Sute de vieți furate în coloniile de muncă! Pe drumul istoriei – cazul torționarului Alexandru Vişinescu (DOCUMENT)

 
 

• Informațiile prezentate în acest articol sunt cuprinse în Decizia nr. 51/A a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, pusă la dispoziția ZIUA de Constanța de către Biroul de informare și relații publice al instanței.
• Decizia nr. 51 poate fi citită integral accesând secțiunea Documente.

 
ZIUA de Constanța merge mai departe pe drumul istoriei, cu gândul de a reda publicului larg o esențială moștenire trecută cu vederea, intenționat sau nu, timp de decenii întregi: sute de vieți furate în coloniile de muncă din România, adevăruri despre deținuții politici care și-au găsit sfârșitul la comanda unor persoane ulterior condamnate în justiție.
 
În contextul acestui demers jurnalistic extrem de important, ZIUA de Constanța pune la dispoziție motivarea judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție a României prin intermediul căreia Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, sub aspectul săvârşirii de infracţiuni contra umanităţii.
 
Vişinescu a fost acuzat de moartea a 12 deținuți.
 
Hotărârea este definitivă, fiind prima soluţie de acest tip pronunţată de o instanţă în această materie.
 
Dosarul a fost instrumentat de procurori ai Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când, în premieră, aceştia au dispus, prin rechizitoriul din data de 16 iunie 2014, trimiterea în judecată a unei persoane pentru infracţiuni contra umanităţii, vizând fapte petrecute în perioada comunistă, dosarul fiind constituit ca urmare a sesizării formulate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
 
Alexandru Vişinescu a decedat în noiembrie 2018.
 
Informațiile prezentate în acest articol sunt cuprinse în Decizia nr. 51/A a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, pusă la dispoziția ZIUA de Constanța de către Biroul de informare și relații publice al instanței.
 
Conform magistraților, inculpatul a ocupat funcţia de comandant al Penitenciarului Râmnicu-Sărat începând cu data de 01 iulie 1956 şi până la data de 13 mai 1963, când acel stabiliment a fost desfiinţat, în mod oficial, iar el a fost pus la dispoziţia Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
 
Conform magistraților, faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt extrem de grave, iar modul şi împrejurările concrete de săvârşire, perpetuarea lor în toată perioada (de aproximativ 7 ani) cât el a îndeplinit funcţia de comandant al Penitenciarului Râmnicu-Sărat şi consecinţele dramatice şi ireversibile pe care le-au produs asupra victimelor (fie ucise, fie lăsate cu traume fizice şi psihice pentru tot restul vieţii) îl indică pe acesta nu doar ca pe un instrument, ce şi-a dovedit cu prisosinţă capabilitatea, folosit de autorităţile statale ale epocii pentru îndeplinirea obiectivului politic al nimicirii „duşmanilor de clasă” anume plasaţi în custodia sa, ci drept artizanul şi executantul plin de zel al unui program original de persecutare brutală a deţinuţilor „contrarevoluţionari” (supuşi în permanenţă, fără vreo urmă de remuşcare din partea sa, la tratamente inumane şi degradante şi acte repetate de tortură fizică şi psihică, culminând cu exterminarea a mulţi dintre ei), nemaiîntâlnit ca duritate chiar în sistemul penitenciar românesc al vremii.
 
Tot conform magistraților, brutalitatea acelui program şi a inculpatului însuşi, ca promotor al acestuia, dar şi ca individ, le-a determinat pe victimele care i-au supravieţuit, cu experienţă carcerală, anterioară şi posterioară, în alte penitenciare din ţară, dar şi în U.R.S.S., să caracterizeze perioada detenţiei din Penitenciarul Râmnicu-Sărat drept cea mai cumplită, dură şi crudă dintre cele trăite de ele, atribuind această stare de fapt contribuţiei personale a inculpatului.
 
„Majoritatea deţinuţilor politici încarceraţi în Penitenciarul Râmnicu-Sărat, lideri marcanţi şi simpatizanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc, a fost adusă acolo la data de 10 august 1957, prin transferare tocmai de la Penitenciarul Aiud, iar această operaţiune a urmat unei acţiuni ample de revoltă derulate în acel penitenciar începând cu luna mai 1957, care i-a avut drept iniţiatori şi conducători tocmai pe aceştia şi a presupus inclusiv declararea unei greve colective a foamei cu participarea a aproximativ 700 de deţinuţi din „Zarcă”, situaţie în care, pentru „pedepsirea” capilor revoltei respective, a fost necesară identificarea unui loc de detenţie cu un regim şi mai aspru, acesta fiind tocmai penitenciarul condus de inculpat, unde se aflau deja încarceraţi, din anul 1955, însuşi conducătorul spiritual al partidului după moartea preşedintelui I., M. (adus prin transferare, după desfiinţarea Penitenciarului Sighet) şi ceilalţi supravieţuitori ai „lotului Maniu” (L., N. şi R.)“, se mai arată în actele oficiale.
 
Conform sursei, pe baza mijloacelor de probă anterior menţionate, Curtea a identificat următoarele caracteristici definitorii ale regimului aplicat deţinuţilor politici în Penitenciarul Râmnicu Sărat, sub comanda inculpatului, şi anume:
 
izolarea completă şi permanentă, ca formă de tortură psihică;
tratamentele inumane şi degradante aplicate în celule (prin impunerea unui aşa-zis
„program de cameră” cu efecte devastatoare asupra stării fizice şi psihice a deţinuţilor politici, lipsa încălzirii, condiţii mizere de cazare şi nerespectarea normelor de echipament);
înfometarea permanentă, prin nerespectarea normelor de hrană prevăzute în
instrucţiuni;
lipsa asistenţei medicale sau acordarea ei în condiţii improprii;
aplicarea discreţionară de pedepse disciplinare severe (care, prin conţinutul, durata şi repetarea lor, au devenit acte de tortură fizică şi psihică), disproporţionate faţă de abaterile invocate, cărora li s-au adăugat „pedepse” inventate, cu acelaşi scop, al torturării deţinuţilor politici;
utilizarea bătăii, ca mijloc de menţinere a disciplinei, dar şi ca instrument de anchetă, în ambele cazuri transformată în act de tortură fizică;
folosirea deliberată şi conjugată a mijloacelor anterior menţionate în vederea exterminării fizice a deţinuţilor politici, rezultat care s-a şi produs în cazul mai multora dintre aceştia.
 
Decizia nr. 51 poate fi citită integral accesând secțiunea Documente!
 
PRECIZĂRI:
 
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
 
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
 
Citește și
 
Sute de vieți furate în coloniile de muncă din Dobrogea!
Cazul fostului comandant Ioan Ficior, de la Periprava! (DOCUMENT)