Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:03 02 12 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Geamandura lui Ștefan

ro

13 Nov, 2020 00:00 3435 Marime text


Un Lord al mării


M-am oprit, citind sutele de mesaje de condoleanțe de pe o rețea de socializare, la cel al doamnei Mimi Nicola. Distinsa noastră concitadină a exprimat un mare adevăr, chintesența ființei și a spiritului celui care a fost contraamiralul de flotilă în rezervă Niculae P. Ștefan.

Era un adevărat lord al mării, cu respect față de uniformă dar și față de oameni”. O simplă remarcă la aflarea veștii triste a plecării din viață a celui căruia i-am fost nu numai camarad apropiat, ci și confident, consilier și deseori complice la multe dintre proiectele sale de suflet.
Dar și o etichetă pentru cel pe care îl regretă nu numai breasla marinarilor ci și toți cu cei care, sub o formă sau alta, a interacționat, a conlucrat sau, pur și simplu, s-au cunoscut.
Am fost unul dintre cei cu care a avut, cel puțin în ultimii ani, un dialog constant. Nu era un om tipicar dar dacă se înhăma la o acțiune, la un proiect sau orice altceva la care puțini se înghesuiau, nu avea liniște până nu răzbea, până nu o ducea până la capăt.
Era conștient că, oricâte cunoștințe și oricâtă experiență adunase în cei 85 de ani de viață, putea deveni, într-un anume fel, demodat. De aceea, se ferea de „limbajul de lemn”, împrumuta din jargonul cotidian unele englezisme la modă și, da, ținea la etichetă.
Iar în privința uniformei, avea cultul ținutei la care râvnise din copilărie, pentru care trudise pentru a dobândi calitatea și privilegiul să o poarte și nu ezita să o poarte, cu demnitate, în situații oficiale. La care, de ce să nu recunoaștem, nu mulți se înghesuiau.
În seara zilei de 24 octombrie a.c. căuta un partener care să-l însoțească, a doua zi, la depunerea unei coroane de flori. M-a tatonat telefonic și mi-a înțeles precauția. Nu știam că această ezitare va anticipa o tristă și intempestivă despărțire...

Amiralul Ștefan își iubea cu adevărat semenii. Îi plăcea să se facă util și nu de puține ori a fost soluția salvatoare pentru mulți dintre cunoscuții sau apropiații săi. Lucrase ani buni la Cadre și cunoștea o sumedenie de povești de viață, întâmplări mai mult sau mai puțin fericite, camarazi nedreptățiți sau marginalizați de șefii lor, oameni simpli, din mediul rural, neajutorați, asemenea lui, cândva.
Nu putea trece nepăsător pe lângă dramele lor, pe lângă frământările și neliniștea acestora. Avea o originală carte de telefoane a tuturor colegilor de promoție, camarazilor mai în vârstă sau mai tinerilor confrați, dar și ale autorităților de te miri unde sau pe ce filieră. Răzbea la unii și la alții, se făcea ascultat și nu cred să fi existat vreun demers al său fără succes.

Devenise benevol, desigur, membru în toate ligile și asociațiile, mai mult sau mai puțin active, credibile sau eficiente. Dacă cineva sau ceva se afla în impas, prelua inițiativa. Nu promitea, dar toată lumea avea convingerea că rezolva.
Așa a făcut cu Ansamblul monumental „Crucea Marinarilor” de pe faleză. Proiectul trena de la Revoluție încoace și, cu toți demnitarii și toate oficialitățile care s-au perindat pe la ședințele Fundației, un lucru devenise clar: mai mult de-atât nu se putea face. Mai ales după ce Amiralitatea refuzase, din motive întemeiate, oferta primarului Radu Mazăre, intermediată de deputatul constănțean Corneliu Dida.


Ne-am consultat îndelung și, în cele din urmă, l-a determinat pe contraamiralul în retragere Petru Anghel să lichideze Fundația, pe care o prezidase fără efectul scontat și, cu o parte din fondurile strânse și unele cosmetizări aduse proiectului artistului plastic Radu Fulga, a organizat și a condus cu dezinvoltura unui maestru de ceremonii, pe 30 mai 2015, un ceremonial de dezvelire și sfințire a acestui monument, după toate canoanele, în prezența unei numeroase asistențe, cu multe oficialități și mai ales tineri.
Dar misiunea nu se încheiase. Ori eu ori el, în trecere pe faleza Cazinoului, constatam absența pavilioanelor de la cele trei catarge. Suna la Primărie, insista la comandantul Flotei, făcea pe dracu-n patru, până când acestea erau înlocuite.

O anumită Ligă nu fusese menționată pe una din plăcile pe care erau menționați principalii sponsori. Din respect pentru respectivii camarazi, care au răspuns prompt, cu o suma substanțială, la apelul Ligii Navale Române, s-a zbătut, a identificat firma care le realizase inițial, a refăcut înscrisurile și, în cele din urmă, toată lumea a fost mulțumită.
A fost întotdeauna mândru de promoția sa și nu a pierdut nici o ocazie să facă din reușitele camarazilor săi un titlu de glorie pentru tradițiile postbelice ale învățământului superior de marină. Nu s-a limitat doar la întâlnirile periodice și agapele colegiale ocazionale; a recurs la cele două ediții ale „Monografiei primei promoții de învățământ superior a Marinei Române”, pe care le-a realizat în tandem cu comandorul ing. Nistor Mitea, cu sprijinul meu, fiind animatorul arhirecunoscut și liantul acesteia.
De altfel, cunoștea fiecare membru al familiei, luase parte la majoritatea evenimentelor lor intime, se bucurase de realizările copiilor, salutase apariția nepoților ș.a.m.d. Îi consola pe fiecare în parte la trecerea unuia dintre soți la cele veșnice și mai întotdeauna se ocupa de tot și de toate, de la uniforma defunctului până la necrologul rostit și apoi publicat în presa Marinei.

A fost atașat trup și suflet de cadeți, fie ei liceeni, viitori maiștri sau ofițeri. Le-a înțeles aspirațiile și trebuințele, le-a insuflat sentimentul de apartenență la această armă de elită care este Marina. Tot el a fost cel care a găsit, atunci când împrejurările au impus, cele mai năstrușnice metode de a-i struni, tempera și readuce pe drumul cel bun. A fost în egală măsură părinte, dascăl, pedagog, șef de stat major, purtător de cuvânt, diplomat sau formator de opinii.
Pentru amiralul Ștefan, instituția militară a fost nu numai un univers al celor mai mari și dure provocări ci și o adevărată școală a vieții, cu întregul alai de încercări, eșecuri și satisfacții. A învățat din primele și le-a savurat pe ultimele. De aceea, a suferit când, sub presiunea vremurilor și efectul tranziției, a dispărut specialitatea sa de suflet – Artileria de Coastă.
Când a prins vânt prielnic și a simțit că onor Ministerul manifestă deschiderea necesară, a marșat pe ambele fronturi. Și, grație consecvenței și demersurilor sale omnidirective, susținute și de Liga Navală Română, pe lângă foștii miniștri ai Apărării Naționale Mircea Dușa, Adrian Țuțuianu și îndeosebi Mihai-Viorel Fifor, astăzi Constanța are funcțional un Colegiu Militar Național de top.

Dar tot tenacele senior Niculae Ștefan a reușit să adune la Năvodari, pe 30 mai  2019, foștii ași ai Artileriei de Coastă și să genereze una dintre cele mai emoționante evocări ale unei componente redutabile ale Forțelor Navale, cu covingerea că, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta, va trebui reinventată. Aliat de nădejde în toată această întreprindere i-a fost șeful său de stat major, colonelul în rezervă Marian Radu, autorul primei monografii și al unui album, de mare succes, ale Artileriei de Coastă.
L-am însoțit și susținut în tot acest demers și când, la toate alergătura și eforturile sale unele instituții n-au percutat ca atare, așa cum lesne s-ar fi impus, i-am înțeles dezamăgirea. Se consolase cu gândul că pierdese doar o bătălie și nu războiul. Chiar săptămâna aceasta planificase să reia ofensiva pe frontul de nord...

A avut o apetență pentru cultură, pentru artă, pentru frumosul cotidian și formele sale cele mai subtile de înnobilare a sufletului. Nu rata nici un eveniment monden, onora mai toate lansările de carte și era un devorator de literatură. În tinerețe se străduise să compenseze decalajul dintre educația din mediul rural și cel citadin; avusese, de altfel, o companie elevată și în Zânica, soția sa, o parteneră stilată și elegantă, care i-a acordat nu numai încredere ci și un sprijin total.
Curtenitor, pedant și prezentabil, amiralul Ștefan impunea prin prestanță, dezinvoltură și umor. Nu de puține ori renunța la discursurile scrise, pentru a-și pigmenta intervențiile cu exemple de viață și pilde menite să capteze atenția și să binedispună audiența.
Când i-am cunoscut îndeaproape majoritatea intimităților vieții sale, i-am sugerat - și am reușit să-l determin, la sfârșitul anului trecut -, să aștearnă pe hârtie micile anecdote, istorioare și episoade devenite atât de familiare.

Simțeam că este înzestrat cu suficient har dar mereu se scuza că nu are răbdarea necesară. Așa încât pandemia a avut și ceva bun în ea: l-a obligat să-și limiteze drastic periplurile cotidiene și așa a început să umple, treptat, patru caiete cu scrisul său ezitant dar expresiv.
Aniversarea, dublată de lansarea memoriilor sale, intitulate, la sugestia mea, „Pe marea vieții”, a fost de-a dreptul memorabilă. Nu pentru că a fost ultima... A ținut atât de mult să o organizeze la Muzeul Marinei, sâmbătă, 29 august a.c., într-o companie restrânsă din cauza pandemiei dar selectă prin invitații săi de suflet, încât a simțit că făcuse ceea ce trebuia și când trebuia, așa cum ulterior mi-a mărturisit...

Pe pagina de titlu a testamentului său spiritual a ținut să însereze următoarea dedicație: „Vă ofer cu dragoste și respect, cartea evocării trecutului, trăirile prezentului și nădejdea către un viitor fericit tinerei generații”.
Plănuise să se revanșeze, față de mine și de proaspăt avansatul general de brigadă ing. Leonard Mocanu, fostul său locțiitor tehnic la Artileria de Coastă, pentru bucuria enormă pe care i-o făcuse, înmânându-i, pe 14 septembrie a.c., la deschiderea anului de învățământ, în aula Colegiului Militar Național „Alexandru Ioan Cuza”, Emblema de Onoare a Statului
Major al Apărării. „În semn de apreciere a profesionalismului și abnegației care au dat strălucire carierei de militar activ, precum și pentru tenacitatea și devotamentul cu care a inițiat, promovat și pus în practică proiecte importante pentru Forțele Navale și pentru Armata României” – sublinia generalul-locotenent Daniel Petrescu. Dar, între timp, ocazia ca tustrei să ne putem revedea a dispărut...

Amiralul Ștefan mai avea multe de povestit dar și mai multe încă de făcut. Pentru că în tinerețe fusese aghiotantul contraamiralului Mihai Nicolae, fost comandant al Marinei Militare între 1954 și 1958, cu care a ținut legătura până la sfârșitul vieții acestuia, în mai 2012, dorea cu tot dinadinsul să-mi încredințeze documente și informații pentru a face lumină în privința biografiei și, mai ales, a carierei acestuia.
Și-a iubit mult și i-a respectat cu sfințenie pe foștii săi dascăli, fie pe cei de la țară, unii foști ofițeri combatanți, precum învățătoarea Aurelia Marinescu sau profesorii Titi Alexandrescu, Ion Gojnea și Paraschiv Postelnicescu, fie pe cei din Școala Navală sau Academia Militară – comandorii Mircea Alexandrescu, Eugeniu Bălăbănescu, Constantin Chiriac, Mihai Chiriță, Constantin Costăchescu, Corneliu Enăchescu, Gheorghe Ignat, Nicolae Milu, Ioan Miulescu, Cristea Stanciu și alții.
În 2017 am fost împreună în Cartierul Drumul Taberei din București la marele său idol, contraamiralul centenar Mihai Chiriță, pe care l-a evocat ori de câte ori avea ocazia, pentru a înregistra un ultim mesaj, din nefericire, pe care l-a prezentat la întâlnirea promoției sale, după 50 de ani de la absolvire.
Deși se considera dobrogean, prin adopție, încă din anul 1952, amiralul Ștefan a fost devotat Constanței și Tufeniului natal, în egală măsură. Ambele au însemnat polii săi existențiali și poate tocmai de aceea, pentru performanțele și serviciile sale, ambele primării îl răsplătiseră cu titlul de Cetățean de Onoare.
I-am fost amiralului Ștefan, conjunctural - dar îmi place să cred că deloc întâmplător -, nu doar un simplu confident; au fost momente în care i-am împărtășit multe din ofurile personale și zile în care îi intuiam starea de spirit sau de sănătate doar din timpul vocii sau după tonul cu care mă aborda telefonic.

În ultima vreme era conștient că obosise și tot amâna momentele de răgaz. Cine să-l tempereze? Mereu spunea: „Terminăm asta și... mai vedem”. Și iar se ivea ceva nou de făcut...
Vajnicul tufenar a fost un luptător pe toate fronturile, capabil să-și epuizeze întregul arsenal; fără odihnă, fără teamă de neprevăzut, a avut intuiția și s-a zbătut să pună toate lucrurile la punct, până în cel mai aparent nesemnificativ amănunt.
Și-ar fi dorit mult ca terenul pe care i-l atribuise Primăria drept răsplată pentru atitudinea sa civică și devotamentul față de comunitate să fie undeva pe malul mării. Să se mai bucure, cât mai avea de trăit, de fiecare răsărit de soare și o șoaptă trimisă de mare... „Faceți-i, rogu-vă din inimă, singurului marinar al urbei din această elită a Tomisului, bucuria de a admira răsăritul de soare de pe țărmul mării căreia i-am dedicat viața și cariera, înaintea Marelui Apus, pe care mi-l doresc cât mai îndepărtat” – suna unul dintre ultimele sale mesaje transmise fostului primar.
„De la Vedea la Marea cea Mare” și de „Pe marea vieții” în Oceanul Veșniciei! Acesta i-a fost traseul celor 85 de anotimpuri. Ale unui mare OM.
Un Lord al Mării.
Cu grad de amiral și nume de stradă – sper.
Un nume, pe o cruce, aidoma unui catarg, în Cimitirul Central.
O geamandură murmurând în vânt, pe Marea vieții sale trecătoare, veșnica lui pomenire...
Odihnește-te în tihnă, Amirale Niculae Ștefan!

Bibliografie:
  1. Contraamiral de flotilă (rtr) Niculae Ștefan, „De la Vedea la Marea cea Mare”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2018
  2. Contraamiral de flotilă (rtr) Niculae Ștefan, „Pe marea vieții. Eseuri autobiografice”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2020
 
Sursa foto: Centrul Media al Forțelor Navale
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
Este autor al lucrărilor ,,Ziua Marinei la români” (2002), ,,Cultul apelor la români” (2004), ,,Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), ,,Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), ,,Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), ,,O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), ,,Dicţionarul marinarilor români” (2008), ,,Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), ,,Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și ,,Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).

 
Citește și:

Supraviețuitorii

 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii