„Nu va curge sânge din cauza mea!” 30 decembrie 1947, ziua în care Regele Mihai a fost silit să abdice. Evenimentul a fost descris de dobrogeanul Pericle Martinescu

• Azi se împlinesc 75 de ani de când Regele Mihai a fost silit să abdice de la tronul României
• În dimineața zilei de 30 decembrie, premierul Petru Groza s-a întâlnit cu monarhul „pentru a discuta o chestiune de familie”
• Petru Groza a spus că „A sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”

Firul evenimentelor ce au condus la abdicare

În luna noiembrie a anului 1947, Regele Mihai și Regina-mamă Elena au fost invitați la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britanii cu Prințul Filip. Urmând protocolul de atunci, regele a cerut permisiunea guvernului Groza, înainte de a accepta invitația. Răspunsul din partea organului executiv a fost pozitiv, iar cele două figuri regale au plecat pe 12 noiembrie cu avionul, de pe Aeroportul Băneasa.

Ceremoniile de nuntă au durat aproape o lună, timp în care familia regală a locuit la un hotel din Londra. Șederea lor în Marea Britanie a coincis cu întâlnirea dintre Regele Mihai și Principesa Ana de Bourbon-Parma, viitoarea lui soție. La scurt timp după, Regele Mihai a formulat o cerere în căsătorie pentru principesă.

S-au întors în țară cu trenul, iar la coborârea pe peronul din Gara Regală Băneasa, regele și regina-mamă au fost întâmpinați cu indiferență și lipsă de politețe de miniștrii guvernului Petru Groza. La primirea oficială, Lucrețiu Pătrășcanu a refuzat să dea mâna cu monarhul, mimând că este atent la altceva.

Conform prevederilor Statutului Familiei Regale, Mihai avea nevoie de aprobarea guvernului pentru a se putea căsători cu Principesa Ana. Ceea ce în mod normal trebuia să fie o formalitate, a fost, de fapt, un refuz al executivului de a-și da consimțământul în privința căsătoriei.

În seara zilei de 29 decembrie 1947, familia regală era la Castelul Foișor, din Sinaia. Atunci, regele a primit două telefoane de la București, la capătul celălalt al firului fiind Dimitrie Negel, mareșalul Palatului Regal. Acesta i-a comunicat regelui că, premierul Petru Groza dorește o audiență cu el, în dimineața următoare, la Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de familie”. Cu gândul că vor vorbi despre subiectul căsătoriei sale, Mihai a acceptat.

A doua zi, la sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că, în locul gărzilor regale, paza era asigurată de militarii din Divizia Tudor Vladimirescu, instruiți în URSS și fideli comuniștilor.

La ora 10:00, în încăperea în care aștepta regele, apăreau Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Prezența ultimului reprezenta o încălcare a protocolului, deoarece nu puteau fi aduse la o întâlnire dintre monarh și prim-ministru persoane străine, mai ales neinvitate. În camera în care discutau mai erau prezenți mama regelui și Mircea Ionnițiu, secretar personal și fost coleg de școală al lui Mihai.

„A sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”.

El i-a înmânat suveranului un act de abdicare gata scris, care mai avea nevoie doar de semnătura regelui. Acesta a protestat și a precizat că schimbarea formei de guvernare nu se poate face decât la dorința expresă a națiunii române și cu respectarea exactă a procedurilor democratice prevăzute de Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un referendum. De asemenea, a subliniat că acel act era incorect formulat din punct de vedere juridic, fiindcă prevedea că acesta „renunță la tron pentru sine și urmașii săi” - fapt nerealizabil fără un mandat expres.

Ca răspuns la refuzul regelui, comuniștii au amenințat că vor împușca peste o mie de tineri (majoritatea studenți) ce se aflau în închisori. Astfel, Regele Mihai a cedat și a semnat actul de abdicare spunând:

„Nu va curge sânge din cauza mea!”.

Pentru a da un soi de legalitate demersului lor, comuniștii au convocat în seara zilei de 30 decembrie o ședință a Adunării Deputaților, care să decidă înlăturarea monarhiei și să proclame Republica Populară Română.

La aceeași dată, apărea un număr special al ziarului „Scânteia”, organul oficial de presă al Partidului Comunist, în care este publicată proclamația către țară care se încheie cu:

„Să înălțăm noua formă de viață a statului nostru, Republica Populară Română, patria tuturor celor ce muncesc cu brațele și cu mintea, de la orașe și de la sate”.

„Vestea abdicării regelui s-a răspândit fulgerător”

Scriitorul dobrogean Pericle Martinescu, pe atunci angajat la Direcția Presei a Ministerului Informațiilor a expus în volumul „Jurnal intermitent” trăirile la aflarea veștii abdicării.

„Vestea abdicării regelui s-a răspândit fulgerător. Unii o primeau cu consternare, amuţiţi, nemaiştiind ce să spună de această extraordinară bombă a zilei, alţii o primeau cu entuziasm, cu strigăte de bucurie, uluiţi şi ei de asemenea surpriză, aşteptată de mult, dar neprevăzută chiar pentru azi. Şi unii şi alţi erau uluiţi: unii de bucurie, alţii de indignare sau nehotărâre.
Au început să sune telefoanele: Sofia, Belgrad, Galaţi, Timişoara, să le dăm textul decretului de abdicare şi al proclamaţiei guvernului. Nu le aveam încă. Dar le-am primit în curând, în perii, de la Scânteia şi Universul, care pregăteau ediţii speciale.
În textul decretului de abdicare sunt două idei asupra cărora m-am oprit. Întâi, afirmaţia: «... Consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentănd o piedică serioasă în calea dezvoltării României.»”

A doua idee face referire la mesajul regelui.

„ABDIC, pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Românei.”

De asemenea, Pericle Martinescu a descris cum au arătat zilele ce au urmat după abdicare într-o altă lucrare de-a lui - „7 ani cât 70”.

„Personal, pot spune că am participat din plin la prima zi din viaţa Republicii Române.
Fără entuziasm prea mare, e adevărat, dar şi fără nepăsare. Am fost un spectator obiectiv, deşi, dacă aş pune vreun preţ pe prezenţa mea, aş spune că am fost ceva mai mult decît un spectator. Două zile am fost încontinuu la datorie, cum se zice: ultima zi a lui 1947 şi prima zi a lui 1948. La ora 12, eram la Minister, unde am depus jurămîntul colectiv pentru Republică. Secretarul general, Mihail Florescu, a rostit cîteva cuvinte, în care a arătat că prăbuşirea monarhiei înseamnă ultima piedică în calea dezvoltării României şi că monarhia a fost creată de moşierii reacţionari manisto-brătieneşti, pentru ca la adăpostul ei dumnealor să-şi poată face interesele, - apoi ministrul Livezeanu, după ce, cam repede şi cam încurcat, a spus că jurămîntul se depune în faţa poporului, deci rară să fie nevoie de vreo altă formalitate rituală, a luat el însuşi jurămîntul funcţionarilor «în faţa poporului».
… după o noapte nedormită, la ora 9 dim. eram la minister, unde nu ştiam încă pentru ce am fost convocaţi. Am stat acolo pînă la ora 11, cînd am aflat, în fine, scopul convocării: «mergem la manifestaţie!».
Manifestaţia s-a desfăşurat în faţa Palatului din Calea Victoriei, unde la ora 12, cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii (Parhon, Sadoveanu, Voitec, Gh. C. Stere şi I. Niculi) primeau felicitările guvernului şi ale autorităţilor, care veneau de la Tedeumul de la Patriarhie. În faţa Palatului erau încolonaţi manifestanţii: nu mulţi, dar numai membri de partid, strînşi pe la sectoare şi instituţii. Unii purtau pancarte: «Trăiască Republica Populară Română!». Alţii cîntau Internaţionala, cei mai mulţi, pe grupări de instituţii, improvizau cîte o lozincă şi o pronunţau în cor:
Ura, ura, să trăiască Republica românească! sau
Vom munci şi vom lupta S-apărăm Republica! Sau
Trăiască Republica Şi Gheorghiu-Dej cu ea! sau
Muncitori, ţărani, soldaţi, Republica s-apăraţi
Printre manifestanţii civili, erau şi grupuri de soldaţi care strigau:
Foaie verde pelinaş/ Să trăiască Bodnăraş!
Alţi manifestanţi, mai habotnici în ale politicii, variau tema Republicii, strigînd:
Ana, Luca, Teo, Dej, Ana, Luca, Teo, Dej!
Am participat la toate acestea ca spectator. Este prima manifestaţie la care participam. Nu o voi uita niciodată: era Anul Nou, prima zi a Republicii, prima zi a anului 1948.
Un singur lucru nu-mi place: titulatura Republicii-Republica Populară Română! De ce, neapărat «Populară»? Ştiu de ce: ca să fie în ritmul vremii: Republica Populară Bulgară, Republica Populară Federativă Iugoslavă etc. Aş fi mai încîntat dacă ar fi vorba de o simplă Republică Română, cum sînt Republica Franceză şi toate celelalte republici mai vechi din lume. Acest Populară sună atît de strident, de «bepedist» în titulatura noului stat român, după cum însăşi noţiunea de Republică Română pare ceva fictiv, imposibil de conceput, care va necesita mult timp pînă va fi asimilată de mentalitatea românului.”

Citește și:
#DobrogeaDigitală Ziua Republicii și avatarurile sale

#DobrogeaDigitală „Am participat din plin la prima zi din viaţa Republicii Române”

Trecut în neființă chiar înainte de Crăciun. Scriitorul Pericle Martinescu a decedat în urmă cu 17 ani