunt expresia ei. Doctrina interbelică o descria ca pe o diminuare a puterii centrale, prin acordarea dreptului de decizie pe plan local unor titulari numiți de centru.
 
Deconcentrarea servește și ca instrument de supraveghere. Descentralizarea și autonomia locală, după cum am arătat, oferă o apropiere între colectivitatea teritorială și decizie, în scopul satisfacerii intereselor locale specifice fiecărei localități. Dar acestea nu înseamnă că autonomia este absolută. Autonomia locală nu permite comunităților să ignore interesul național, iar Guvernul veghează la acest lucru prin tutela administrativă, adică ansamblul mijloacelor prin care organele centrale controlează respectarea legalității de către autoritățile locale. Cel mai cunoscut instrument este dreptul prefectului de a ataca în instanță actele primarului, ale președintelui consiliului județean sau ale consiliilor locale și județene pe care le consideră nelegale.
 
Autoritatea reprezentativă pentru deconcentrare este prefectul. Regimul juridic al autorității prefectului se regăsește, în principal, în Codul administrativ. Regăsiți în secțiunea documente reglementarea legală a acesteia, din Codul administrativ. De asemenea, am arătat în argumentul proiectului care sunt entitățile coordonate sau subordonate prefectului. Vom prezenta, separat în alte articole, cu titlu de exemplu, conducerile acestora de la nivelul Județului Constanța.
 

D. Principiile consacrate de lege

Codul administrativ reglementează, pe baza principiilor constituționale, principiile legale în materie: principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor de interes local deosebit, principiul eligibilității autorităților administrației publice locale, principiul cooperării; principiul responsabilității, principiul constrângerii bugetare. La acestea se adaugă, pe cale implicită sau explicită, alte două principii: principiul subsidiarității și principiul legalității.
 
Consultarea cetățenilor se realizează, în principal, prin referendumul local, de regulă facultativ și, prin excepție, obligatoriu; acesta nu trebuie confundat cu referendumurile naționale prevăzute de Constituție, care sunt forme de exercitare a suveranității. Vom explica acest principiu în ultimul articol din acest capitol. Cooperarea presupune ca autoritățile să-și aducă reciproc la cunoștință obiectivele, să identifice modalitățile prin care se pot sprijini și să acționeze în consecință, cu bună-credință. Responsabilitatea se traduce prin răspunderea juridică pentru actele autorităților administrației publice locale. Constrângerea bugetară presupune o obligație negativă în sarcina autorităților administrației publice centrale, aceea de a nu transfera sume de bani de la bugetul central în vederea acoperirii deficitelor bugetelor locale. Subsidiaritatea presupune ca procesul decizional de interes public să fie cât mai aproape de nivelul de bază, astfel încât procesul să nu mai constituie doar un monopol al administrației de stat. Legalitatea înseamnă că legea este atât limita, cât și temeiul acțiunii administrației locale, care trebuie să acționeze numai în sensul respectării normelor juridice.
 
Pentru alegerile locale, cel mai important este principiul eligibilității, căruia îi dedicăm articolul privind principiile în materie electorală.
 

III. Limitele principiilor: statul național, unitar și indivizibil

Principiile explicate mai sus nu sunt absolute, după cum deja este evident. Ele sunt limitate de art. 1 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. Despre suveranitate și despre motivul pentru care autonomia locală nu poate fi confundată cu aceasta vom vorbi pe larg în cel de-al treilea articol al acestui capitol; aici ne oprim asupra caracterului național, unitar și indivizibil al statului.
 
Caracterul național a fost descris în lucrările Adunării Constituante din 1991 drept „dimensiunea psihologică a statului, unul dintre elementele constitutive ale statului, alături de teritoriu și de puterea politică”. Juridic, el trimite la popor, înțeles ca demos, adică totalitatea persoanelor care trăiesc la un moment dat pe teritoriul statului.
 
Caracterul unitar privește structura statului: un singur rând de autorități centrale. Statul federal, dimpotrivă, recunoaște două puteri de stat pe același teritoriu. Consecința pentru comunitățile locale este subordonarea normativă față de autoritățile centrale: hotărârile consiliilor și dispozițiile primarilor și ale președinților consiliilor județene trebuie să respecte legile și actele Guvernului. Într-un stat unitar, autonomia locală se exercită doar la nivel administrativ și nu poate fi extinsă la nivel legislativ, guvernamental sau judiciar. Doctrina surprinde echilibrul astfel: „Descentralizarea presupune o veritabilă democrație locală, o tehnică de eliberare. Comunitățile locale nu mai sunt doar cadre ale exercițiului puterii centrale, ci au personalitate juridică, administrând afaceri locale, prin organe alese de ele însele, care le reprezintă. Descentralizarea este deci de natură politică, nu doar tehnică. Totuși autonomia acestor colectivități locale este doar administrativă, neputând atinge gradul autonomiei legislative și, cu atât mai puțin, autonomia constituțională. Aceste colectivități sunt organizate de către stat, nu se autoorganizează, actele lor fiind întotdeauna subsecvente legilor, bazându-și validitatea și obligativitatea pe acestea din urmă”.
 
Caracterul indivizibil privește cele trei elemente ale statului - poporul, teritoriul și suveranitatea -, care nu pot fi împărțite ori trecute, în tot sau în parte, sub stăpânirea altor state sau puteri.
 
Despre autori
 
Autorii articolelor din cadrul acestui proiect sunt, în principal, Dima Nancu și Brândușa Streșină, studenți ai Facultății de Drept, Universitatea din București, drept pentru care informațiile transmise în articolele publicate se limitează la calitatea lor de studenți, informațiile fiind fundamentate pe explicațiile, citate, ale literaturii de specialitate sau pe acte oficiale, în principiu.
 
Dima Nancu s-a născut pe 9 august 2004 în orașul Constanța. A absolvit, în anul 2023, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța, în cadrul căruia s-a implicat activ. A fost, între 2020-2023, redactorul-șef al revistei „Zări Alb Astre”. În anul 2021, Dima Nancu a început colaborarea cu cotidianul ZIUA de Constanța. În anul 2023 a fost admis la Facultatea de Drept, Universitatea din București și la Collège Juridique Franco-Roumain d’Études Européennes, Université Paris 1 Panthéon Sorbonne, cel din urmă absolvind-l în anul 2026, urmând, în prezent, și studiile masterale M1 „Droit européen et international des affaires” de la Paris 1 Panthéon-Sorbonne. Este laureat al Hexagonului Facultăților de Drept (coparticipare, premiul III la disciplina Drept constituțional și instituții politice). A câștigat, în coparticipare, în anul 2024, la București, premiul III la Concursul Național de Procese simulate de drept constituțional. Pe perioada studiilor universitare a urmat o serie de stagii de practică de specialitate. Este absolvent al Programului Oficial de Internship al Guvernului, ediția 2025, prin care a activat în Ministerul Justiției pentru o scurtă perioadă. A fost, între 2024-2025, secretar al departamentului Practică Juridică  din cadrul Asociația Studenților în Drept.
 
Brândușa Ioana Teodora Streșină s-a născut pe 12 noiembrie 2004. A absolvit, în anul 2023, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța. În anul 2023 a fost admisă la Facultatea de Drept, Universitatea din București. Pe perioada studiilor universitare a urmat o serie de stagii de practică la Ministerul Apărării Naționale, Tribunalul București. A activat pentru o scurtă perioadă ca legal intern la societatea de avocatură Grigorescu, Ștefănică și Asociații SPARL. Din anul 2025 este legal intern la societatea de avocatură Doru Trăilă și Asociații SCA. A participat la Sesiunea de comunicări științifice a studenților și masteranzilor a Facultății de Drept, Universitatea din București, ediția 2026. A participat la o serie de concursuri de procese simulate în domeniul dreptului civil. 

 

Tags: Alegeri Constanța 1990-2025


Ti-a placut articolul?

Comentarii