24 ianuarie 1859, data la care se înfăptuia Unirea Principatelor Române, primul pas spre a pune bazele României de astăzi

 
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea, prin unirea statelor Moldova și Țara Românească.
 
Procesul uniunii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă în momentul în care Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor atât al Moldovei, pe 5 ianuarie 1859, cât și al Țării Românești, pe 24 ianuarie 1859.
 
Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu.
 

 
În cadrul Tratatului de pace de la Paris din anul 1856, au fost luate decizii ce prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene (Turcia, Franța, Anglia, Austria, Rusia, Prusia și Sardinia). De asemenea, au existat hotărâri legate de revizuirea legilor fundamentale, alegerea adunărilor ad-hoc care să exprime opiniile legate de unificare, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub control internațional, etc.
 
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. În Țara Românească, majoritatea opiniei publice era de acord cu ideea unirii, în timp ce în Moldova existau păreri contrare. Opoziția separatiștilor moldoveni formată din Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc. erau împotriva uniunii, de teama de a nu pierde Iașiul din postura de capitală în favoarea Bucureștiului.
 
În primă fază, separatiștii au reușit să câștige alegerile pentru divanul ad-hoc, la 19 iulie 1857. După ce s-a descoperit că acestea au fost măsluite, Napoleon al III-lea a lansat varianta unei uniri parțiale a Principatelor, acestea având doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia Centrală cu sediul la Focșani, la granița între Moldova și Țara Românească, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate , însă erau prevăzute armate naționale separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni. Aceste decizii au fost luate în cadrul Convenției de la Paris, din anul 1858. Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit divanul ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
 

 
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Moldova. Contracandidatul său era Grigore M. Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza. El era susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și a agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care viza unirea principatelor, doar pentru a forma un stat-marionetă care să fie controlat de Rusia. Odată cu anunțul conform căruia Cuza a câștigat alegerile, oamenii lui Sturdza au ripostat prin a pune preț pe uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu, Manolache Epureanu și Alexandru Ioan Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.
 
Ulterior, Cuza a fost ales domnitor și în Țara Românească, deoarece textul Convenției nu menționa ca domnitorii celor două state să fie persoane diferite. În Valahia, liderul unionist era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30.000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
 
La data de 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales în mod oficial domn al Țării Românești, în urma unei ședințe secrete a Adunării. Propunerea i-a aparținut deputatului Vasile Boerescu și a fost acceptată în unanimitate. Astfel, a fost definitivată Unirea Principatelor Române.
 
În intervalul 1859-1862, Cuza a reușit să unifice Parlamentul și Guvernul demonstrând că actul de la 24 ianuarie 1859 era ireversibil. În timpul domniei sale, a inițiat mai multe reforme și programe care aveau să pună bazele unui stat modern. În anul 1866 se încheia perioada în care domnitorul a condus destinele Principatelor Unite, în locul său venind la conducere principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. La 1 iulie 1866, a fost promulgată Constituția noului stat, numit în mod oficial România.
 
Citește și:
24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor Române - „Fii omul epocei, fă ca legea să fie tare; Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând“