„Am venit după 7 ani în care România a fost condusă de fracțiunea KGB din România.” (Emil Constantinescu) TVR Cultural. Interviu cu președintele Emil Constantinescu - 30 de ani de la alegerile prezidențiale de pe 17 noiembrie 1996
„Am venit după 7 ani în care România a fost condusă de fracțiunea KGB din România.” (Emil Constantinescu):
17 Nov, 2026 10:27
ZIUA de Constanta
131
Marime text
131
Marime text
- Noaptea de 17 noiembrie 1996: Secretul victoriei, apelul lui Vaclav Havel și emoția mulțimii din Piața Universității („vin șiruri de oameni acolo”).
- Manipularea din decembrie 1989: Cum a preluat „rețeaua kaghebistă” puterea printr-un singur cuvânt, inventând „teroriștii” pentru a confisca Revoluția și a reinstaura frica.
- România pe tabla de șah a lumii: Cum au încercat serviciile rusești să refacă sfera de influență după destrămarea URSS și capcana unui tratat toxic cu Rusia.
- Contracandidatul Ion Iliescu: „Firul roșu de la Moscova” instalat în România după Revoluție și șantajul serviciilor.
- Miza mandatului 1996-2000: „De-KGB-izarea României”, curățarea Palatului Cotroceni și numirea foștilor deținuți politici la comisiile de control ale SRI și Armatei.
- Adevărul despre Mineriadele din 1999: Tentativă de lovitură de stat cu implicare externă pentru înlăturarea președintelui. Manipularea unui cuvânt pentru a ascunde terorismul de stat.
- Prezența KGB și trădarea de la Costești: „Șeful Jandarmeriei a dezertat și a fugit”. Ordinele date trupelor de tancuri pentru a opri haosul.
- Un pericol ținut ascuns: Riscul real al separării Transilvaniei în timpul crizei din Kosovo și decizia survolului aviației NATO.
- Momentul Bill Clinton: Culisele diplomatice ale Parteneriatului Strategic cu SUA și discursul istoric din Piața Universității.
- „Firul Roșu” Cu Moscova: Generalul Vasile Ionel, Virgil Măgureanu (primul șef SRI după 1989) și Rețelele KGB din România
- Proba arhivelor: Refuzul vechiului sistem de a recunoaște mandatul Constantinescu („Pentru noi nu ați existat”) și decizia de a desecretiza integral arhiva deciziilor de la Cotroceni.
- Criza morală de astăzi: Cum a ajuns societatea românească de la solidaritatea din 1996 la amoralitate, divizare și „ură de sine”.
- „Să-ți dai libertatea și viața”: Testul suprem al funcției prezidențiale.
Reflecții la 30 de ani de la câștigarea alegerilor prezidențiale din 1996: „Cum s-a ajuns ca, de la acest model înălțător, noi să ne autodistrugem în această criză morală fără precedent?”
Alegerile prezidențiale din anul 1996 s-au desfășurat pe 3 noiembrie, primul tur, și pe 17 noiembrie, cel de-al doilea tur, candidații finali fiind Ion Iliescu - PSDR, și Emil Constantinescu - CDR. Câștigătorul alegerilor a fost Emil Constantinescu și a fost votat de peste 7 milioane de români.Ion Iliescu a fost Președintele României de la finele lui 1989 și până în 1996, dar și între 2000 și 2004, Emil Constantinescu luând decizia de a nu mai candida la alegerile prezidențiale din anul 2000.
Astăzi, 17 noiembrie 2026, se împlinesc 30 de ani de la cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din 1996. Cu acest prilej, Biblioteca Academiei Române și Fundația Română pentru Democrație organizează marți, 17 noiembrie 2026, la ora 12.00, la Biblioteca Academiei Române, un eveniment pentru acestui moment: „17 noiembrie 1996, ziua rupturii de neocomunism și a transformării României”. Programul evenimentului cuprinde proiecții despre campania electorală din 1996, „Contractul cu România”, ziua victoriei în alegerile prezidențiale, guvernarea academică, reformele interne și asigurarea integrării euro-atlantice a României; lansarea volumelor „Corespondența diplomatică prezidențială 1996-2000. Șefi de stat și de guvern” și „Alegerile prezidențiale din 17 noiembrie 1996. Victoria lui Emil Constantinescu în presa internațională”; vernisajul expozițiilor „Drumul României către NATO” și „Prima vizită a unui Suveran Pontif într-o țară majoritar ortodoxă după Schisma din 1054”.
Pe 27 septembrie 2026 a fost difuzat pe TVR Cultural un interviu acordat realizatorului Rafael Udriște, în producția Ruxandrei Țuchel, de Emil Constantinescu, președinte al României între 1996-2000, cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la alegerile prezidențiale de pe 17 noiembrie 1996. Președintele Constantinescu abordează mai multe perioade din istoria recentă a României: Revoluția din 1989, anii de tranziție spre democrație, alegerile din 1996 și victoria sa, mandatul prezidențial 1996-2000, reflecții actuale asupra acestor momente. Interviul este disponibil online, pe YouTube: https://youtu.be/0m3s5_RJbGc.
Din interviul TVR Cultural, de la emisiunea „Omul și timpul”, intitulat „30 de ani de la victoria Convenției Democratice, 17 noiembrie 1996”, redăm, în cele ce urmează, exclusiv dialogul dintre moderator și invitat, fără intervențiile exterioare interviului. Din rațiuni ce țin de organizarea acestui interviu, am introdus o serie de intertitluri care nu aparțin acestuia, iar unele fragmente au fost corectate și structurate.
„O noapte cât o Revoluție”. Secretul victoriei din Piața Universității
Moderator Rafael Udriște: Domnule președinte, în primul rând vă mulțumesc că ați acceptat invitația noastră. Este un moment aniversar despre care ne-am gândit să vorbim astăzi. Vă propun să ne întoarcem în noiembrie 1996. Poate că 17 noiembrie a însemnat pentru noi o nouă revoluție, practic recâștigarea țării. Aș vrea să revenim în acest moment. Sunt 30 de ani de atunci. Spuneți-ne ce a însemnat, până la urmă, mandatul dumneavoastră în cei patru ani în care ați fost președintele României și ați condus țara de la Cotroceni. Ne amintim cu toții efervescența și bucuria tuturor celor care nu credeau că România va mai ieși vreodată din comunism. Pe de altă parte, lucrurile au evoluat așa cum le vedem astăzi, și mă gândesc dacă nu cumva aici e cheia pentru a înțelege ce ni se întâmplă astăzi în lume, și ce înseamnă, până la capăt, toate aceste modificări, spasme ale umanității și ale spațiului politic, despre care vom vorbi. Ce înseamnă, până la urmă, această perioadă?
Emil Constantinescu: Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la victoria Convenției Democratice și a mea, din 17 noiembrie, când am fost ales cu voturile a peste 7 milioane de oameni. Ce s-a întâmplat cu cele 7 milioane de oameni? Ce s-a întâmplat cu ceilalți? A rămas ocultat, pentru că a existat o manipulare excepțional condusă, prin care o perioadă istorică ce nu a putut fi negată a fost trecută sub tăcere.
Ce s-a întâmplat pe 17 noiembrie? Nu era planificată, în acea seară friguroasă de noiembrie, decât o declarație de presă a mea la Primăria Capitalei, care urma să fie preluată de toate agențiile și pentru care aveam un text. În timpul sau după rostirea acestui text, unul dintre colegii mei de catedră, academicianul Nicolae Anastasiu, care între timp s-a stins, a venit să-mi spună: „Se întâmplă ceva ciudat. Piața Universității este plină de lume, vin șiruri de oameni acolo.” Majoritatea erau studenți, e adevărat, și au stat până dimineața. Am aflat după aceea că în multe orașe ale țării studenții erau în piață. De ce? Pentru că, în primul rând, fusese victoria lor. Au fost acolo să-și serbeze propria victorie, nu victoria mea. Sigur, au contat și cele câteva mii de studenți pe care i-am format la Facultatea de Geologie și care mă cunoșteau, și cei care mă știau din mandatul meu de rector, peste 100.000, cărora le semnasem diplomele și care, oriunde răspândiți în țară, au depus mărturie a lor despre mine. Până la urmă era nevoie de cineva care să personifice un ideal.
Moderator Rafael Udriște: Da.
Emil Constantinescu: Aceasta era răspunderea enormă. Am ocolit mulțimea și m-am dus spre balcon. L-am întâlnit jos pe părintele Galeriu, l-am luat cu mine și l-am rugat să spună mai întâi un „Tatăl nostru”, cum spusese în timpul Pieței Universității, pentru că am considerat că victoria venea în mare parte de sus: era foarte greu de imaginat că se mai putea schimba România de pe drumul ei. După aceea am rostit câteva cuvinte.
Am fost apoi invitat să trec drumul, la Teatrul Național, unde Tatulici, care lucra la Pro TV, cu un simț al presei, a organizat brusc o întâlnire la care i-a chemat pe toți liderii partidelor care participaseră la alegeri, inclusiv pe Iliescu, care a venit, și pe Vadim Tudor. Nu era vorba decât de anunțarea unui sondaj de opinie: era ora șapte, rezultatele nu erau confirmate, nici măcar numărate. Era un simplu sondaj și o mulțime venită în piață. Sub impresia acestei mulțimi, toți mi-au recunoscut victoria în alegeri, ceea ce a dat pentru prima dată această impresie de soliditate și în același timp s-a pus titlul, în Occident a apărut: „revoluția de catifea”, o nouă revoluție de catifea. Havel mi-a dat telefon chiar în acel moment.
Operațiunea Cotroceni: Prețul pentru curățarea Statului de fracțiunea KGB
Moderator Rafael Udriște: Ce ați găsit în Palatul Cotroceni? Suntem în 1996, noiembrie. Nici atunci, și mai ales nici astăzi, nu v-ați ferit în declarațiile publice să vorbiți despre decaghebizarea Palatului Cotroceni. Ce a însemnat acest proces?
Emil Constantinescu: Mai întâi trebuie să vă răspund la ce a însemnat perioada. A însemnat o ruptură totală. Aceasta era problema: o revoluție pașnică, dar misiunea mea era să fie o ruptură totală. Deși am promis niște lucruri care am fost sfătuit să tac și în ’92, când am candidat. Mi s-a spus (așa era atmosfera atunci): „Dacă vorbiți despre NATO și despre restituirea proprietăților, nu veți câștiga niciodată, și mai ales dacă vorbiți despre răspunderea celor care au comis crime.” Răspunsul meu erau cei de la GDS a fost: „Și atunci pentru ce să câștig?”
Un președinte, dacă își asumă o misiune, trebuie să facă de la început un legământ cu libertatea și cu viața lui. Aceasta a fost situația în care am fost pus, pentru că liderii nu au nevoie numai de pregătire academică sau numai de probitate și curățenie morală, care să-i ferească să fie șantajați. Mai au nevoie de ceva esențial: de curaj.
Mandatul meu avea, cum am spus, două componente. Prima era reconcilierea. Nu au înțeles-o nici colaboratorii mei. Abia acum, răspunzând întrebărilor tinerilor, ale studenților, am început să le explic că reconcilierea era condiția sine qua non pentru integrarea în NATO și în Uniunea Europeană. Nu condiția economică, nici statul de drept, nici cea de ordin politic, ci reconcilierea între teroriști, torționari, conducătorii comuniști, criminalii din toate țările (că nu numai la noi, în toate țările au fost criminali) și victimele lor.
Moderator Rafael Udriște: De ce? Înainte să ne spuneți cum ați făcut acest lucru, spuneți-ne de ce era aceasta o condiție.
Reagan și Avertismentul său: „Libertatea durează doar o Generație”
Emil Constantinescu: În 1994, Reagan a acceptat să mă primească în biroul lui din Los Angeles. De ce? Pentru că îi trimisesem un cadou: un steag primit de la o tânără din Timișoara care fusese lovită de glonț. Steagul avea o gaură mare și o gaură mai mică, pe unde intrase glonțul, iar ea rămăsese infirmă. A fost extrem de impresionat și m-a primit. Am fost împreună cu profesorul Moldoveanu, care preda la Universitatea din Los Angeles. Cu această ocazie am auzit ceva surprinzător de la Reagan, care era simbolul luptei anticomuniste: „Libertatea nu durează mai mult de o generație”. Mi-a rămas în minte până acum. Și mi-am dat seama acum, cu ochii și cu mintea de acum, că într-adevăr a durat un deceniu, după care a început desfigurarea libertății pe plan mondial.
De aici putem discuta relația cu Statele Unite. România a fost nominalizată pe primul loc la a doua extindere, pentru că nu se putea trece în șapte luni, dar el a fost compensat de lansarea parteneriatului strategic cu Statele Unite.
Moderator Rafael Udriște: Vorbiți despre vizita președintelui Clinton.
Emil Constantinescu: Da, atunci a fost lansat. Nu există un alt precedent diplomatic pentru un astfel de document: parteneriatul strategic înseamnă implicarea directă a Statelor Unite, prin președinte, în orice atac și în orice problemă. Nimeni n-a reflectat asupra istoriei: cu ce dificultăți s-a extins acum NATO cu țările nordice? Vă dați seama: Ungaria și Turcia aveau pretențiile lor, negociau. Și nimeni n-a înțeles atunci, cu punctul 5, cât de greu este să intervină NATO: e nevoie de aprobarea parlamentelor. Cum ne arată acum Trump, într-un mod autoritar, care nu mai are legătură cu democrația din timpul mandatului meu, nici în Statele Unite, nici aici, președintele poate interveni militar. Asta a oferit Clinton atunci.
A fost un moment unic, fiindcă a fost o înțelegere între Clinton și mine. Nu s-a negociat pe cale diplomatică, s-a bazat pe încredere. Iarăși, trebuie să privim în mare: în toată istoria omenirii nu a existat o destrămare pașnică a unui imperiu cum s-a întâmplat în ’89 -’90. Și nu a mai existat formarea prin acreție a altui imperiu, Uniunea Europeană, prin dorință, nu prin forță militară, nu prin cumpărare, ci prin dorința țărilor de a participa la ceea ce putem numi cel mai înalt grad, după 2.000 de ani, al civilizației europene, care a inclus democrația în această civilizație.
În acel moment de euforie generală, unele țări erau pregătite, altele nu. Pe „tabla de șah” era Brzezinski, care a fost mentorul meu în Statele Unite, și încă din 1992 existau perspectivele evenimentelor care urmau. Prima era tendința Rusiei, care s-a și concretizat și care fusese anticipată de Brzezinski, mentorul lui Carter și apoi al tuturor președinților, dar care era polonez. Ideea lui Brzezinski, pe care mi-a comunicat-o și care m-a format până la momentul pe care l-ați evocat, 1997, era aceasta: „Am reușit să stopăm dictaturile de tip comunist și de stânga în lume. Printr-un parteneriat cu Israelul am menținut pacea în Orientul Mijlociu la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Am reușit apoi să mențineam, în timpul Războiului Rece, cu ajutorul Turciei și printr-un parteneriat strategic, expansiunea Rusiei spre Mediterană.
Acum, noua expansiune a Rusiei poate fi, în idea mea, prin Polonia, care s-a încheiat un parteneriat strategic, în mod strălucit, gândit de americani inițial ca o trilaterală: cu Franța, pentru că era legată istoric, și cu Germania, pentru că nu se putea numai cu Germania, din cauza ideii de Germanie care exista în mintea lor. Această trilaterală a funcționat. În mod ideal ar fi trebuit făcută cu Ucraina, dar Ucraina nu putea fi controlată. Poziția noastră este: dacă suntem în stare să aducem România aici? Pentru că și România figurează și ea într-o poziție-cheie.
Serviciile de informații și cele politice își cunosc planurile, iar acestea s-au discutat public. A doua este planul KGB de reconstrucție. Mai întâi au eșuat, într-adevăr, prin lovitura din august, dată de Ianaev, și au continuat regimul Elțîn orientarea proamericană și pentru că se găseau într-o situație deosebită, dar erau conștienți că este limitat la Elțîn. Au putut opri ascensiunea lui Ziuganov și a partidului comunist, care ar fi început imediat, sprijinindu-l financiar enorm, cu cheltuieli enorme pe Elțîn, și logistic, și l-au ajutat printr-o metodă de manipulare a populație să obțină al doilea mandat. Starea de sănătate a lui Elțîn era destul de precară, și atunci urmăreau cu o grijă extraordinară ce se întâmplă în Europa, pentru că primele puncte au reușit.
Înaintea momentului pe care l-ați evocat, cel din 17 noiembrie, s-au întâmplat câteva lucruri care puseseră într-o situație foarte dificilă tocmai această Pax americana în care America controla totul în lume. Rusia era căzută, China nu se ridicase, celelalte puteri, cum ar fi India, nu contau în joc. Iugoslavia, care participase în timpul Războiului Rece, alături de Egipt, la țărilor nealiniate, se prăbușise odată cu încheierea Războiului Rece.
În această situație s-a întâmplat primul eveniment dificil: Belarusul, care putea să fie cea mai democrată, pentru că primul președinte ales fusese un fizician nuclear, Șușkevici, un om extraordinar, pe care l-am cunoscut în Germania înainte să devin președinte, un savant recunoscut de toată lumea, un om onest. A fost înlocuit de actualul președinte. Astea se petreceau foarte repede. Și astăzi este președintele Belarusului. Iar Belarusul a votat unirea cu Rusia. Deci Parlamentul din Belarus a votat unirea cu Rusia, a ajuns la Elțîn, care trebuia s-o supună Dumei de Stat, dar la intervenția americanilor a ținut-o în biroului. Mi-a confirmat-o chiar el: am avut discuții cu el la dineurile oficiale, l-am întrebat și mi-a confirmat.
După aceea a urmat ceva cu totul neașteptat. Parlamentul iugoslav, al fostei Iugoslavii, cum se spunea, condusă de Miloșevici, care era o țară comunistă, cu partid comunist, și care urma exact metoda Ceaușescu (era ultima cale de scăpare a comunismului era național-comunismul). Acesta a eșuat la Ceaușescu prin revolta din decembrie, dar reușise să se mențină acolo, pentru că naționalismul a fost menținut în Serbia și Muntenegru. Doar acestea două rămăseseră, pentru că federația se distrusese, iar celelalte voiau acum să meargă spre Uniunea Europeană. În această situație, Parlamentul sârb a votat unirea cu Rusia.
Moderator Rafael Udriște: Era doar o uniune politică sau și economică?
Capcana Rusească: Cum s-a evitat un Tratat toxic semnat de Ion Iliescu
Emil Constantinescu: Rusia nu putea să promită nimic pe plan economic. Era numai politică și militară, făcută prin serviciile secrete. Rusia era în acel moment într-o catastrofă economică totală. Revin, ca să nu pierdem ideea acestei table de șah: ce se va întâmpla cu România? Pentru că ea era vizată să fie de o parte sau de altă. Și aceasta a devenit sarcina mea: misiunea principală era deKGB-izarea, pentru că în ’96 rușii, chiar Gorbaciov, l-au chemat pe Iliescu, care normal era omul lor, împreună cu toată conducerea, să semneze tratatul de prietenie cu URSS, care conținea cele două puncte-cheie cunoscute; ele s-au discutat în spațiul românesc.
România nu putea intra într-o altă organizație decât cu acordul URSS. Tratatul a fost întârziat în Parlament până când a dispărut. Deci Iliescu l-a semnat, dar Uniunea Sovietică a dispărut.
Moderator Rafael Udriște: Da.
Emil Constantinescu: Iliescu s-a dus la Belgrad și a semnat un pact de prietenie care conținea aceleași prevederi. Acesta a trecut prin toate fazele, a ajuns în Parlament și a fost votat de Parlament: „Nicio țară nu va folosi teritoriul propriu pentru un atac împotriva celeilalte.” Adică exact ce îi promisesem eu lui Clinton: o autorizație de survol în cazul în care vor interveni în Iugoslavia.
De ce să intervină în Iugoslavia, într-un moment în care exista, recunoscută pe plan mondial, ceea ce s-a numit Pax Americana, a doua din istoria omenirii. Trebuie să privim totul la această scară foarte mare. A doua oară în istoria omenirii, după Pax Romana, recunoscută pe toate teritoriile, de toată lumea: acestea au fost cele două mandate ale lui Clinton, în acest deceniu de mare schimbare, în care America controla tot. Dar Clinton avea o problemă din primul mandat (acum era în al doilea), iar acea problemă se numea Acordul de la Dayton.
A apărut problema Kosovo: iarăși oameni care migrau, iarăși același spectacol, iarăși o Europă incapabilă să facă nimic. Și în acel moment a apărut situația României. După ce am ajuns președinte am început toate schimbările despre care ne-ați sugerat să vorbim acum. Sigur, au apărut și o serie de dificultăți, despre care vom vorbi, dar exista această promisiune a mea față de Clinton. M-a crezut pe cuvânt. Și așa s-a făcut (cu asta închei) că pe 11 iulie președintele Clinton să vină la București să ne ofere ceva mult mai important decât aderarea la NATO, cum am spus: parteneriatul strategic, care garanta, în momente incerte, securitatea României prin intervenția directă a Statelor Unite.
„Firul Roșu” cu Moscova: Generalul Vasile Ionel, Măgureanu și Rețelele KGB din România
Emil Constantinescu: A fost un moment de ruptură pe 17 noiembrie, dar a existat și un al doilea moment de ruptură, pe 21 decembrie, pentru că am fixat în mod simbolic predarea mandatului pe 21 decembrie. A fost restaurarea. Acesta este al doilea cuvânt: restaurarea. A fost prima ruptură și o altă ruptură, pentru că a fost o restaurarea totală, iar semnalul a fost dat pe 21 decembrie.
Eu nu i-am mai găsit acolo, au plecat. Generalul Vasile Ionel, care condusese rețeaua GRU (n.r. KGB) în România și care ocupase o poziție și la CSAT și în Cotroceni. El a condus prin „firul roșu”, condusă direct de la Moscova. Deci am venit după șapte ani în care România a fost condusă de fracțiunea KGB din România. Și Măgureanu reprezentau două rețele din fostul KGB, care au mers pe linia Ianaev sau pe linia Gorbaciov, dar tot Măgureanu a condus în contact direct cu KGB-ul, a spus-o chiar el. A mărturisit-o și Petre Roman: când era prim-ministru, fără aprobarea lui și a lui Iliescu, Măgureanu s-a dus să ceară aprobări și directive de la KGB.
Restaurarea Sistemului și șocul predării Arhivelor: „Pentru noi NU ați existat”
Restaurarea a fost totală. Revin la acel moment: Iliescu a venit însoțit de Vasile Ionel, ca să dea semnalul. Zoe Petre, profesoară de istorie și decan al Facultății de Istorie, al cărei tată, marele istoric, fusese și șeful Arhivelor. Deci ea a pregătit serios arhivele din perioada mandatului meu, pentru istorie. În timp ce eu mergeam în față cu președintele Iliescu, care era extrem de civilizat, și discutam, în spatele meu, și Eugen Mihăescu povestește cu talentul lui, în memoriile sale, cum s-a desfășurat totul, ea îi spune generalului Vasile Ionel: „V-am pregătit arhiva, este aici.” Iar el a răspuns: „Nu ne interesează.” „Cum nu vă interesează?” „Pentru noi nu ați existat.”
Moderator Rafael Udriște: Acum, după atâția ani… Șefii serviciilor secrete fuseseră numiți de dumneavoastră. Practic, serviciile secrete erau conduse de persoane agreate de dumneavoastră.
Emil Constantinescu: Aici n-o să pot vorbi despre toate faptele, cum spuneți…
Moderator Rafael Udriște: Da, da.
Emil Constantinescu: Toate faptele există, arhiva există. Acum este în curs de digitalizare, după care o fac publică, pentru că am desecretizat-o. A putu să fi consultată. Timp de 26 de ani nimeni n-a vrut s-o vadă, în afară de Alex Mihai Stoenescu, care a studiat-o zece ani, ca un istoric profesionist, adică verificând.
Moderator Rafael Udriște: Deci întreaga dumneavoastră activitate se află în această arhivă?
Emil Constantinescu: Toată activitatea prezidențială este acolo. Voi publica și toată corespondența diplomatică. Într-o lună va fi la Patrimoniul statului și la Arhive, o voi comunica și Bibliotecii Academiei, ca să fie la dispoziția tuturor.
Moderator Rafael Udriște: Ca o paranteză: a mai făcut-o vreo administrație?
Emil Constantinescu: Niciodată.
Moderator Rafael Udriște: Nici înainte, nici după aceea?
Emil Constantinescu: Niciodată. Deși există exemple (Malta, de pildă): în toate țările civilizate se desecretizează după 20 de ani. Cea mai importantă convorbire, Gorbaciov–Bush, de la Malta, a fost desecretizată; sunt acoperite numai numele agenților CIA care au participat la convorbire, fiindcă ei mai erau încă în activitate. În România au trecut 20 de ani, 25, 30, 35. Acum a apărut ideea să se desecretizeze corespondența diplomatică până în ’96. Nu, eu vreau să se desecretizeze în special perioada ’96 - 2000 și voi face o cerere scrisă să se desecretizeze totul, în primul rând Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Nu vreau să rămână necunoscut nimic din ce s-a discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, pentru că putem discuta despre fapte. Este o provocare pe care o adresez acum tinerei generații de istorici: să scrie istoria reală a acestei perioade, care a fost o perioadă de ruptură, și la început, și la sfârșit.
Decembrie 1989. Sângele de la Televiziune și Mitul „Teroriștilor”
Emil Constantinescu: De ce? Pentru că acum se pune o întrebare: cum s-a reușit? Cum s-a reușit să se schimbe România în acest fel? S-a reușit printr-o manipulare. Numai că în România manipulările, care au reușit ca în nicio altă țară cunoscută din lume, s-au soldat cu morți. Prima manipulare a fost cea din revoluție, care a început pe 22 seara.
Manipularea s-a făcut prin preluarea puterii de către Iliescu, venit triumfător la televiziune, însoțit de toată rețeaua kaghebistă, care s-a prezentat acolo în uniforme militare.
A preluat exact ce spusese Ceaușescu, „teroriștii de la Timișoara”, și a format această imagine a teroriștilor. De ce? Pentru că lumea era în stradă și trebuia scoasă din stradă. A dat un decret ca lumea să nu mai iasă în stradă, dar în schimb a pus arme la dispoziția tuturor. Asta s-a soldat cu mii de morți, cu oameni prinși, torturați.
Ca să am o frază pentru dumneavoastră, că n-avem ore la dispoziție: am înțeles cum a reușit această manipulare printr-un singur cuvânt, pentru că cuvintele sunt cele care omoară sau cele care schimbă. În Comitetul Central au fost găsiți organizatorii crimelor împotriva umanității. Era evident, erau acolo. În momentul în care a apărut Iliescu și au devenit „teroriștii”, revoluționarii, care nu se cunoșteau între ei, au creat o revoluție, dar era o simplă revoltă: nu știau ce să conducă. Au intrat ca anticomuniști și au ieșit ca antiteroriști. În timp ce pentru cei din Centrala Partidului Comunist și cei din toate județele țării, care erau construite după modelul Comitetului Central, care coordonau politic totul, și acolo au intrat, au intrat ca anticomuniști și au ieșit antiteroriști, iar în partea Comitetului Central s-au transformat în zilele următoare, toți, în patrioți.
Moderator Rafael Udriște: Pe de altă parte, fără să intrăm (nu cred că avem timp) într-o zonă minată: Europa Liberă a rostit de mai multe ori numele lui Ion Iliescu.
Emil Constantinescu: Era pregătit.
Moderator Rafael Udriște: Românii știau acest nume. Mă gândesc că, dacă tot vorbim despre manipulare (mi-am subliniat chiar aici, în volumul dumneavoastră publicat în 2004, unde vorbiți în detaliu despre tehnicile de manipulare, înainte să ni se întâmple multe lucruri de care avem cunoștință astăzi), a fost și un complex poate mai intim. Ion Iliescu era singurul nume rostit, cel puțin de Europa Liberă. care era, cum să spun, scânteia noastră, ceea ce ne dădea speranța că vom ieși din comunism.
Emil Constantinescu: Da. Și Europa Liberă a fost manipulată. Asta e o altă poveste. Împreună cu Coposu l-am primit pe șeful CIA, care ei i-au cunoscut, până la urmă, i-au plătit, pentru că erau în Germania. E o altă poveste, care a fost și ea povestită.
Moderator Rafael Udriște: Altfel spus…
Emil Constantinescu: A fost lansat acest nume. Dar Ion Iliescu...
Moderator Rafael Udriște: Au avut mai multă încredere în Ion Iliescu, sau Ion Iliescu i-a trădat până la capăt?
Emil Constantinescu: N-a trădat pe nimeni. Ion Iliescu a fost într-adevăr… Acum vorbim despre cineva care nu mai este, dar eu am avut o relație personală cu el, și în timpul mandatului, și după, inclusiv în momentul-cheie în care i-am spus că nu voi mai candida, dar i-am cerut în schimb ca partidul lui să se abțină la votul pentru survol în Parlament, ceea ce a și făcut. El a fost singurul căruia i-am spus: nici familiei mele, nici prietenilor, nimănui nu i-am spus că nu voi mai candida, doar lui. Am spus acest lucru pentru Televiziunea Română cât trăia el încă, ca să poată să nege. Iar Alex Mihai Stoenescu, căruia i-am spus acest lucru în pregătirea volumului România în administrația Constantinescu, ca orice istoric adevărat a verificat: a trimis o persoană de încredere la Iliescu, care a recunoscut.
Acum revenim la cum s-a putut manipula. A doua manipulare a fost cea din perioada Pieței Universității, când Iliescu a ținut cuvântul „steagul verde legionar”.
Piața Universității se stinsese. Studenții plecaseră în urma înțelegerii mele cu Liga Studenților, nu mai erau în piață. Iliescu câștigase zdrobitor, cu 85%, și în Parlament. De ce să facă o astfel de intervenție? Nu mai era nimeni pe carosabil, mai erau doar câteva corturi prăpădite. Primul motiv, foarte simplu, care trebuie explicat, a fost reinstaurarea fricii. Serviciile secrete nu pot să trăiască dacă nu inspiră frică.
Iluzia Puterii Oculte: De ce Serviciile sunt tari doar pentru cei șantajabili
Moderator Rafael Udriște: Începând cu anul 2000 trăim mereu exact ce s-a întâmplat atunci: avem de ales între răul mai mare și răul mai mic. După atâția ani de la mandatul dumneavoastră, nu am reușit să ieșim din această poveste. Corneliu Vadim Tudor era Satana pe pământ, iar Ion Iliescu era salvatorul României. Sunt convins că foarte mulți oameni care credeau în valorile democratice și care votaseră Convenția Democratică l-au votat atunci pe Ion Iliescu, împotriva lui Corneliu Vadim Tudor. Mergem mai departe, la mandatul lui Băsescu. Mergem mai departe, la mandatul președintelui Iohannis, în care nu-i așa: Victor Ponta avea un avans de 10% înainte de turul doi și se întâmplă ceva. Există filme documentare care vorbesc despre Cambridge Analytica și despre implicarea ei în alegerea președintelui Iohannis, dar nu e momentul sădiscutăm despre asta aici. Și totuși, iarăși, a fost vorba de răul mai mare și răul mai mic, până la ultimele alegeri. Nu mai discutăm despre alegerile anulate, despre care încă nu știm nimic.
Emil Constantinescu: Obsedantă rămâne această întrebare: sistemul care conduce România, serviciile care conduc România… Puterea serviciilor este, de fapt, o încercare de evitare a responsabilității individuale de către toți, începând cu elitele intelectuale și până la ultimul om.
Moderator Rafael Udriște: O formă de lașitate.
Emil Constantinescu: Da, lașitatea a intrat în ADN-ul nostru. Ne-a ajutat în diferite momente să negociem, să tranzacționăm. Asta ne deosebește de celelalte popoare, care au construit imperii și au plătit treaba asta. Avem nevoie de istorie și avem nevoie de evocarea momentului din 16-21 decembrie, pentru că în acest moment, pentru prima dată, datorită unor oameni care nu se cunoșteau între ei, dar care au considerat că libertatea altora este mai importantă decât propria lor libertate și propria lor viață. Pentru asta s-au dus acolo și au strigat: „Libertate, te iubim! Pentru tine noi murim!” Și au murit, pentru că s-a tras direct.
De aceea sunt alături, și voi fi până voi muri sunt alături, de cei de la baricada din 21 decembrie, de cei din Timișoara și de cei care nu mai sunt, pentru că de la ei am primit această misiune de la ei. În acel moment s-a întâmplat ceva fundamental: românii au devenit, din obiecte ale istoriei, subiecte ale istoriei. De aceea a existat această tentativă de a acoperi acel moment prin crimele de după revoluție și prin tot ce s-a întâmplat mai târziu. Sarcina acestei tranziții a fost prea grea, iar România a trecut de la imoralitate, când existau cei care credeau în comunism sau încă se luptau pentru ceva, la amoralitate.
Astăzi suntem în perioada amoralității. Să vă explic de ce amoralitate. În structura umană, există cea mai de jos care se numește rușinea. S-a pierdut rușinea: nimeni nu mai are rușine. De aceea, în România, în loc ca modelele să fie foștii deținuți politici (care pentru mine au fost modelul, iar faptul să accept orice sacrificiu pentru că ei au făcut asta, ei au fost partea luminoasă a poporului român, partea celor care n-au cedat, care au stat în închisori, au fost torturați și n-au cedat niciun moment) ei au fost înlocuiți cu deținutul de drept comun: pleacă la închisoare, își recuperează averile, nu le pierde și devine model. Devine parlamentar, europarlamentar: este pușcăriașul.
Moderator Rafael Udriște: Aveți o explicație pentru felul în care a intrat în viața politică, de exemplu, președintele Iohannis, și pentru felul în care a ieșit?
Emil Constantinescu: Da, am un mod, care explică, revenim la discuție, care explică puterea sistemului, puterea serviciilor. Răspunsul meu este clar: puterea serviciilor nu există. Puterea serviciilor, care dețin informații compromițătoare, se exercită numai asupra celor care au ceva ilegal sau imoral de ascuns. Dacă cineva nu are nimic ilegal sau imoral de ascuns, puterea lor este zero. Este cazul meu.
Moderator Rafael Udriște: Un președinte al României care a condus țara zece ani și care, după ce pleacă, nu mai dă nicio declarație, niciun interviu. Nu mai există pentru România.
Emil Constantinescu: Datele există. Au fost șantajabili toți. Președintele Iliescu a fost șantajabil în aceste momente. În timpul meu s-a urmărit, pentru că trebuia să împac reconcilierea.Dosarul Jimbolia a fost dus până la capăt de procurorul Criste pe care l-am numit. Președintele Iliescu a fost anchetat în secret, pentru că trebuia ca toate părțile să accepte survolul. Era promisiunea mea față de Clinton; de asta eram [n.n. neinteligibil] granițele noastre, suveranitatea, de asta era modelul european. S-a făcut în secret. Dosarul a fost predat și există până astăzi. Nimeni nu l-a mai cercetat.
Foștii Deținuți Politici preluând controlul SRI și al Armatei
Emil Constantinescu: Ce s-a reușit, în special în ultima parte, sub președintele Iohannis, a fost divizarea completă a societății, în locul solidarității pe care am creat-o eu.
Emil Constantinescu: Singura reconciliere morală este cea propusă de victime opresorilor lor. Semnalul pe care l-am dat chiar atunci, și despre asta voiam să vorbesc: după ce am câștigat alegerile, înainte să depun jurământul, am fost acasă la președintele Diaconescu, care era președintele PNȚ, la Quintus, președintele PNL, și la Cunescu, de la USD, și le-am propus două lucruri. Primul: ca toate posturile importante din Parlament să fie ocupate de foști deținuți politici, care să aplice reconcilierea. Diaconescu, președinte al Camerei Deputaților; Quintus, președinte al Senatului. În comisiile-cheie de control: la SRI, Ionescu-Galben, fost deținut politic torturat; la Armată, Boiangiu, tot fost deținut politic.
Moderator Rafael Udriște: Deci nu s-a pus problema unei răzbunări.
Emil Constantinescu: Nu. Nu a existat legea lustrației nicăieri. Toți președinții au murit în patul lor. Nimeni nu a fost chemat în judecată. Nimeni: nici în Germania, nici în Polonia, unde Popiełuszko fusese omorât, nici în Germania de Est, unde se trăsese, nici în Ungaria, nici în Bulgaria. Peste tot fusese aplicată reconcilierea. În România era cel mai greu de aplicat, pentru că nu erau doar crimele din timpul lui Gheorghiu-Dej, erau și crimele lui Ceaușescu din ultimul moment, ceea ce era extrem de dificil de aplicat și acum erau și crimele lui Iliescu. Reconcilierea nu putea fi aplicată [n.n. neinteligibil] având în spatele meu prestigiul moral a două persoane, care m-au susținut necondiționat în toate momentele: Coposu, pentru închisorile comuniste, și Doina Cornea, singura disidentă serioasă, alături de ceilalți disidenți. Am discutat cu ei și nu s-a pus nicio problemă.
În Parlament au avut libertate totală, au ocupat toate pozițiile, iar eu le-am completat în executiv. Am discutat după aceea să facem un guvern academic (e o altă problemă importantă, o să revin), dar, în același timp, pozițiile-cheie pentru reconciliere: la Ministerul de Interne a fost Dejeu, un jurist foarte dur, considerat corect și cinstit, extraordinar, al cărui frate a fost unul dintre eroii rezistenței armate, lichidat de Securitate, împușcat. Vă dați seama ce fel de om era. El aplica reconcilierea acolo. Iar la informații, unde era ministerul-cheie, l-am pus din partea Partidului Liberal pe Sorin Botez, care fusese supus torturii la Aiud. Aceștia au asigurat reconcilierea, iar eu am comunicat acest lucru în străinătate, pentru că aveam relații permanente la nivelul liderilor.
Acei lideri nu m-au sprijinit financiar, pentru că niciunul nu primise informații că aș putea fi ales președinte. Când am fost împreună cu președintele Diaconescu la nemți să le cerem totuși un sprijin electoral, ne-au spus direct, cum sunt ei: „Nu vă putem da niciun ban, pentru că informațiile noastre, de la ambasade și de la serviciile noastre, ne spun că Constantinescu n-are nicio șansă în România.” La fel s-a întâmplat și în Statele Unite.
Când am ajuns președinte, cineva de la SRI mi-a adus interceptarea unei telegrame trimise în timpul alegerilor de numărul doi de la Ambasada Statelor Unite. Mai întâi erau enumerate toate păcatele lui Iliescu și motivele pentru care nu putem intra în NATO, ale KGB-ul și toate îngrijorările lor, era trecut în revistă ce se va întâmpla. Era Petre Roman, cineva cu care se poate discuta, dar aflat sub influență franceză. Și eram eu: un portret extraordinar, care se încheia însă așa: „Nu există nicio șansă ca românii să aleagă un universitar de acest tip.” Soluția, spuneau ei, va fi să-l ținem neutru pe Iliescu, să-l folosim ca să nu se atașeze imediat de Miloșevici în situațiile care apăreau. Iar în memoriile lui, fostul ambasador povestește, în mod fals, că el a fost singurul dintre ambasadori care m-a susținut. Nu, toate opiniile mergeau în celălalt sens. Dar brusc a venit această schimbare, și așa se explică de ce, după șapte luni, a venit Clinton și a ținut acel discurs la București.
Miza Geopolitică: De ce a venit Bill Clinton în Piața Universității
Emil Constantinescu: A ținut un discurs emoționant.
Moderator Rafael Udriște: Ați fost acolo.
Emil Constantinescu: Da. A fost multă lume (nu știu cum au uitat): peste 100.000 de oameni. La Madrid fusese un moment [n.n. neinteligibil: Clinton, care spusese… Eu am declanșat în timpul discuțiilor de la Madrid, [n.n. neinteligibil] s-a ținut de cuvânt și a pus veto: „Fără România nu suntem de acord nici cu primele trei.” Toate celelalte țări care au luat cuvântul au susținut România cu excepția Marii Britanii, unde se [n.n. neinteligibil] Statelor Unite. Deci raportul era covârșitor. [n.n. neinteligibil] mi-a trimis repede un fax (era pe vremea aceea, la Cotroceni) și mi-a spus: „Păi, noi am discutat. Dați o declarație că nu vă opuneți.” Între timp, Kohl, pe care îl convinsesem și pe el, iar aceasta a fost marea schimbare a americanilor, l-am convins să sprijine România, a trimis miniștrii de Externe, care au negociat acea formulă prin care România să fie pe primul loc. La sfârșit, m-a invitat la ambasadă, într-un cerc restrâns, cu [n.n. neinteligibil] și cu consilierul pentru securitate națională, și mi-a spus: „Totuși, ce se va întâmpla la București? Noi mergem acum în Polonia, care a intrat, dar cum va reacționa publicul român la faptul că nu a fost pentru NATO? Te-ai pregătit? Ești pregătit?” Și am zis: „Nu, publicul va reacționa…”
Mai departe găsiți toată povestea în memoriile ambasadorului american care a participat la aceste discuții și care povestește, adevărat, cum, după discuțiile cu Clinton, a venit la Cotroceni să o întrebe pe Zoe Petre cum ne-am pregătit pentru venirea lui Clinton și a spus ce pregătise el: „Eu sunt pregătit să vină lumea. Am aranjat deja ca McDonald’s să pună în piață niște [n.n. neinteligibil] cu băuturi, am aranjat cu Coca-Cola, să fie și o formație de jazz care să cânte.” Am venit eu și i-am spus: „Acolo e o piață în care au murit oameni. Este sfântă pentru români. Acolo nu se pune nici Coca-Cola, nici McDonald’s, iar dacă se va cânta, se va cânta Pațurcă.” Ceea ce s-a și întâmplat, cu oamenii care au venit. „Dar va fi lume? Ați făcut ceva?” „Nu, pentru că acela este un loc unde oamenii au venit în fața gloanțelor, unde oamenii au rezistat, după Piața Universității.”
Nota redacției: Vizita istorică a lui Bill Clinton la București (11 iulie 1997)
Vizita președintelui american Bill Clinton la București, pe 11 iulie 1997, a marcat un moment de cotitură în politica externă a țării noastre, el fiind primul președinte al Statelor Unite care a vizitat România post-comunistă.
Găzduit de președintele României de la acea vreme, Emil Constantinescu, liderul de la Casa Albă a susținut un discurs memorabil în Piața Universității, locul-simbol al luptei anticomuniste.
Puncte-cheie ale momentului:
O primire fără precedent: Președintele SUA a vorbit în fața a zeci de mii de cetățeni (estimările indică aproximativ 100.000 de oameni prezenți în Piața Universității și alte sute de mii aflați pe traseul oficial).
Parteneriatul Strategic: Deși România nu primise invitația de aderare la NATO la summitul de la Madrid, Bill Clinton a compensat lansând oficial Parteneriatul Strategic România-SUA, pilonul fundamental al securității naționale de astăzi.
Mesajul istoric: Adresându-se mulțimii, Bill Clinton a rostit cuvinte care au redefinit parcursul țării:
„Către toți oamenii din România care iubesc atât de mult libertatea: Am venit în România pentru tot ceea ce ați făcut deja. Am venit pentru că știu ce puteți face în continuare. Am venit pentru tot ceea ce trebuie să facem împreună pentru a vă realiza destinul în familia libertății.”
“ Între timp, președintele dumneavastră și cu mine am căzut de acord să stabilim un parteneriat strategicîntre națiunile noastre, un parteneriat important pentru America, pentru că România este importantă pentru America, importantă în sine, și importantă ca model în această parte dificilă a lumii.
România poate arăta oamenilor din această regiune, și de fapt oamenilor din întreaga lume, că există o cale mai bună decât conflictul, diviziunea și represiunea. Aceasta este cooperarea, libertatea și pacea.”
În încheierea acestui discurs, președintele american a rostit în limba română o frază rămasă celebră, un adevărat contract de încredere între cele două națiuni:
„Atâta timp cât mergeţi pe lungul drum al democraţiei, America vă va fi alături!”
„Autodistrugerea Morală”: Din Piața Universității până în zilele noastre marcate de un climat de ură concentrată
Emil Constantinescu: Cum s-a ajuns ca, de la acest model înălțător (am fost considerați până la sfârșit un model pentru întreaga lume), noi să ne autodistrugem în această criză morală fără precedent, în care acum suntem într-adevăr pe partea cealaltă. A înlocuit-o ura. Toate mesajele politice de astăzi, pentru care partidele sunt plătite și dau bani televiziunilor, nu sunt despre ce vor să facă ei, ci despre ce nu fac ceilalți. Avem un mesaj de ură concentrată care a ajuns până țara s-a divizat, iar totul se termină cu ura de sine. Ura de sine distruge ultima [n.n. neinteligibil] și duce la această amoralitate. Deci trebuie să începem cu criza morală. Să nu căutăm în istoria dacilor și să nu inventăm momente euforice. Avem momentele aici, lângă noi, și ne batem joc de ele.
„Trebuia să fiu înlăturat prin Mineriade”. Manipularea unui cuvânt pentru a ascunde o lovitură de Stat
Emil Constantinescu: În 1999 situația începuse să se deterioreze. Toate momentele din ianuarie [n.n. neinteligibil] a trebuit să fiu înlăturat, pentru că era războiul din Kosovo și era iminent că va trebui să-mi țin promisiunea, făcută personal, de a oferi survolul. Trebuia să fiu înlăturat prin mineriade, și mă refer la mineriadele din ianuarie–februarie ’99.
Și aici e o altă manipulare, care pleacă de la cuvânt; îl folosesc și eu acum, ca să mă înțeleagă lumea: „mineriade”. Mineriada din ’90, mineriada din ’91, mineriadele din ’99. Acesta este cuvântul care omoară, pentru că au existat ceva mineri acolo, în toate. Dar prima, cea din ianuarie a fost terorism de stat. A doua a fost o lovitură de stat reușită, nu o tentativă, dată de președinte pentru înlocuirea primului-ministru Petre Roman, pentru că acesta voia să iasă de pe linia gorbaciovistă și să treacă la o reformă adevărată, și atunci l-a înlocuit. Iar cele din ianuarie–februarie ’99 au fost tentative de lovitură de stat pentru înlocuirea mea.
Prezența KGB și trădarea de la Costești: „Șeful Jandarmeriei a dezertat și a fugit”
Acestea, din ianuarie și februarie ’99, au fost judecate, cu toate documentele, inclusiv cu prezența KGB-ului, a mașinii Ambasadei Ruse, [n.n. neinteligibil] fracțiunii KGB din Franța, la organizare. Toți au fost condamnați și au făcut pușcăria. Toți cei care au participat au stat în pușcărie, condamnați pentru tentativă de lovitură de stat, și nimeni nu vorbește despre acest lucru. Ca lovitură de stat, s-a făcut cu complicitatea șefului Jandarmeriei Române, care ulterior, la Costești, a dezertat: și-a schimbat hainele și a fugit de pe câmpul de luptă. Procurorul Voinea a deschis [n.n. neinteligibil] pentru dezertare. După ce mi-a încetat mandatul, s-a dat încetare penale.
„Nu putem lăsa România în haos”. Ordine către trupele de tancuri și Starea de Urgență
Rămăsese drumul deschis spre București. I-am întrebat pe cei de la Jandarmerie care mai erau , iar ei mi-au spus că există un baraj pe autostradă. Am zis: „Sunteți nebuni? Se ocolește autostrada.” Eu sunt din Pitești. Atunci l-am chemat pe generalul Degeratu și i-am spus: „Nu putem lăsa România în haos în acest moment, așa că dă ordin trupelor de tancuri să se ducă, cu armament.” Au pus tancurile transversal, încărcate, și au pus sârmă ghimpată pe văi, ca să nu se poată trece.
Și este un moment când cei care erau militari pregătiți ai lui Cozma, care fuseseră vânători de munte și ocoliseră, s-au întâlnit la o cabană pe Topolog. Acolo au fost interceptați, iar eu am primit informații [n.n. neinteligibil] stăteam la șosea. Le-am transmis că au deschis numai drumul către Petroșani. Toate celelalte sunt blocate, inclusiv cu ordinul de a acționa.
Pericolul real al Crizei din 1999: „Putea duce până la separarea Transilvaniei”
Când am introdus starea de urgență, care nu exista. România era complet nepregătită, lăsată haosului. Și aș vrea să vă spun că istoria alternativă este de obicei greu de invocat, dar trebuie făcută totuși, măcar ca exercițiu teoretic, cel puțin. Problema din Kosovo trebuia rezolvată oricum. Asta se făcea oricum în România printr-o intervenție externă, care putea duce până la separarea Transilvaniei sau la orice altceva: în acel moment, așa cum separau Kosovo, puteau separa și Transilvania.
Asta a înțeles-o și Iliescu: am mai discutat o dată cu el, când l-am chemat atunci, și a participat la starea de urgență care nu exista. L-am pus pe Meleșcanu să scrie textul. Mă rog, s-au încheiat, acest moment. Starea de urgență am pus-o cu amânare, iar între timp situația s-a rezolvat și au plecat temporar.
„Să-ți dai Libertatea și Viața”: Testul final al funcției Prezidențiale
Emil Constantinescu: În acel moment am căzut cu capul pe masă, pe birou, pentru că era extenuat. Când m-am trezit, m-am gândit la ceva în timpul mandatului, dar nu crezusem că voi fi pus în această situație. Citisem cu ceva timp în urmă o nuvelă a unui scriitor american: un arheolog se duce în America de Sud și ajunge într-o comună, unde găsește țăranii adunați în piață. Zece țărani erau legați la spate, [n.n. neinteligibil]. Îl întreabă pe șeful[n.n. neinteligibil]: „De ce îi împuști pe oamenii ăștia?” „Pentru că mi-au omorât un om.” „Da, dar de ce nu omori un singur om? De ce omori zece?” Iar acesta îi spune: „Bun. Ia pușca asta. Dacă omori tu un om, ceilalți nouă sunt liberi.” Nuvela se termină, pentru că scriitorii creează uneori un suspans și te lasă pe tine să gândești.
Mi-am amintit de această nuvelă și m-am pus în cele trei situații. Dacă, pentru a-i salva pe cei nouă, iau pușca și îl împușc pe unul: după morala creștină, ești păcătos și n-ai nicio șansă; după morala juridică, dacă nu îl împuști, ești martor, dacă îl împuști este condamnat pentru crimă, cel mult obții circumstanțe atenuante. Dar după misiunea unui președinte, trebuie să-l împuști pe unul ca să scapi nouă. Asta trebuie s-o știi de la început. Poate că asemenea situații nici nu apar.
Le spuneam deseori militarilor, când am redus armata la o armată de elită, nu una nefuncțională: „Poți să treci în armată de la sublocotenent la general cu patru stele fără să se întâmple nimic, fără niciun război. Dar când ai intrat în armată, ai intrat ca să mori pentru patrie. Nu poți să negociezi asta, nu pentru asta ești plătit.” La fel și un președinte. Dacă vreți să pregătiți un model de președinte, trebuie să știți că un președinte trebuie să fie un model moral, care să accepte de la început că și libertatea, și viața trebuie să și-o dea pentru misiunea pe care și-o asumă.
Moderator Rafael Udriște: Domnule președinte, vă mulțumim pentru participarea la ediția de astăzi a emisiunii „Omul și timpul”, cu nădejdea că vom continua această discuție.
Emil Constantinescu: Sper. Și vă mulțumesc pentru invitație.
Amintim că interviul a fost publicat și difuzat de TVR Cultural, pe 27 septembrie 2026, ora 17.00 (în reluare miercuri, ora 00.20), în cadrul emisiunii „Omul și timpul”, sub titlul „30 de ani de la victoria în alegeri a Convenției Democrată - 17 noiembrie 1996”, realizator Rafael Udriște, producător Ruxandra Țuchel. Interviul este disponibil pe YouTube, aici https://www.youtube.com/watch?v=0m3s5_RJbGc.
Tags: Emil Constantinescu
Comentarii
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi


